Bubico de I.L.Caragiale

În cîteva minute,pleacă trenul.Autorul acestei povestiri,aleargă la casa de bilete,apoi pe peron spre tren,şi,în sfîrşit ajunge în vagon.Aici găseşte un compartiment mai comod în care se află deja o damă,ce era însoţită de un căţel lăţos,plin de funde,de panglici roşii şi albastre.Cum a intrat în compartiment,căţelul,pe nume Bubico,a şi început să-l latre ca pe un răufăcător.Cocoana,încerca cu multă blîndeţe să-şi potolească potaia.Dar,nu trecu multă vreme si apăru conductorul.Bubico,parcă scos din minţi începu sa latre la acesta,mai ales atunci cind cocoana îi întinse biletul ei.Din nou,aceasta,încearca cu multa dragoste in glas sa-l potoleasca pe Bubico,mîngîindu-l ,,mumos,,.Cocoana îşi aprinde o ţigară....vreau să-mi aprind şi eu,îmi dau seama că nu am chibrituri şi încerc să mă apropii de cocoană pentru un foc,însă iar sunt lătrat de jigodie.Într-un final încerc să mă apropii de căţel,făcîndu-i complimente,dîndu-i bomboane.Dar,în mintea mea plănuiam cu totul altceva.Cocoana măgulită de apropierea dintre mine si Bubico,a început să-mi povestească ce a păţit căţelul cu Bismarck,cîinele ofiţerului Papadopolinii.Ba chiar mi-a povestit şi genealogia favoritului.Între timp îl servea pe ,,băiatul mamiţii,, cu zăhărel şi lapte,serveşte şi ea,lapte din acelaşi pahar.Eu ajung la capătul răbdării,îl iau pe Bubico în braţe şi deschid geamul în ideea de a mai aerisi compartimentul,apoi Bubico dispare ca un porumbel alb în noaptea neagră.L-am aruncat pe geam,cocoana înebunită de disperare trage semnalul de alarmă şi leşină.Ajunşi la destinaţie,cocoana zdrobită de nenorocire se deşteaptă din leşin,iar eu îi spun adevărul şi dispar în noapte.Ea leşină din nou...

Bubico de I.L.Caragiale

Nouă ceasuri și nouă minute... Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, și-fumează, atât mai bine! Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoana capul unui cățel lățos, plin de funde de panglici roșii și albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.
– Bubico! zice cocoana... șezi mumos, mamă!
"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"
Bubico se liniștește puțin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fața cocoanii și-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri și vorbesc. Bubico mârâie arțăgos.
– Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus și, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre și mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-și caută biletul ei în săculețul de mână, pe când Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
– Bubico! zice cocoana, șezi mumos, mamițo!
Și-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul și-a terminat treaba și iese. Cocoana își învelește favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârșâitul unui chibrit: cocoana își aprinde o țigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aș aprinde și eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamița lui Bubico... Scot o țigaretă, mă ridic și dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mișcare, și Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră și chelălăie și tușește și...
– Bubico - zice cocoana - șezi mumos, mamițico!
"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă... Dacă aș putea, i-aș rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamițica îmi dă s-aprind. Îi mulțumesc și m-așez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii și am să-i trag la cap când și l-o mai scoate din paner.
– Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!
– Aș! nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul; dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbește...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
– Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
– Să-i dea mama băiețelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!
Băiețelul scoate capul cu panglicuțe... Mamița-l degajează din țoalele în cari dospește-nfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
– Madam! pentru Dumnezeu, țineți-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, și nu știu ce-aș fi în stare... de frică...
Dar cocoana, luând în brațe pe favorit și mângâindu-l cu toată duioșia:
– Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieți cuminți și binecrescuți... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...
– Ha? zic eu.
– Bismarck al ofițerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicație, cocoana scoate din săculețul de mână o bucățică de zahăr:
– Cui îi place zăhărelul?...
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!
– Să-i dea mamițica băiatului zăhărel?
Bubico: Ham! Ham!
Și apucă bucățica de zahăr și-ncepe s-o ronțăie... Cocoana scoate din alt săculeț o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:
– Cui îi place lăptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
– Să-i dea mamițica lăptic băiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie, până când un pasajer se arată la ușa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcând în sec și clănțănind din dinți, și tușind și...
"Vedea-te-aș la Babeș, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, și prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă și mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar și bea și dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
- A propos - zic eu - madam, vorbeați adineaori de Bismarck... al...
– Al ofițerului Papadopolinii...
– Ei! Ce e Bismarck?
– Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o cățelușă, Zambilica, foarte frumușică! șade alături de mine; suntem prietene; și dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineață - că nu știi ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofițerului, care șade cu chirie la ea. (Tușește cu mult înțeles.) Eu nu știu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri și țipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe brațe; d-abia-l scoseseră ea și Papadopolina și soldatul ofițerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leșinat și moale ca o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropește-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu știu... Două săptămâni a zăcut... Am adus și doftor. Da-n sfârșit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
– Să te mănânce Bismarck... craiule!
– Ham! ham!
Și sare de pe bancă jos în vagon și apucă spre mine.
– Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...
– Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Așa e el: numaidecât simte pe cine-l iubește...
– A! zic eu, având o inspirație infernală; a! simte pe cine-l iubește... vrea să ne-mprietenim!... Bravo!
Și pe când cățelul se apropie să mă miroasă, iau un pachețel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon și, întinzându-l în jos, cu multă blândețe:
– Cuțu, cuțu! Bubico băiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială și îndoință, apoi, încurajat de blândețea mea, apucă frumos bombonul și-ncepe să-l clefăie.
– Vezi că v-ați împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacție de această apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson și al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că Zambilica este mătușa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povestește, eu, înfrânându-mi aversiunea și dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuințez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele grații ale nepotului Zambilichii. Și-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în brațe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mișcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conștiinței mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruință această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri și bonboane.
– Ei vezi! cum v-ați împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubești pe domnul? da?
Și Bubico răspunde, gudurându-se-n brațele mele:
– Ham!
– Așa? ai trădat-o care va să zică pe mamițica?... craiule!
Bubico: Ham! ham!
– Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...
– Firește, coconiță; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se oprește în Crivina. Pe peron se aud lătrături și ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din brațele mele; eu îl țiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul pornește iar, și Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan și începe, în brațele mele, să urle... în brațele mele!
"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ți!... vedea-te-aș mănuși!"
Dar Bubico urlă mereu.
– Doamnă - zic eu - rău faceți că-l țineți așa de aproape pe Bubico și acoperit așa în căldură, poate să turbeze... Chiar așa, aici e prea cald.
Și zicând acestea, mă scol cu Bubico-n brațe și m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binișor jos lângă mamița lui, și cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca și ideile mele.
– Bine faci! să mai iasă fumul de țigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâțâind frumușel din coadă.
"Pe memoria lui Plutone și a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au mințit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în brațe și mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba și respiră din adânc.
– Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...
Dar n-apucă mamițica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, și Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre București, zburând - la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu fața spre cocoana și, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
– Doamnă!
Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!
– Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal și o-nvăț cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mișcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoție generală-ntre pasajeri.
– Cine? cine a dat alarma?
– Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată.
Trenul se pune din nou în mișcare. La Ploiești, cocoana s-a deșteptat din leșin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuințarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiți, cocoana se jelește, eu m-apropiu de urechea ei și, c-un rânjet diabolic, îi șoptesc răspicat:
– Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leșină iar... Eu trec ca un demon prin mulțime și dispar în noaptea neagră...

Joc- Chisel 2

Jocuri

Recreaţia mare de Mircea Sântimbreanu

MIRCEA SÎNTIMBREANU

EDITIE REVAZUTA SI ADAUGITA


1973 EDITURA ION CREANGA
BUCURESTI



MOTIVAREA ABSENTE


ERA O INCREDIBILA DUPA-AMIAZA DE NOIEMBRIE, bîntuita
de funigei si de aroma tufanelelor, cînd cerul însusi, uns cumierea ultimilor faguri de vara se amesteca în viata ta particulara
si intima, îti da o mie de motive sa zaci pe banca trasa lasoare si, în acelasi timp, o mie de ghionti sa pleci, sa te tot duci,
sa nu te mai opresti... Ceas de cumpana, de lenevie si dor de duca,
de remuscare ca nu faci nimic ori ca faci ceva, totdeauna parca
altceva decît s-ar cuveni, înfasurat în dulce mantie de lumina si
roace. Si poate nimic nu seamana mai mult cu hoinareala decît ojastfel de trîndava visare... Te simti pe fundul unei barci, tîrîtjla întîmplare, fara vîsle, spre larg, mereu spre larg, acolo undemi e nici durere, nici întristare, nici ascultare, nici absentare,
ci numai lenea cea fara sfîrsit... Plus un otgon, o sforicica amarîta
ce te tine, totusi, priponit si care te zmuceste brusc, tamancînd lumea ti-e mai draga. E scoala, Misule, care a început de doualuni, scoala spre care ai plecat de doua-trei ceasuri, scoala carenu tine seama de funigei, de mierea cerului, de blinda vîslirespre nicaieri... Si în ceasul rotund, ca un inel de aur al zilei,
i e stirbitura! N-ai ce face, Misule, n-ai încotro, caci din splendoarea
zilei acesteia, acolo, la 300 de metri distanta, la scoala,


nu ramîne decît o rubrica si din tot curcubeul acestui chiul,
miraculos topit în frunze galbene, crizanteme rosii, merisor verde
si dalii lila, ramîne doar zgaiba aceea neagra, de nesters: absenta.
Si unde e absenta e sau întristare sau... motivare, nu? Ba bine ca
nu...

Soarele scapata o clipa ca pentru bezeaua de despartire. Pa,
Misulica, pa! Care va sa zica, daca e ora 4, e ora a treia. S-a dus
ziua. Si pentru scoala, dar si pentru mîngîioasa plutire în neant.
Si e ca si cum ar fi venit ceasul socotelilor. Motivarea. S-a risipit
tronul împaratesc al dupa-amiezii. Iata catedra.

— Am fost bolnav? Copilarii, motivare de brînzoi... Nu s-a
simtit bine mama? „Salvarea" care n-a nimerit blocul U 28?
Buna, dar chestia a spus-o în octombrie. Broasca la usa care s-a
blocat? Robinetul la baie ce nu putea fi închis? Alte „defectiuni
tehnice?" Prea cunoscute. Altceva ar trebui, altceva, sa rupa
inima clasei, sa dea în lacrimi baietii, sa hohoteasca de plîns
fetele, apoi sa se bucure toti, în frunte cu tovarasul profesor, ca
Misu a scapat cu viata, sa-1 mîngîie, sa-1 încurajeze, ba chiar
sa-1 felicite toti. O întîmplare, asadar, grava, neobisnuita, poate
eroica, în orice caz extraordinara, si nu un pricajit de pretext,
chitanta ridicola si banala a chiulangiului începator... Se pune
în miscare, porneste, se învîrte mintea lui Misu ca o roata de tombola.
Care e biletul cistigator? Un copilas gasit? Un orb condus
acasa? O servieta cu bani dusa pagubasului? Urmarirea unui
bandit? Capturarea unui cîine turbat? O fiara scapata dintr-o
menajerie? Explozia unui aragaz? Stingerea unui incendiu?
Prabusirea unui pod? A unui bloc? Inundatie?... Cutremur?...
Taifun?... Avalansa?... Eclipsa de soare?...
...Ora de pace, cu cer aprins de jaratecul amurgului, cu plopi
abia fosnitori de chemarile tremurate ale gugustiucilor. Toamna
respira molcom, racoros si calm. Si numai Misu, zgribulit si
micsorat de înserare, îsi numara degetele, îsi smulge ciuful,


mormaie si plescaie întruna ca un motor ce nu-si gaseste pornirea
si se framînta pe loc, zguduit de rateuri:

—Apa... foc... nor de lacuste... uragan... farfurii zburatoare...
INVADATORII!!!

Bezmetic, un funigel îi tot atinge narile si, gîdilat, cu ochii
la cerul gol din care extraterestrii întîrzie sa se iveasca, pe Misu
îl apuca stranutul. Si nu-1 mai lasa. Trecînd prin fumul înserarii,
o batrînica întoarce capul:

—Noroc, maica, noroc si minte...



CAI Sl BIBILICI


—TREBUIE NEAPARAT SA VISEZ UN CAL! O iapa, un mînz,
musai, ce-o fi, cum o fi, murg, sur, rotat, maro, potcovit sau nu,
cal sa fie. Caii îmi poarta noroc, de cîte ori i-am visat am reusit,
am dat lovitura! Dar de ce oi fi visînd eu atît de greu cai? Cenaiba îmi vin asa de rar, de ce se lasa atît de greu? Visez cîini,
rate, elefanti, oi, bibilici, tot felul de dracovenii, numai cai nu.
De la Anul nou încoace dac-am visat trei cai. Buni si astia, au
fost cu bafta, de ce sa nu recunosc: la geometrie am împuscatun sase, la naturale cînd sa ma asculte a sunat de iesire, la istorie
m-a amînat pentru data viitoare, adica pentru mîine. Asadar,
mîine ma asculta, musai sa visez la noapte un cal, unul mare,
alb, daca se poate, sau cum o fi, murg, sur, rotat, maro...

Asa se framînta Biju, aflat în pat de vreo doua ceasuri, cucartea de istorie la îndemîna, potrivindu-si în fel si chip perna,
cautîndu-si pozitia ideala pentru un somn cu vise comandate.

—Acum ma întorc cu fata în jos, pun o mîna sub perna sialta peste plapuma, respir adînc, adînc... Casc. Oah, uite
mi-e somn, simt ca adorm, curînd o sa dorm bustean, somn
usor, Bijulica, noapte buna. Si nu uita — cum o sa uit?... Hî?
Ce sa nu uit?

8


Biju tresare deodata buimac. E ceva în neregula, sigur ca da!

— Si daca adorm de-a binelea, cum o sa mai fiu sigur ca visez
cai? Ma pomenesc adormit, trag la aghioase, si? Si visez bibilicica alaltaieri noaptea, cînd a doua zi m-a ascultat la gramatica,
arza-le-ar focu' de bibilici, astea-s nenorocire curata, ptiu, ptiu,
ptiu...
Nu, Bijulica nu poate adormi oricum, asa, de la sine, e ochestie prea importanta ca sa se lase pur si simplu furat de somn,
asa cum adoarme fitecine, vîslind nepasator pe apa aburoasa asomnului, dus cum s-o întîmpla spre te miri ce tarm al închipuirii.
El, Bijulica, are un program, el trebuie, e obligat sa-si prefaca
somnul în cai, zor nevoie, macar într-unui singur, cît demic, asta e buba...

Si acum e ora zece, dupa „Pierduti în spatiu", cascatul îi
irînge falcile, toropeala îl da gata, simte cum se afunda prinperna, cum se face una cu salteaua, cum se însurubeaza în haulatotcuprinzator... Asta, nu! Fara un cal, un calut, nu! Sa-1ia cu el, sa-1 înhate întocmai ca de un capastru, sa-1 tina bineînainte de a pasi pragul somnului, cît înca e treaz.

— Uite, pe tavan, în coltul veiozei, parca e o umbra ca un
cal,
parca e un cal de umbra... Sau pe garderob, în apele furnirului,
uite-i! Unu... doi... o herghelie, sa nu-i lase deloc din ochi, sa
-adoarma cumva pe furis, cu ochii la ei, sa închida, de pilda, unsingur ochi, iar celalalt sa îl tina deschis, sa îl tina deschis, saîl tina...

— Bijulica, tu nu stingi lumina? E ora 11!
— A?! Mai învat, mama.
Biju se freaca la ochi. Ca sa vezi! Adormise. Si ce-a visat?
Nimic! Absolut nimic. Poate daca ar recita niste versuri cu
cai, au învatat ei cîndva asa ceva, precis... Numai ca acum
nu isi aminteste deloc, îi vin în minte niste versuri razlete!

„Catelus cu parul cret

Fura rata din cotet...?"
...Pisicutâ, pis, pis, pis... cîmpu-i alb, oile negre...
Catelusi, rate, pisici, oi, bibilici...

— Sting eu? E aproape 12, spune mama.
70


--Ha? Ce? Nu, nu înca, te rog. Nu dorm, repet cu ochii
închisi. Biju s-a adunat covrig sub plapuma.

— Poate daca as cînta ceva... Este o melodie cu cai, o stiam
eu, ceva cu „voiosi sînt zurgalaii mei"...
Începe sa lalaie în fel si chip, dar nu nimereste deloc...

— Ce ti-a venit cu tranzistorul? îl cearta mama din hol.
Stinge radioul, e ora 12.
Într-adevar, de undeva, din vecini, se aude vocea crainicei:
—La al saselea semnal va fi ora 24. Emisiunea noastra s-a
terminat. Va dorim noapte buna.
—Halal noapte buna, bombane Bijulica si simte o sfîrseala în
fiecare fibra, ca în basmul acela cu merele de aur... Si pe
dea
supra apei somnului ce îl cuprinde si îl afunda din ce în ce
în
adîncuri, se mai aude ceva ca o bolboroseala sfîrsita:
—În basme, da, în basme e vorba de cai... tot felul de cai —
care vorbesc, manînca jar, zboara... Un basm îmi trebuia,
sa
mi fi-1 povestit asa, pe îndelete. Stiam atîtea basme cu
cai...
A fost odata un motan încaltat... Nu!... A fost odata un
pestisor
de aur... Nu, un cocos!... fiul porcului... catelul
pamîntului...
Ba nu, doisprezece corbi... lebede... rate salbatice...
bibilici,
bibilici, bibilici...

Bijulica a adormit. în coaste îl împunge cotorul cartii deistorie, deschisa la poza lui Alexandru Macedon, calare pe Ducipal.



MARINIMIE


VICU SE TREZISE DE DIMINEATA. Zapada se gramadise în
pervaze ca o fascinanta pisica de Angora si parca nimic altceva
decît albeata, abundenta si calmul ei îl invita la mari excursii
sufletesti. Si, poate, aburul cozonacilor ce-si astîmparau fierbinteala
în camara. Si, desigur, multe altele: netezimea cearsafului,
caldul curcubeu al scoartei din perete, fuga ireala a fulgilor de
zapada din oglinda de la sifonier... Si cartea de pe noptiera,
primita în ajun cadou, rasfatîndu-si dedicatia la vedere: „Bunului
meu prieten si coleg Vicu Cutie, din partea mea, Sandu".

Statea lungit în pat, rotindu-si degetele mari de la picioare
si savurîndu-si preaplinul inimii lui.

— Trebuie sa-i fac si eu lui Sandu un cadou! Dar nu o carte.
Ceva mai deosebit, mai acatarii. Poate doua carti. E doar ajun
de An nou. Cîte lucruri frumoase nu pot fi daruite cu acest prilej
! Iata, numai pe o pagina din „Informatia", lunecata la picioarele
patului, cîte nu se ofera: clipsuri, produse cosmetice,
pijamale matlasate, caciuli... Generozitatea, ca un zefir, umfla
pe nesimtite pînzele imaginatiei baiatului. Oare caciula pe care
a uitat-o cîndva unchiul Gicu la noi nu i-ar fi buna? Oaie veri12



tabila din imitatie de lup! Plus înca ceva, neaparat înca ceva.
O garoafa, eventual doua...

Ninge. Vicu îsi misca degetele picioarelor si la fiecare rotatie,
ca de pe un disc al norocului la Mosi, cad în cascada cadouri pentru
Sandu, împerecheate, chiar daca sînt desperecheate: o curea
de pantaloni si o curea de ceas, de pilda. Pantalon are sigur. Dar
ceas pentru eventuala curea? „Sa-i daruiesc un ceas?" E o idee.
Incompleta însa. O sa-i dea doua... De ce nu?

Ninge. în candida cernere nu poti fi meschin. Pune mîna pe
telefon. Tonul se prezinta deîndata. Soneria insista sacadat,
marcînd parca apropierea prietenului.

— Sandule, e ajun de An nou! M-am gîndit la asta de cînd
m-am trezit. Vreau sa-ti daruiesc ceva, ceva deosebit. Am ales
mult, habar n-ai cît am ales. Ce anume? Surpriza! Nici prin

minte nu-ti trece... Ei, hai, ca-ti spun... îti daruiesc — stiu ca o
sa te bucuri foarte mult — o sa-ti daruiesc doua ceasuri. Cum,
nu?! Nici nu ma gîndesc sa nu ti le daruiesc! Bineînteles. Pe
amîndoua. Chiar astazi vin eu la tine...

— Doua ceasuri?! Nu, imposibil, nu primesc! se aude in
receptor vocea taiata de emotie a prietenului.
Dar Vicu Cutie e generos. A început din nou sa-si roteasca
degetele de la picioare, din ce în ce mai repede.

—De ce nu? las' sa fie doua. E mai bine asa! Si stii care?
De la 10 la 12. Sînt exact doua ceasuri! Pa!
închide telefonul. Afara ninge. în casa miroase a
cozonac, e cald si bine.
„Ce zi minunata! mediteaza Vicu si marinimia îi umple fiinta
ca un final de orga. Simt ca as putea sa-i daruiesc mai mult
bunului meu prieten. Chiar trei ceasuri. Da, asa am sa fac.
O sa stau pîna la unu si — poate, de ce nu? — o sa iau masa
la el."

Si, dintr-un salt, Vicu e în picioare.


HAMURABI


PITITA ÎN BANCA SA CA-NTR-0 TRANSEE, ascunsa dupa meterezul
din fata — cel mai spatos coleg — Eugenita dintr-a cincea
traieste emotiile infanteristului în pragul atacului inamic.

„M-asculta! M-asculta!!! Si nici titlul lectiei nu-1 stiu...
Uf a-nchis catalogul, n-asculta astazi", rasufla ea usurata si
se.îndreapta in banca, asudata, dar victorioasa. Slava tie, zeita a
infanteriei fara munitii, atacul nu va avea loc. Deodata se
strîmba ca sagetata într-o masea: profesorul întreaba fara catalog,
din banci! Eugenita se pituleaza din nou în spatele meterezului,
cu ochii închisi, asteptînd glontul ratacit al vreunei
întrebari.
"„Numai de nu m-ar pocni!" Asculta pasii grei ai profesorului
printre banci si se lipeste si mai tare de pupitru, ca un calcan
de fundul marii.
«Babi... cum? Babilonienii? Cine-or mai fi si astia? Sînt un
popor care nu mai sînt?! încurcata mai e si istoria asta!... Dar
nu trebuie sa se vada ca nu stiu", planuieste mica stratega,
hotarîta sa foloseasca toate resursele camuflajului.

»O sa ridic mîna la orice întrebare. Eu! Eu! Spun eu, tovarase

>fesor. în ce epoca au trait? Stiu eu? Eu! Spun eu!" Si, lun


15


gita peste banca, cu mîna în aer,
pare o prastie întinsa, din care^
e gata sa-si ia zborul... raspunsul.


„Am scapat, am scapat, se bucurafetita, întreaba pe ai de nu: ridicamîna. Hehe...Ce razboaie au dus?
Au avut si razboaie?! ,. Numai de
nu m-ar întreba... Eu! Eu! Hait, se
uita la mine... O sa dau drumu' la
creion sub banca... M-aplec si-1
caut..."

: Stratega intra sub banca. A
gasit creionul si, ghemuita dedesubt,
îi roade nervos capatul.
Uf, a raspuns altul. Iese... strategic,
stergîndu-si absorbita genunchii
de praf.

„Cine a fost Hamurabi? De
unde sa stiu eu? Sînt pierduta,
iar se uita la mine! Acum o sa
scap penarul si-o sa adun toate

penitele, capatelele de creion, ascutitoarea, guma... Pîna atunci

o sa raspunda altul...."
—Sa spun eu?
Eugenita se rasuceste cu inocenta spre vecinul din spate,
din stînga, din dreapta.
„Eu?"
Da, chiar ea. Infanteristul a fost lovit de moarte. Se ridica
sovaitoare, palida, si îngaima cu glasul pierdut:
—Ha... Hamuba... Habamu... Habar... n-am, tovarase
profesor...


NECUNOSCUTE


--CE-A FOST AZI LA SCOALA?

Ah, dar ce n-a fost? La început a fost algebra si a fost mizeria
celui de al doilea 4. Asadar „necunoscuta" ce plutea aburoasa
si înfricosatoare pe cerul ultimelor saptamâni s-a întrupat,
brusc, din abia doua linioare, ca un vaccin pe brat: 4. Totul a
decurs mai simplu, mai la suprafata decît se temea. Exact
cum uneori dintr-o îndelungata cadere în gol te alegi cu o minuscula
zgîrietura. Acum s-a linistit pentru cel putin înca doua
saptamâni! Acel nenorocit de 4, asteptat cu groaza, dulaul ce
urma sa se repeada cu zarva clantanindu-si dintii, s-a repezit
aproape politicos, aproape cerîndu-si scuze, cu anestezia blînda
a vocii profesorului:

— Lasa, mai vorbim noi data viitoare, acum tavanul nu te
poate ajuta...
De fapt, el, Biliboaca, n-a trecut niciodata dincolo de toate
atele blestemate semne ale algebrei, toate i-au ramas straine
inca si afurisite ca niste obiecte carora na le-ai descurcat nici
rostul, nici natura. Uneori îti vine parca sa crezi ca întelegi
ceva-ceva, calci mai sprinten pe ghetusul acestor cifre si litere,
si deodata gheata s-a rupt sub tine, te duci la fund, nu mai za


17


resti deasupra capului decît un tavan negru, de nebiruit. Si ce

groaznic este sa te tot murezi în apa aceea ghetoasa si rece, cînd

ceilalti zburda deasupra, fac piruiete, tipa de placere... Dar,

în sfîrsit, un patru e bun si el la un moment dat: te scoate la

suprafata, iei o gura de aer, îti faci apoi convalescenta la un soare

oricît de chircit, intri si tu în rîndul oamenilor, nu mai astepti

cu groaza acea „necunoscuta" care poate fi o piscatura de purice,

dar tu o astepti ca pe o grenada gata sa explodeze în orice clipa

si sa îti zapaceasca creierii.

...Si ce-a mai fost azi la scoala? A fost recreatia. Si paruiala
terminata în cancelarie. Ai dat si tu, Biliboaca, destui pumni, I
dar pentru ca ai luat unul singur — în nas!— totul parea altminteri.
Ce mizerabila situatie! Sa fii compatimit, tamponat de
sora, sfatuit de cioporul de binevoitori: „Tine mîna-n sus, astupa
nara, stai întins..." Si asta dupa trei saptamîni de ka-rate, de
studiu la oglinda, tu, Biliboaca, viitor campion, care te si visai
pe podiumul de onoare, sa o încasezi atît de neasteptat, atît de
prosteste. Nici de data asta nu conteaza durerea, înfrîngerea,
umilinta, inexplicabilul, „necunoscuta", asta doare! Sa studiezi
cîteva saptamîni lovitura, marea lovitura, si apoi s-o iei pe
coaja!

...Si ce-a mai fost azi la scoala? Liniste. Acea apa monotona
ce poarta trimestrele, zilele, orele, în pasta fleacurilor,
a micilor întâmplari. „Cine lipseste?" „Va rog, tovarase profesor...
Eu pentru astazi nTam stiut, n-am putut..." si asa mai
departe, si asa mai departe.

Si apoi, înca o... necunoscuta. La plecare. De data aceasta

o necunoscuta în adevaratul înteles al cuvîntului. Femeia înalta,
blonda, în taior negru, din statia de tramvai, si care tam-nisam
s-a apucat sa-i faca observatie:
— Ridica, te rog, hîrtia. Arunc-o la cos!
18


Dar era clar ca lumina zilei ca el, Biliboaca, la cos a vrut s-o arunce.
Numai ca nu nimerise.

—Ia-o de jos.
Bine, faci treaba asta, dar nu cu placere, nu în public, cu toti ai taicare rînjesc...

—Nu auzi?
Aude. Se pleaca.
—Dar celelalte?
Celelalte nu le-a azvîrlit el. Femeia blonda nu-si da seama de asta? Ce
daca el, Biliboaca, e copil? E de batjocura lumii? Mai ridica o hîrtiuta cuscîrba. Si înca una. Apoi se cabreaza. Nu mai vrea. E bine? Si fuge
bombanind furios.

A si dracuit? Nu-si aminteste. Asa zice Chirica, vecinul si colegul lui maimare de la scara a treia:

—Idiotule, tu stii cine era? Inspectoarea! A fost astazi la

noi în clasa.

Acum Biliboaca merge spre casa, tîrîndu-si pasii prin frunzele moarte. Siparca aude întrebarea, eterna, nelipsita întrebarea mamei din clipa cînd vadeschide usa:

—Ce-a fost azi la scoala?
Dar nu e nimeni acasa. în bucatarie ciorba îsi abureste aroma Baiatului îi e
foame si musca din greseala, cu sete, nu din coltul de pîine, ci din ardeiuliute. Alta necunoscuta! De ciuda si de usturime îi vine sa urle, sa
blesteme, sa plînga.

Si deodata glasul cald al mamei, eterna, nelipsita întrebare:

—Ce-a fost azi la scoala?
Biliboaca tresare, suiera si pufneste, ars parca de tot focul zilei:
—Ce sa fie? Nimic, mama. Absolut nimic. Uuuuf! Arsss!
Aaaa...
20


CARNETUL CARNETULUI


SA RATACESTI UN CREION, o guma, sa nu dai de urma unui
timbru, sa piara ca înghitit de pamînt un nasture, sa nu gasesti în
graba mare peria de haine, crema de ghete sau ochelarii, asta se
poate întîmpla oricui. Si daca asemenea neplaceri ti se întîmpla
doar din cînd în cînd nu e nici o nenorocire. Cel mult, bombanind
si troscotind, iei hotarîrea ca pe viitor... etc, etc. ?, Cînd însa
asemenea accidente reprezinta regula, cînd se repeta zi cu zi si
înca — tocmai pentru ca atît de des — în momentele cele mai
nepotrivite, de exemplu exact cînd trebuie sa pleci la coala, cînd

— în plus — acest soi de necazuri devine nenorocirea si spaima
întregii case, atunci, o, atunci e altceva... Atunci, ca sa-ti
tragi doi ciorapi de aceeasi culoare, ca sa-ti aduni laolalta cei
doi bocanci, sa îti pregatesti ghiozdanul — mai ales
ghiozdanul! — toata casa se preface într-un vîrtej, se muta
canapelele, garderobul, se string covoarele, se rascolesc saltelele,
se rastoarna cosul de rufe, se cerceteaza lada de gunoi... Unde mai
pui nervii, reprosurile, cearta cu ochii la ceasul care-si vede
implacabil de treaba lui si, parca în bataie de joc, salta dintr-o
data cîte zece minute... Si pîna la urma, se trage o concluzie:
21


— Asa nu mai merge! De mîine fac ordine. îmi notez totul,
orice miscare, într-un carnet, ca într-un borderou. Unde pun
sapca, haina, cartile, peria, totul în carnet!
Duminica în care Gigel a facut treaba descrisa mai sus, n-a
fost o sarbatoare. Sarbatoarea urma sa înceapa de a doua zi,
de luni, si sa dureze cel putin tot anul scolar. Adio nervi si lacrimi,
adio dezordine si cautari în cosul de rufe, adio uitare...

Si, într-adevar, a doua zi, trezit la ora sapte fix de catre
ceasul desteptator, timp de 15 minute Gigel n-a scos o vorba.
Statea în mijlocul sufrageriei, în pijama, nemiscat pe un scaunel,
cu degetul aratator la tîmpla, cu cel mic în gura, adîncit în sine
ca „Gînditorul" lui Rodin. Cei din jur simteau ca nu e ceva în
ordine, îi dadeau tîrcoale privindu-se întrebator, dar nu îndrazneau
sa întrerupa meditatia baiatului. De-abia cînd ceasul
arata 7 si 20 cineva întreba sfios:

—Cauti ceva, draga?

—Carnetul.

—Care carnet?

—În care mi-am notat ieri totul: unde sînt ciorapii, cjimasa,

cartile, totul.

—Unde ai hotarît sa-1 tii?

—Nu stiu, scînci baiatul. Am notat în el unde o sa-1 tin,

pe prima pagina, îmi amintesc precis, sus în dreapta -Nu va
alarmati, carnetul sa-1 gasesc, si gata! Unde poate sa fie? Pe
noptiera? Pe dulap? Pe frigider? în sertarul de la biblioteca?
Sub cristalul de la masuta? Sub covor? Pe televizor?

— E aproape 8, întîrzii! exclama exasperata mama. Tu nu
te uiti la ceas?
Gigei se uita. Ura! Acolo e carnetul: sub ceasul desteptator.
Baiatul se repede la carnet. Da, totul e scris acolo! Acum totul
e simplu: ciorapii pe calorifer, pantofii în camara, camasa pe
spatele fotoliului albastru, ghiozdanul în cuier... Gigel e fe


22


ricit. Metoda e buna! Experienta a reusit. în 5 minute e gata de
plecare. O singura problema e înca nerezolvata, dar omul învata
mereu, cît traieste:

— Mama, da-mi, te rog, 5 lei. Trebuie sa-mi mai cumpar un
carnet în care sa scriu zilnic unde tin carnetul nr. 1...
Gigel pleaca fericit la scoala. A întîrziat, e drept, dar cu folos,
pentru ultima data. Si totusi, parca îl încearca o umbra de
îndoiala: „Dar daca ratacesc si carnetul nr. 2? Mai bine îmi
cumpar doua carnetele." în carnetul nr. 2 va scrie unde tine carnetul
nr. 1, iar în numarul 3 unde e locul carnetului 2. Si carnetului
nr. 3 cum o sa-i tina evidenta? Sa faca un nod la batista?
Un biletel înfipt cu un bold în covorasul de la capul patului?
Sa roage pe careva din casa sa tina el minte acest lucru?

Baiatul a încetinit pasul, se gîndeste concentrat, profund,

cu aratatorul la tîmpla si degetul mic în gura, ca „Gînditorul"

lui Rodin. E o problema, desigur. Dar o rezolva, ca într-o stra


fulgerare: „Ura! Am gasit! Nimic mai simplu... Asta rezolva

totul. Totul! si cu cei 5 lei cumpar covrigi."

Gigel rontaie fericit covrigi cu susan, dar deodata, exact

în poarta scolii, ramîne interzis: „Ce naiba am gasit? Am uitat!

Am uitat cu desavîrsire... Si era o solutie perfecta... Extraor


dinar! Am uitat... Of, of, of", se caineaza Gigei si, acum, ca a

cheltuit si banii de carnetele, îi vine sa plînga. „Si ce solutie fan


tastica gasisem! Dar ce? Care? Of!"

Într-adevar, o clipa, o singura clipa, îi trecuse prin minte
sa îsi puna toate lucrurile în ordine, într-un singur loc, si ca nu
e nevoie, în acest caz, de carnetul carnetului carnetului...

23



UNDE SE VARSA NILUL ?


SCOS LA LECTIE, Mihai îsi legana capul întocmai ca o camila,
iar printre buze îi scapa o bolboroseala fara sfîrsit. Uneori parca
atipea, si atunci nu se auzea decît un fel de bîzîit prelung, îndaratnic,
ca de viespe prinsa între doua geamuri.

Sudoarea îi siroia pe frunte, rasfirîndu-se de la nord la sud,
întocmai ca nervurile albastrii, închipuind reteaua apelor de
pe harta pe care cel ascultat se proiecta.

— Ei, spune, unde se varsa Nilul? repeta profesorul nerab
dator.
Din nou nu se auzea decît un bîzîit întretaiat, ca de bondar
cazut într-o ulcica: „Mm... mm... mm..."
—N-ai învatat?
—Vai de mine, tovarase profesor, stiu lectia pe dinafara.
Am citit-o de numai tin minte de cîte ori... Eu asa învat
lectiile,
toate lectiile, ca pe o poezie. Numai ca nu pot sa sar nici o
strofa...
Vreau sa zic nici o fraza. Dati-mi voie, am ajuns la
izvoare...
Mm... mm...
—Ei? Unde se varsa?
—E un fluviu foarte lung, tovarase profesor. Are aproape
doua pagini... aaa... aaa... aaa...

24


-Gata?

-Acus, acus se varsa. Mai sînt doua paragrafe, pe urma vine

figura cu camilele de sub palmieri si... mmm... mmm... se varsal

Mihai se opri, respira adînc, apoi începu sa turuie: „Acest flu


viu lung de 6 500 kilometri se varsa printr-o multime de guri

în pustiul Sahara, unde stîncile si nisipul se încing pîna la plus

70-80 de grade si unde nu exista nici o picatura de apa..."

—Nilul se varsa în pustiul Sahara?!

—Da, tovarase profesor, asa scrie si în carte. Al doilea rînd

de jos, sub sarcofag.

Mihai scoate cartea de geografie si merge întins spre catedra.

—Poftim, aici, arata el cu degetul si începe sa citeasca:

„Acest fluviu lung de 6500 de kilometri se varsa printr-o multime

de guri in... în Marea Mediterana."

Baiatul mormaie zapacit, subliniind cu unghia pe carte cu


vât cu cuvînt, apoi se lumineaza fericit:

— Am sarit un rînd, tovarase profesor... un singur rînd, darla mine nu conteaza un rînd, aveti toata încrederea, îl învat
pentru ora viitoare!

O LUCRARE SCRISA... VORBITA


SE STIE CA, ÎNCA DE LA [DESCOPERIREA extemporalelor, a

lucrarilor de control si a tezelor, toate acestea se dau în scris. De

altfel, asa se si cheama: lucrari scrise. Se cunoaste la fel de bine

si procedeul: elevii rup o foaie de hîrtie, se gîndesc cîteva clipe,

apoi se astern pe lucru... adica pe lucrare. Bineînteles, cei care

s-au pregatit. Ceilalti fac si ei o lucrare scrisa, dar... mai mult

vorbita.

Tema lucrarii? Oricare. De pilda: „Cum am petrecut vacanta?"

Si iata-1 pe eroul nostru. A început lucrarea printr-un apel

pe cît de susotit, pe atît de disperat catre colegul sau de banca:

— Sst! Sst! „Vacanta" se scrie cu v mare? De ce, ma, ca
doar a fost vacanta mica?! Stai nitel mai oblic, nu vad
nimic! Si scrie mai mare, sa ma binoclez si eu... Cînd a
început vacanta?
La 30? În era noastra? Esti sigur? Ah, ai un umar care acopera
trei propozitii.
Tace o clipa îmbufnat, apoi reîncepe asaltul:

— Ce scrii tu acolo de Ploiesti? Trebuie sa scriem si
despre regiunile petrolifere? Spune-mi si mie, ma... Bine!... Sa
stii ca nu mai vorbesc cu tine niciodata. (Rugator): Haide,
ma... (Furios): Mai vii tu pe la mine sa-ti dau pompa de
bicicleta!
26


(Blând) Te rog... Arata-mi, ca-ti dau si bicicleta de la pompa.
Cu gîtul lungit, încordat si plîngaret, pare o girafa suferinda
de amigdale. Continua milog:

— Ce-ai scris acolo, în rîndul al treilea? Closca, sau plosca?...
Troscot?! Nu vrei sa-mi spui? Nu vrei, ai? Bine. Las' ca la prima
adunare o sa ma plîng detasamentului de tine. O sa vezi tu,
bombane eroul cu lacrimi în ochi.
Colegul întoarce cu seninatate capul:
-De ce sa te plîngi? Ca nu te-am lasat sa copiezi?


— Nu, izbucneste nefericitul copist. Ca scrii urît si... si in
descifrabil!

JOCUL CULORILOR


NU-L STITI?

Pacat!

Dezvolta imaginatia, spiritul de observatie, simtul culorilor, si
mai ales se poate juca peste tot. Acasa, în tramvai, la scoala.
Cînd unul pronunta o culoare, tu trebuie sa-i arati un obiect încare se gaseste acea culoare, si asta rapid, cît numara pîna lacinci. Altfel, pierzi jocul. E un joc pasionant. Uiti de toate, dejoc, profesori, de lectii si, fara exagerare, chiar de recreatii.

—Verde!

—Uite! în panglica mea.

—Galben!

—în lantisorul de la gît.

— Albastru!
.— în dunga de la ciorap...

—Violet. Violet o data, violet de doua ori; violet de trei

ori...

—În calimara! Uf! De-abia l-am gasit!

Fata rasufla usurata. La tabla profesorul deseneaza harta,

Africii, iar în clasa nu se aude decît mersul marunt al creioanelor
pe maculatoare... si soptit, spre usa:

28


—Maro... Maro unu, maro doi...

—La pantoful meu...

—Nu e maro, draga, e cafeniu.

—E tot una, draga. Maroul nu e cafeniu?

—Nu e, draga. Cafeniul e cum e cafeaua, si maroul, cum e

castana.

La tabla profesorul vorbeste despre Marea Rosie. Dar dînsul
nu joaca jocul culorilor...

—Draga, dar siretul nu e cafeniu?

—Da, dar tu mi-ai aratat pantoful.

—Si n-ai vazut siretul?

— Bine. Fie cum zici tu. Caramiziu! Caramiziu de doua ori...
de trei ori... de patru ori!...
—În vaca domnului! Uite, s-a urcat pe banca, mititica de
ea. Vai, tu, ce emotie am avut!... N-aveam caramiziu...
Lectia s-a terminat. Cele doua prietene s-au întors acasa si
învata la geografie.

—Gata cu jocul! Trebuie sa învatam.

—De ce, tu?

—Pentru ca poimîine avem lectie de control.

—Ei si? împletim jocul cu învatatura. Uite: unde se varsa

Fluviul... Rosu?

—În lalea...

—Unde e Marea... Alba?

—În fata de masa!

—Unde traiesc vulpi... argintii? Argintii o data... argintii

de doua ori.

—În ibricul de pe bufet...

—Bravo! Ai vazut ce interesant e? Ce fluviu se varsa în

Marea... Galbena? Galben o data...

Si acum, vreti sa ne însotiti cîteva clipe la lectia de geografie

a clasei a VII-a de la scoala unde învata cele doua prietene?


Iata, la harta o eleva arata cu betigasul în mina marile fluvii
siberiene.

Profesorul înclina capul aprobativ si murmura satisfacut.

Dar unde sînt prietenele noastre? Au raspuns? Sa ne uitam
în catalog. Într-adevar, au fost ascultate... în dreptul numelor
lor, în catalogul alb, vad doi de 3 cu cerneala rosie, pusi cu
stiloul albastru al profesorului. Iar ele? Stau amîndoua galbeneverzui
în banca de culoare cafenie, în timp ce o gîza caramizie
se urca pe caietul cu scoarte cenusii, tremurîndu-si în aer antenele
negre...


UN SMECHER LA LECTIE

VA TREBUI SA FACETI NEAPARAT si cît mai degraba cunostinta
cu Matei. Tilica, cum îi spun colegii. Sina pentru ca baiatul,
dupa cum singuri veti putea judeca, ar avea ceva extraordinar
sau macar deosebit în fiinta lui; statura potrivita, potrivit de
gras, nas, gura, frunte potrivita, potrivit de curat (de murdar,
as fi ispitit mai curînd sa spun, dar se întelege ca murdaria nu e
niciodata potrivita) etc. Cu toate acestea, repet, cautati de-i faceti
cunostinta. N-o sa-1 uitati curînd, va asigur. Dar pentru asta
trebuie sa-1 vedeti scos la lectie.

Da, sa-1 vedeti iesind din fundul clasei la tabla, rotindu-si
ochii, rugator, printre banci:


— Ce avem, ma? Ce avem?
Apoi, oprindu-se zîmbitor în fata profesorului:
—Ah, ce bine îmi pare ca m-ati scos! Si în aceeasi fractiune
de secunda, întorcîndu-se desperat spre clasa:
—Nu ma lasati, ma! Nu ma lasati!
—Ei, Matei, ce lectie am avut pentru azi? se aude întrebarea
profesorului.
Tilica se trage pe nesimtite linga prima banca si-i izbeste
colegului talpa cu calcîiul:

31


— Sufla, ma!
Apoi, privind cu nevinovatie drept în ochii profesorului:
-- N-am înteles întrebarea, tovarase profesor. Su-fla!
— Ce titlu are lectia de azi?
Baiatul închide ochii, strînge din pumni, tropaie, ofteaza:


— Nu pot sa zic, tovarase profesor, e un nume încurcat...
Profesorul arata cu capul o fata scoasa si ea la lectie.
—Despre Vasile Lupu, ras
punde aceasta.
—Asa am vrut sa spun si


eu! tîsneste baiatul, biruind,
în
cele din urma, nefericitul
lapsus.


—Unde a domnit Vasile

Lupu?
—Mai puneti-mi o data între
barea, tovarase profesor. Nam
înteles-o bine... se roaga cu
umilinta
Tilica, apoi, dupa
ce
întrebarea a fost repetata,
ras
punde cu siguranta: Vasile
Lupu
a domnit în... ah! îsi
înghion
teste pe furis vecina. Nu pot
sa
zic ... îmi sta pe limba...

—În Moldova, raspunde fata.
—Tot asa am vrut sa zic si
eu!
—Cînd?
—La una mie sase sute trei
zeci si... începu fata.


32



-Nu tu, sa spuna Matei.

-Eu? Vasile Lupu a domnit la una mie sase sute treizeci
si... si... se trage de ciuful frizurii, privind printre degete în
clasa. Ce tot spune ala din fund? Parca sase... parca sapte...

-Ei?

—La una mie sase sute treizeci si — adauga de-abia îngaimat

— si aspte.
— Cît?
—0 mie sase sute treizeci si sapse.
—A avut razboaie?
—Nu... A avut.
—A avut, sau n-a avut?
—Nnnn... a avut... îmbolmajeste baiatul afirmatia cu o
mîrîiala vag negativa.
—Si cine era domn în Muntenia?
—în Muntenia era domn... începe el avîntat, si se opreste
rugator: N-am înteles întrebarea, tovarase profesor.
Profesorul o repeta silabisind, parca scos din sarite.
—A, da... în Muntenia era domn al Munteniei, stiu tovarase
profesor, dar nu pot sa zic. E un nume încurcat.
Tîtîie si bîtîie din picior, tragînd discret de mîneca pe fetita

ce ridica mîna.
—îl chema ca si pe tine, îl ajuta profesorul.
—Asa am vrut sa spun si eu, se repede înaripat baiatul. în

Muntenia era domn... Tilica Voda!
Profesorul înmoaie tocul în cerneala.


— Treci la loc. Nota trei.
Baiatul se agata de tabla, jignit.
— Mai întrebati-ma, tovarase profesor. Eu am învatat...
dar m-am încurcat la denumirile mai grele...
3 -Recreatia mare 33


--Denumiri grele? Dar pe voievodul Munteniei -ti-am
spus -îl chema ca si pe tine, Matei.

-Stiu, dar m-ati încurcat, bombane baiatul cu lacrimi in
ochi. Ce-s eu de vina? Poate dumneavoastra nu stiti, dar mie
baietii asa îmi zice. În loc de Matei... Tilicaaa!



ÎNSEMNARI DE LECTOR


AM ÎMPRUMUTAT ÎNTR-O ZI O CARTE de la biblioteca
din cartier. Cu acest prilej, mi-am întarit o data mai mult convingerea
ca, citind o carte de la biblioteca, faci cunostinta nu
numai cu eroii cartii, ci si cu cititorii ei... Cum asa? Simplu.
Daca vrei sa cunosti eroii, citesti frumusel pagina cu pagina,
si dintr-o datate vezi înconjurat de Vitea, Huck, Nica, Gulliver
sau Gavroche.

Si cititorii? Ei sînt pe ultima pagina a cartii. Si-au semnalat
prezenta cu tot felul de cerneluri si penite, cu carbune si creioane,
lasînd acolo cugetari, sentinte, maxime si mai ales semnaturi.

Iata aceasta „pagina a cititorului" la sfîrsitul volumului întîi
din operele lui Gaidar, de la biblioteca populara din cartier.
Cu cerneala albastra:

„Citita de mine azi 15 aprilie. Placut f. f. mult. Plîns paginile
1 si urm. Spre amintire semnez, Puyca".

Cu creion rosu:

„Citita de subsemnatu'
De la un capat pîn' la altu' l


Alt creion rosu, înmuiat în gura:

„Tot ce-ati scris este valabil

35


si semnez: indescifrabil, strada Garoafei 3 bis, sectorul IV
Bucuresti, în curte pe stînga, bateti în geam (câine rau)".

Subliniat de doua ori:

„O minte fara carti e ca o pasare fara aripi. Nu înteleg de
ce zmîngâliti cartile care sînt un prieten ce trebuie sa circule din
mina în mina. Dau o colivie de sîrma pe un porumbel. Nicu".

Cu creionul, de-a curmezisul:

„Ce fel de porumbel? Fiert sau fript?"

Cu tus negru, ce s-a latit:

„Citita de mine azi, 1972. Foarte frumoasa carte, dar de ce nu
ti-ai dat adresa care esti cu colivia?"

Cu creion chimic:

„De acord cu toate. Dau doi sticleti si un porumbel pe un scatiu
(bârbâtus). Telefonati dimineata. Nu vorbiti cu taticu'. Misu Gh."



Cu o penita raschirata;

«Cartea f. f. buna. Dupa parerea mea nu face doi sticleti si un
porumbel. Schimb scatiu buna stare cu colivie idem. Raspundeti
pe cartea „Cinci saptâmîni în balon" sau pe „Toate pînzele sus".

T. cl. VII B».
Si, în sfîrsit, ultima însemnare, înghesuita în coltul de jos,
tot cu tus negru si subliniata de trei ori:

„Fugit porumbel. Esti un magar. Ti-arat eu tie în volumul II
sa pagubesti cititorii cinstiti cu porumbei calatori..."


OBIECT NEIDENTIFICAT


OBIECTUL FUSESE DESCOPERIT în curtea scolii si ceea ce
izbise atentia din prima clipa era lipsa lui totala de identitate.
Era, într-adevar, ceva „nemaivazut", aceasta fiind singura
precizare pe care — acum chiar, dupa atîtea studii la care a fost
supus — o poate cineva face. Ca tocmai acest fapt îl impuse interesului
general este usor de înteles. Nimic mai captivant decît
enigmele, se stie. Si astfel se face ca, din momentul descoperirii
sale, ciudatul obiect deveni un formidabil izvor de ipoteze. Cele
mai multe vizau originea sa extraterestra.

— Un O.Z.N.? Ma rog, dar în coperti de vinilin?! Atunci un
mesaj din galaxie?! Da, dar scris în ce fel de cifru? Un top de
hîrtie de ambalaj pierdut de niscaiva martieni? Dar aceasta
înseamna ca martienii cunosteau marmelada si slanina cu ale
caror urme era pe de-a-ntregul mînjit. Tulburatoare ipoteze!
Altii, ceva mai precauti, admitînd originea foarte îndepartata
a obiectului, o situau nu în spatiu, ci în timp, apelînd la arheologie
sau paleontologie.

— Presupunînd ca a zacut 5000 de ani sub darîmaturile Ba*
bilonului, poate fi un obiect de uz casnic al vechilor sumerieni»
Ei cunosteau marmelada!
38


— E cu putinta, obiectau altii, numai ca locul de bastina
ate fi mult mai probabil Pompeiul. Obiectul a zacut, desigur,
e cenusa si lava vulcanica. De aici marea cantitate de carbune
si grafit cu care pare acoperit.
În sfîrsit, nu putini încercau sa-i identifice natura pornindde la posibila sa întrebuintare. În acest sens se si înregistrau,
de altfel, presupunerile cele mai contradictorii.

-E o caciula dintr-un fel de scoarta de copac necunoscut,
înclinau sa creada cîtiva.

—As, cu asa ceva se puteau înveli doar picioarele, sustineau
altii. E o prima forma de ciorapi sau obiele ale Omului Zapezilor.
Nu observati aceste foi? Par sa fie frunzele unei ferigi geologice,
pe jumatate carbonizate. Sau, poate, o arma de vînatoare
de un tip special. Nu este exclus sa fi folosit la azvîrlirea de
praf în ochii unor necunoscute fiare...

Disputa era în toi si se poate afirma ca nimeni nu ramasese
în afara ei, cînd, brusc, aparu o noua explicatie. E drept, nici
acum toata lumea nu e înca pe deplin convinsa, desi argumentele
nu sînt de neglijat. Si cel mai puternic argument ramîne faptul
ca persoana în chestiune, dînd explicatiile de rigoare, nu ezita
sa îsi dea de zece ori pe minut cuvîntul de onoare:

— Pe cuvînt ca e al meu. E caietul meu de notite, pe onoarea
mea. E maculatorul meu, baieti, aveti cuvîntul meu de onoare.
Asa o fi? N-o fi asa?
—Baiatul are dreptate, zic unii. Doar nu-si da cuvîntul de

florile marului.
—Dar atunci de ce nu poate explica deloc nici cum si nici
la ce îl foloseste? Sa arate, da, sa arate în ce chip poate fi
folosit
un asemenea caiet de notite.
Adevarat, baiatul nu poate arata. Continua doar sa mormaie;

39


— Pe cuvînt ca e al meu, pe onoarea mea...
Cercetarile continua. Deocamdata obiectul a fost depus la
muzeu cu eticheta, foarte potrivita si plina de prudenta: Nu
atingeti obiectele expuse!



LA VARA O SA FIE CALD


— TOVARASE DIRECTOR...
Baiatul avea lacrimi în ochi. Storcea în pumn o coaja de portocala
si, de cîteva minute, de emotie si furie, nu mai izbutea
sa scoata un singur cuvînt. Era frig, un vînt subtire taia sîrmele
întinse în pridvor si o zapada aspra, ca o mazariche, se izbea
de tabla casei.

—Spune, îl îndemna directorul scolii, poate pentru a zecea
oara. Ei, hai, da-i drumul, ce te framînta? „De ce ma tii afara,
dezbracat?" vru sa întrebe, oarecum enervat. Dar îl vazu atît
de zgribulit si nefericit, încît îsi înmuie glasul: Zi, ce ai pe
inima?

Ah, cîte n-avea el pe inima?! Tocmai asta era nenorocirea ca
avea prea multe. Atît de multe si de dureroase.

—E ceva grav? Poate-mi spui mîine, nu-i asa? îl mîngîie
directorul si dadu sa intre în casa, dar citi deznadejdea pe chipul
baiatului si se opri, retinîndu-si un stranut.

--Nu mîine, acum vreau sa va spun, treaba asta nu suporta
amînare, pentru ca eu n-am sa ma las pîna nu îi stîrpesc din
viata societatii satului nostru. Eu asta va cer: aprobarea sa
fiti de acord si sa ma ajutati sa-i stîrpim, de aici, din comuna.

41


Nu pentru binele meu. Pentru binele obstesc, pentru ca — dumneavoastra
nu stiti! — la noi în comuna sînt multi vagabonzi. Si numai eu îi stiu
pe toti, cu numele si prenumele, cu adresa lor, pe banzi, cu toate
secretele lor, ce fac si ce au de gînd...

— Ei, hai, vrei, sau nu, sa îmi spui ceva?
... Da, pentru ca dumneavoastra sînteti cel mai bun, si eu astept o
dreptate, si eu sînt gata sa va ajut sa facem o curatenie totala cu acesti
indivizi periculosi care se pretind prietenii mei si care —
dumneavoastra nu stiti — toti au bricege si lanterne colorate... Vi-i spun
eu pe toti, fiecare ce are si ce planuieste, pentru ca dumneavoastra nu
stiti — ei sînt prieteni nedespartiti si e greu de luptat cu ei. De aceea eu
am venit la dumneavoastra, pentru ca benzile acestea sînt periculoase
pentru toata omenirea din lume.

— Ce ai, draga? Nu spui nimic?...
...Va spun tot, tovarase director, dar trebuie sa ma ajutati, totul în
cel mai mare secret, sa-i luam ca din oala, ei habar sa nu aiba.


— De ce taci? Nu vrei sa intram în casa?
...Nu, pentru ca e urgent, nu e timp de pierdut, chiar acum ei se
îndreapta cine stie unde, dar cu alianta dumneavoastra eu îi pot captura
pe toti.

— Cu ce te pot ajuta? Ce pot face pentru tine?
...Enorm! Vreau sa-mi spuneti de unde pot eu sa procur
pîna mîine un avion, doua-trei radioemitatoare ca la circulatie, doua-trei
pistoale cu gloante oarbe, un bumerang, niste prafuri de adormit, un
automobil cu senile, dar si cu flotoare, ca la submarine, ca sa putem
urmari toata banda si sa-i înconjuram. Eu nu zic sa-i distrugem, dar sai
speriem, sa-si ceara iertare în genunchi...

— Gata! Am degerat. Eu intru în casa. Vad ca n-ai nimic
sa-mi spui.

Baiatul ramase în pridvor, apoi îsi sufla cu putere nasul ud,
si porni spre poarta. Si deodata încremeni. La colt se auzeau
voci, clopotei, buhaiul, bicele plugusorului.

—Ei sînt! scînci baiatul, si vru s-o rupa la goana.

—Unde fugi, mai, Fantomas! De cînd te cautam.

—Voi? Pe mine?

—Pai n-a fost vorba ca ne întîlnim la 6, la Gogu?

—Care Gogu?

—De lînga pod.

—Care pod?

—Din capu' satului.

—Care cap?

Si deodata se lumina: erau doi de Gogu, erau doua poduri —
unul într-un capat, altul în celalalt cap al satului. Fusese o
neîntelegere la... mijloc. De aceea nu se întîlnisera.

— Acum, hai, ia-ti buhaiul. Intram la tovarasul director.
Tare si cu forta, atentie la „aho, aho!"...
Peste cîteva clipe directorul se afla din nou în pridvor. Un
vînt iute suiera în sîrme, iar mazarichea izbea ca alicele acoperisul.
Apoi izbucni urarea, si parca tot cerul se topi în harmalaie.
Pe treapta cea mai de sus buhaiul gemea scurt si fericit.

„Ai vrut sa-mi spui ceva?" dori sa-1 întrebe directorul pe baiat,
dar un imens stranut acoperi toata zarva. Iar baietasul îi zîmbea
fericit si pieptana buhaiul:

—Ati racit, tovarase director? La vara o sa fie cald si bine.
„Aho, aho, copii si frati..."


ISTORIE... VECHE


4 LA ISTORIE? LA ISTORIE 4 ? Cam rusinos, orice s-ar zice.
La geometrie e altceva: nu poti sa povestesti razboiul unghiurilor
extern-alteme cu cel intern-alterne sau sa spui: „întrucît
perimetrul trunchiului de con s-a micsorat fara încuviintarea
înaltimii Sale, 3,14 a pornit cu oastea împotriva sa..." Nu
merge. Dar la is-to-ri-e 4? La istorie, unde toata treaba e sa
povestesti... o poveste?

—Uite, chiar acum vom recapitula la istorie. Acesta, si
nu altul, va asigur, a fost rationamentul care statea de cîteva
mi
nute la baza hotarîrii celor doi baieti. Si iata-i, cunoscîndule
hotarîrea si baza ei, „învatînd" la istoria veche.
Recapituleaza.

—„Egiptenii cunosteau secretul îmbalsamarii. Ei ungeau
pe cel mort cu diferite arome si oteturi, asa ca împiedicau
putrezirea."


—Brrr... Nu le era frica?
—De ce sa le fie frica? Eu am îmbalsamat o veverita!
—Cum?
—Asa ca egiptenii, cu arome, cu oteturi.
—Si n-a putrezit?!


45


—A putrezit pentru ca... pentru ca ea nu era egipteana!
Am prins-o la Timis as'vara.
—Serios? Cum ai prins-o? Eu toata vacanta mare m-am tinut
dupa una, si tot n-am prins-o. Parca-s naluci.
—Eh, nu te pricepi tu. O sa-ti spun alta data. Acum haide
sa recapitulam. „Egiptenii cunosteau secretul
îmbalsamarii..."
—Hai, te rog, spune-mi acum. Cum ai prins-o?! îmi spui? Pe
urma, gata, învatam.


—Bine, uite: am luat o nuca sau o ghinda, nu mai tin minte,
si un somnifer. Cînd veverita a mîncat nuca, i s-a facut
somn,
fireste, a adormit tun si am prins-o. Apoi s-a trezit, dar
în
cusca. Si pe urma i-am dat drumul...
—Dar ziceai ca ai îmbalsamat-o...
—Cum era s-o îmbalsamez? Eram de-abia în clasa a patra.
—Si ce-i cu asta?
—Pai nu învatasem înca istoria antica. Va sa zica: „Egip
tenii cunosteau secretul îmbalsamarii..."
—Stii, si eu am încercat sa îmbalsamez un arici.
—Pai n-avea tepi?
—Nu ma crezi? întreaba-1 si pe Anghel. Cum, nu-1 stii tu pe
Anghel? De la scoala 113, frate... Din capul strazii... care
are
trei cîini...


— Nu e unul negricios?
—Nu. E baltat.
—Vorbeam de Anghel.
—Are si o trotineta cu atas, cu clacson.
—Cine? Anghel?
—Pai da' cine? Cîinele? „Egiptenii cunosteau secretul îm
balsamarii..."
—Da-i încolo de egipteni! De-o ora tot învatam despre ei.
Hai sa ne jucam.


46


__ Tt. Ploua. Uite ce zic eu: acum, ca am învatat... hai mai
bine sa stam de vorba. Si zi: chiar are clacson? S.a.m.d. S.a.

m.d.
Cam asta e la istorie. Si e o istorie veche. Mai veche decît acel
4 — cam rusinos, orice s-ar zice — de la istoria veche.



DESEN DUPA NATURA


DIN CÎND ÎN CÎND, LA ORELE DE DESEN, deasupra colilor
albe apar cuvintele: „Desen liber dupa natura". Atunci fiecare
scolar asterne pe caietul sau orice crede de cuviinta din tot ce ii
cade sub ochi. lata-i, de pilda, pe cei dintr-a cincea... Cei din
bancile dinspre perete au luat ca model ghivecele de flori de pe
pervaz, altii acvariul în care înoata o zvîrluga neastîmparata
si cîtiva bibanasi. Cei dinspre geam îsi arunca privirea catre
cartea scolii. Mai ales acestia au ce desena!... Unii au ales ca
model pomii cu coroana lor verde-închisa, înconjurati de un
rotocol de brazde, ca o pernita la piciorul fiecaruia. Altii s-au
oprit asupra straturilor de flori. Din clasa nu se deosebesc prea
bine toate culorile, dar cei dintr-a cincea stiu cum arata gherghinele
pufoase, banutii si petuniile... Le-au plantat si le îngrijesc
ei însisi...

Dar ora de desen e scurta. De-abia s-a gasit creionul cel mai
potrivit pentru frunzisul teiului sau pentru vesmîntul de catifea
al florilor, ca a si sunat de iesire. Pomul si florile ramîn în caiete
pentru o saptamîna încheiata.

Saptamîna trece însa repede, iar ora urmatoare copiii dinspre
fereastra îsi arunca din nou privirile pe geam pentru a continua

48


desenele. Cele mai frumoase vor fi pastrate si vor împodobi
expozitia de sfîrsit de an...

De-abia a pus însa mîna pe creion, ca baiatul din banca întîi
s-a oprit nedumerit. Se întoarce spre cel din spate:

— Ce-i aia? Poti sa ma lamuresti? Pare un fruct ciudat în crengile
teiului. Si totusi e cu neputinta.... în primul rînd, fructele
— nici un fel de fructe — nu sînt din hîrtie... iar, în al doilea
rînd, nu cresc pe sfori, în copaci.
Cel întrebat nu se mira de fel. Raspunde pe soptite:

— E zmeul meu care s-a agatat în crengi. Nu-1 desena! Dar tu
poti sa-mi explici ce floare o fi aceea, rosie, la marginea rondu
lui? Saptamâna trecuta nu era...
Baiatul din banca întîi raspunde, continuînd sa-si ascuta
creionul:
—Nu e floare. E bara de la poarta de fotbal. Am facut-o în
recreatie din caramizi si a ramas acolo. N-o desena nici tu.



Acum desenul e mai mult liber decît dupa... natura. Din imanatie.
Trebuie sa-si închipuie fiecare cum ar arata un pom, fara
neie agatate în crengi, si un rond de flori, fara caramizi. Guma
zolva problema aceasta, dar se ivesc altele:

— Ce-i cu iarba aceea albastra lînga grilaj?
—Nu e iarba. Sînt niste hîrtii.... învelitorile vechi de la
caiete. Nu le desena! Numai ca am si eu o nedumerire...
Uite.colo, spre fundul curtii, ce fel de pomisor este? Saptamîna
trecuta nu era sadit. Adica era, dar nu asa... Era un puiet obisnuit
de mar. Urma doar sa-i colorez coroana în verde pal... Acum,
poftim de-1 mai coloreaza!l Parca-i un pom din planeta Marte:
frunze rosii, tulpina pestrita, de crengi nu mai vorbesc, parc-
ar avea nasturi, catarame, mai stiu eu ce.


— Stiu eu, raspunde cu siguranta celalalt. Nu e un pom din
Marte. E tot pomisorul de saptamîna trecuta, dar s-au dezbracat
cei dintr-a saptea, pentru ca au gimnastica si, desi avem
vestiar, si-au agatat hainele de pomisor. Nu le desena.
— Atunci ce sa mai desenez? Ce-i de facut?
Într-adevar... Nu desena pomul, ca e aerodrom de zmeie,
nu desena rondul de flori, ca e teren de fotbal, nu desena pomisorjl,
ca e cuier, nu desena iarba, ca e hîrtie... Ce-i de facut?
Cei doi gasesc si la aceasta întrebare raspunsul. Si nu ni se
pare deloc nepotrivit:

— În prima recreatie facem ordine... la modele. Punem mîna
toata grupa...
În ora urmatoare de desen peisajul arata ca totul altfel:
pomii erau pomi, iarba era iarba, iar rondurile de flori, proaspat
stropite. Nu asteptau decît ca toate creioanele colorate sa
fie ascutite.

Meritau un nou desen. Cu totul altul.


DE CE AU DISPARUT ZMEII ?


ACEASTA ERA ÎNTREBAREA CARE îl framînta nu putin pe Tudorache,
elev multi ani în clasa a IV-a (ce-i drept, nu în aceeasi),
acum în clasa a V-a prin mila domnului (de matematica) si ne-
bagarea de seama a dirigintelui (la nota de la purtare). Asadar,
de ce sa fi disparut zmeii? De ce se mai ivesc doar în basmele
de speriat copiii? Din cauza palosului unor feti-frumosi? Po-
vesti! Or fi fost cîndva prea multe palose, de acord. Acum, însa,
nu se mai ecxzigsta unul, sa dai cu tunu'! Poate doar la Muzeul
Militar, si acelea sechestrate în sicriul lor de sticla... Atunci
de ce sa fi disparut? Din cauza unor feti-frumosi? Nu stie, nu
cunoaste, n-a auzit pe strada lui. Ilene Cosînzene se gasesc, ce-i
drept, dar ele au fost totdeauna la discretia zmeilor.

— Nu-i asa, micuto? Nu-i asa ca tie nu-ti fac bine chiflele
cu sare si chimen? Ia da-le 'ncoa!
Zmeul le rontaie, apoi, cu mîna întinsa, rînjeste.

— Ce mai papa zmeul?
Fetita da coltul zorita, si Tudorache se mira sincer: De ce or
fi disparut zmeii? Trebuie sa fie o greseala, e loc destul
pentru ei."
— Nu-i asa, tîca? Tu ce ai pentru nenea în ghiozdanas?
4* 51


Copiii sînt prosti. Ai zis o data „bau-bau!" — si te alegi cu te
miri ce: un sandvici, o prajitura... Uite, asta mi-a lasat un ciorap
desperecheat... Plin cu caramele si dunga.

Si astfel prostanacul zmeu se infiripa în cartier. N-avea solzi,
nici aripi, nu slobozea flacari pe nas si nici vorba de mai multe
capete. O, nu, Tudorache avea unul singur, si de ala — ce
sa mai vorbim.

Tudorache-zmeul se bucura. îsi gasise rostul. Pentru un
zmeu timpul trece repede, plin de înfruntari si satisfactii. Si
de neprevazut. Mai ales de neprevazut!

Caci, într-o buna zi, cînd vîntul scutura ultimii artari, iar
soarele se caznea sa îsi ponteze prezenta macar cu cîteva raze,
iar Tudorache pin dea în pragul scolii iesirea cosînzenelor, cugetînd
ce grozav este sa fi singurul zmeu din cartier, se trezi
înconjurat de copii. Zmeul simti ca e ceva în neregula si vru
sa-si ia talpasita, dar cercul se strîngea în jurul sau, asa încît
clipi din ochi si zise, zîmbind strîmb:

—Salut, baieti. Ce mai faceti?

Baietii taceau.

—Ei, la revedere... Eu ma grabesc.

N-avea însa cum trece din strînsoarea baietilor, asa încît, vazîndu-
i amenintatori si tacuti, scînci speriat:
—Ce-aveti, ba?
—Nimic, vrem sa te saturam. Atît.
Atît zisera copiii, si din ghiozdanele lor începura sa iasa la

iveala placinte si covrigi, gutui si dovleac copt, biscuiti si sa-
lam, gogosari si ciocolata. Plus doua franzele si o halca de slanina
cu boia.

— Le manînci pe toate. Acum, de fata cu noi.
—Uite, ai si doua sticle de apa minerala, zise cel mai mic
dintre baieti. Pofta buna!
—Manînca-le pe toate, mîine te cautam din nou, cu altele.
52


— Si poimîine...
Din clipa aceea însa, exact din clipa aceea,
zmeului îi pierise
pofta de mîncare. Se zice ca ultimele cuvinte
pe care le-a rostit
in calitate de zmeu ar fi fost: „Baieti, va rog,
dati-mi voie pîna
diseara"... O fi, n-o fi asa, nu stiu. Stiu doar ca din
ziua aceea de
e strada noastra a disparut un zmeu. Asadar,
cum au disparut
zmeii? Pentru mine e clar: exact ca în basme.
Nu duc ei casa
buna cu feti-frumosii. Oricît de
micuti ar fi acestia.



N-AM CUVINTE


NAPUSTINDU-SE PE USA, BAIATUL SE OPRI, tremurînd de indignare,
în fata biroului meu. Vorbi fara sa-si traga sufletul. Era
Camui Aurel. Stoper. Clasa a VI-a. Capitanul echipei de fotbal.

—Va spun sincer, nu gasesc cuvinte...

Lasîndu-1 cîteva clipe sa-si caute cuvintele în fundul bascului
pe care-1 rasucea în mîna, ca un sofer volanul la serpentine,
mi-am privit cu atentie iritatul vizitator. Furtuna. Obrazul

—
nor. Ochii — fulger. Vocea — tunet.
—Nu se poate. Asta întrece orice... Va spun sincer, n-am
cuvinte... Sa-i dati, va rog, în vîrful penitei...
—Pe cine? am întrebat.
—Pe toti. Toata formatia! Astia sînt!
îmi întinse pe masa o hîrtie în patratele, pe care, în cunoscutul
evantai al formatiilor de fotbal, se însirau 11 titulari si

3 rezerve. Am întrebat:
—Sînt din echipa adversa?
—Nu! mormai posomorit vizitatorul, si continua aproape
plîngînd: Ai mei! Ai mei sînt! Eu sînt capitanul.
—Si, am întrebat nedumerit, îti dai echipajul, vreau sa zic
echipa, în vîrful penitei?

55


—Da! izbucni cu ciuda.
—Ciudat.
—Da? Ei bine, ascultati. Va spun sincer, na gasesc cuvinte...
Am hotarît înca din ianuarie sa „dam" meci cu scoala vecina;
eu, Camui Aurel, am facut provocarea... „Va provocam la un
meci amical, dar cu cupa, pe terenul Cotroceanca, în tenisi si fara
ofsaid sau cum vreti voi, în ziua în care va convine. În caz de neprezentare,
forfait 6:0 pentru noi! O poarta aducem noi,
restul
va priveste." Vedeti? Aici e semnatura mea. Am fugit de la ora
de matematica si le-am dus provocarea. N-au vrut pe Cotroceanca.
Am facut alta provocare. Asta e. Tot eu, Camui Aurel, le-am dus-o.
E scrisa cu penita ronda: „Sa veniti cu numere pe spate, si
noi
la fel. Un arbitru dam noi, unul voi, si pe al de centru îl tragem
la sorti..." N-au vrut la sorti. Am facut alta provocare... Da,
asta e... tot pe caietul de aritmetica... Ce mai? Un caiet am
consumat.
Priviti... sase provocari... Am stabilit totul. Cititi-o
pe ultima. E scrisa pe trei pagini... La toate m-am gîndit...
eu singur... daca e timp nefavorabil, daca se dezumfla mingea,
daca e dupa injectii, ma rog... ore întregi m-am gîndit...


—Ore de matematica, nu-i asa?


— De unde stiti? ma întreaba baiatul, uimit.
—Dupa hîrtie, am raspuns.
—Da. Asa e. Pe urma, fa, baiete, formatia! Uitati hîrtiile...
Prima varianta: Ionescu, Crihan batrînul, Iacobescu, eu
stoper,
Crihan tînarul... A doua varianta: Radulescu portar...
Nu,
asta-i a cincea! Ce sa va mai spun? N-am cuvinte... Pîna la
sfîrsit,
a iesit... Pe urma, ocupa-te, Camui, de echipament...
Eu,
cu mîna asta, am cusut numerele pe spate, eu, Camui
Aurel.


—Si tot în ora de matematica...
—De unde stiti?
—Daca e vorba de numere...

56


Sigur. A, si p-orma antrenamentul... emotii minge
fluier, flori, cupa si, dupa atîta treaba, vacanta. Ziua meciului.
Priviti, de la meci viu, de pe teren, gata echipat, direct la
dumneavoastra.

— De ce?
-Casa-i dati în vîrful penitei pe toti! Vaspun, n-am cuvinte...
Ma uitam la baiat. Nu-i trecuse furia. Dimpotriva. Obrazul nor,
ochii -fulger. Vocea -tunet. Trebuia sa se fi întîmplatceva grav, desigur. Am întrebat:
-Dar ce s-a întîmplat cu baietii? Nu s-au prezentat la meci?
-Ba da.

— Joaca brutal?
57


—A, nu!
—Protesteaza la deciziile arbitrului?
—Nu exista.
—Atunci?
—Va spun sincer... nici n-am cuvinte... Stiti ce-au facut?
Stiti de ce au fost în stare?... Ei bine, n-o sa ghiciti
niciodata...
Nu m-au primit sa joc! Pe mine! Camui Aurel. Stoper.
Capitanul
echipei... Si stiti de ce?
—Stiu. Din cauza matematicii.
—Da. Pentru ca sînt cazut la matematica... E nemaipomenit?.
Va spun sincer, nici n-am cuvinte. Va rog sa-i dati în vîrful
penitei...
Baiatul îsi oprea cu greutate lacrimile. Vorbea cautîndu-si


batista:

—Sa nu ma lase ei sa joc, pe mine, Camui Aurel, stoper, capitanul echipei, si care mi-am sacrificat toate orele de matematica
din trimestrul II pentru meciul asta...

Baiatul lacrima de-a binelea, desi nu-si gasise înca batista.
M-a impresionat, va marturisesc. I-am promis ca voi tine seamade rugamintea Iui. Iata, îmi îndeplinesc fagaduinta: dau prinprezenta pe toti colegii amarîtului capitan „în vîrful penitei".
Si, va rog sa ma credeti, va spun sincer — vorba lui Camui —
n-am cuvinte... ca sa-i felicit! Bravo, baieti!


SCRISOARE PEADRESA
UNU! CHIULANGIU


ÎN SFÎRSIT, M-AM HOTARÎT sa-ti scriu, vitregul meu stapîn.
Sînt servieta ta, preaamarîta ta servieta. Trebuie sa-ti spun ca n-
am fost totdeauna amarîta. Dimpotriva. A fost o vreme — acum o
luna si ceva — cînd eram mîndra, fericita... Si cum era sa nu fiu,
cînd, abia iesita din rafturile librariei, intram de-a dreptul în
clasa a VII-a, si înca la bratul tau? Aveam impresia ca si tu esti
mîndru de mine si asta ma bucura si mai mult, deoarece — trebuie
sa-ti marturisesc — mi-ai placut de la prima vedere. Erai — si
esti si acum, cînd nu-mi mai placi deloc — înalt, voinic, vesel si
sportiv. De altfel, daca tii sa afli amanunte, sportiva sînt si eu.
Nu te uita ca acum sînt o biata servieta. Pe vremuri, la sectia
pielarie, era cît p-aci sa devin manusi de box!

Asadar, îmi ziceam acum o luna si ceva: „Iata cum mi-a surîs
norocul. O sa ma duc la scoala, si o sa învat de toate, si o sa fiu respectata
si de tine, stapînul meu, si de altii." Eram doar o pereche
atît de reusita!

Tocmai de aceea cînd, într-o buna zi de la începutul scolii, am
vazut orarul lipit pe dinauntrul capacului meu, mai sa ma înabus
de fericire. Aveam ce învata: si fizica, si chimie, si algebra, si cîte

59



altele, de care nici nu auzisem. De abia asteptam sa intru a doua
zi la ore. Citeam îmbujorata pe orar: „Prima ora, fizica, a doua,
chimie, a treia, matematica". Tii minte cum straluceam cînd amplecat de acasa? Acum pot sa-ti marturisesc: de fericire ! În sfîrsit,
am ajuns undeva si ne-am oprit. Nu era nici o scoala primprejur.
Eram mirata. Dar mi-am zis: „Stâpînul meu stie mai bine
ce e si unde se preda fizica". M-ai asezat — era ora 8 — jos, la
vreo sapte pasi de o haina a ta, apoi ai început sa alergi împreunacu alti cîtiva dupa o minge. În cîteva minute — numai ochi si
urechi — am învatat o multime de lucruri din fizica. Era, probabil,
prima lectie. O tin minte si acum pe dinafara. Ea continea,
spre încîntarea mea, o bogatie de notiuni ca: Suut! Bara! Corner!
Hent! Fault! Ofsaid!

Vazîndu-te atît de inimos si de aprins, alergînd cu limba scoasa,
sa deprinzi aceste notiuni, am tacut chitic, si cînd notiunea „sutbara"
mi-a cazut ca un trasnet în cap, dîndu-mâ vreo cîtiva pasi
de-a berbeleacul, si cînd alta notiune — „talpa" — mi-a julit obrazul,
si cînd lucrarea practica numita „hent-careu" a spart în zeci
de cioburi calimara, împroscîndu-ma toata de cerneala.

Asa o fi în clasa a VII-a, asa o fi la fizica, îmi ziceam, asteptînd
sa se sfîrseascâ odata prima lectie. Si iata ca la sunetul unui
fluier s-a dat recreatie... „Acum e bine, mi-am zis, începe chimia...
Voi cîstiga noi cunostinte."

M-ai luat, într-adevâr, si m-ai dus în celalalt capat al terenu


lui. Am aflat, asadar, ca pentru chimie trebuie „schimbate portile”.

Curînd, la un nou suierat de fluier, a început chimia. Asteptam.

Spre marea mea uimire însa, acest nou obiect semana întru totul, cu

fizica. Absolut, dar absolut aceleasi notiuni: Suut! Gol! Hent!

Fault-careu! Ofsaid!

Ce sa mai spun de mirarea mea cînd, ora a treia, la algebra, mi-afost dat sa aud exact aceleasi notiuni!? În plus, doar notiunea ma


60


tematica de: „4 — 0" care — mi-am dat seama — te facea foarte fericit
si chiar respectat. Apoi ne-am dus acasa si ne-am odihnit.

A doua zi aveam geografie, româna si anatomie. în prima ora
am poposit pe o costisa, într-un crîng. „Da, asta e geografie ! mi-amzis. În aer liber, în natura". Si asteptam, numai ochi si urechi. Ai
uns, pret de un ceas, cu clei, niste scaieti. în ora de româna te-ai
pus la pînda, tîrîndu-te de-a busilea. La lectia de anatomie, în
schimb, ai prins vreo trei sticleti ce se încleiasera, amârîti, pe scaietii
de la geografie.

Ai plecat spre casa fericit. Eram si eu, servieta ta. Aflasemce-i geografia, si româna, si anatomia. Simplu. Într-o jumatate
de zi.

Ziua a treia asteptam istoria si geometria. Am poposit pe malul
unui rîu, la pescuit. M-am dumirit curînd: diferenta dintre istorie
si geometrie este ca la istorie prinzi trei platici, iar la geometrie
numai doua.

Erai mîndru. Si eu. În trei zile, programa ta scolara nu maiavea nici un secret pentru mine. Îmi cunosteam toate îndatoririle:
la fizica, chimie si algebra trebuia sa încasez lovituri de picior, la
geografie si româna sa adapostesc sticleti, iar la istorie si geometrie
sa miros a peste.

Si, tocmai cînd ma socoteam atotstiutoare, a început încurcatura.
Caci în ziua a patra, cînd ma pregateam din nou la fizica,
m-ai dus la pescuit, ceea ce, dupa cum se stie, era istorie; în ora de
istorie, nici vorba de platici, ci de sticletii de la geografie, iar la
româna, cînd asteptam sa ma tîrasti de-a busilea pe vreo costisa,
tn-ai pus deoparte si-ai început sa alergi dupa mingea de la fizica
si geometrie!!!

De atunci, mereu asa, si nu mai pricep nimic. Sint zapacita de
tot si nefericita. Ma credeam învatata, si acum îmi dau seama ca
nu stiu nimic. Ma credeam folositoare, si acum, cînd car între
despartiturile mele platici, îmi dau seama ca nu de mine ai nevoie.

61.

Ma credeam respectata, si ce aud mereu? —
Uite o servieta de chiulangiu!
Ai auzit? Asa îmi zic toti. Acum stiu totul: esti un chiulangiu,
Si sint amarîta foc. 6 '
Si poti sa afli, vitregul meu stâpîn, ca daca mîine o sa facem dinnou fizica la doua porti, pe mine -cum se zice -m-ai pier



dut de musteriu. Tot n-ai nevoie de servieta. Ma duc la fabrica si
cer sa ma prefaca în ceea ce era sa fiu facuta de la început -într-o
pereche de manusi de box. Ai priceput? Cred ca e clar. De aceea
închei cu nerabdare si semnez,

A ta servieta amarîta.



Ml S-A TERMINAT CAIETUL


-IA TE UITA! S-A TERMINAT... si doar alaltaieri l-am cum-
parat?!

Uimirea baietandrului din clasa a IlI-a era neprefacuta.
Nu, nu aveam de-a face cu unul din aceia care pitesc caietul în
ghiozdan si zic cu nevinovatie:

— Mi s-a terminat caietu', tovarase învatator. N-am putut
scrie tema. N-am avut pe ce...
Caietul cu pricina se ispravise cu adevarat! Ciudat însa: s-a.
împutinat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvântul,
potrivit, s-a topit ca o zapada sub razele soarelui. Nu mai ramasese
din el decît o pojghita de caiet, la umbra celor doua coperti...
Toate celelalte file si-au luat zborul, smulse parca de un
vînt ciudat. La ceilalti copii foile caietului nu zboara, nu mor,
nu se topesc vazînd cu ochii. Atunci ce s-a întîmplat cu acest
caiet? Ce rau ascuns i-a împutinat foile? Trebuia dezlegat acest
mister! Cu orice pret. Daca e o molima necunoscuta pîna acum
si ea se întinde si molipseste toate caietele din clasa a IlI-a,
in toata scoala, din toate scolile?

Asa ma framîntam într-una din zilele trecute, martor fiind
la exclamatia baiatului.

64



Caietul se terminase, nu încapea îndoiala. Ma uitam la copertile
uscate, ca niste aripi jumulite, fara puteri... Si, în timp ce
cautam sa dezleg misterul, auzii chiar lânga mine un clinchet
de bicicleta. Am tresarit.

—Cine a intrat cu bicicleta în clasa?
—Eu.
Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu patratele, exact


ca cele din caietul ce-1 aveam în mîna.

— Ma plimb de alaltaieri, continua foaia. Si nu sînt singura,
caci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevarata
cursa ciclista. Sînt însa singura care am mai ramas pe drum.
Poate pentru ca la mine roata din fata e nitel în „opt" si n-am nici
sa. A uitat baietasul sa mi-o deseneze. Dar nu-i nimic... Noi,
foile de hîrtie, putem pedala si asa. Priviti, am încalecat pe-o
roata si v-am spus povestea toata...
„Asadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a
stapînului", îmi ziceam, încercînd sa-mi dau seama cam cîte
biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru cînd, deodata,
un zbîrnîit ce cobora si se îngrosa îmi îndrepta cercetarile
în alta directie. Spre tavan. Era un avion.

—Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!

—De aici am plecat, aici ma întorc. Acesta e aerodromul meu

obisnuit. Priviti ce aripi am, ce fuzelaj, ce coada... Va

place

zborul meu lin, elegant? Dar cîta straduinta a trebuit din

partea

constructorului, nu ma întrebati!? Cîte modele si cîte

zboruri

de încercare! Aproape ca i s-a terminat caietul. Dar mi se

pare

ca va deranjez cu zbîrnîitul meu. Vad ca sînteti

îngîndurat...

—Da. Fac o socoteala, am raspuns. Caietul a avut alaltaieri

cincizeci de file. Cinci-sase biciclete, cinci-sase aeromodele
fac
cel mult o duzina de foi... în vînt, ca sa zic asa. Dar unde
or
fi pierit celelalte?

5 — Recreatia mare 65


În aceeasi clipa, cineva suna din corn, asa cum sunau altadata

postasii.
—Posta?
—Da, o posta demodata. Sînt un biletel care îsi cauta adresa.
Am plecat din caiet „F. F. urgent", continînd cîteva
rîndulete,
dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort.
Catedra
îi zice.
„Iata, deci, cum se împarte vina", cugetam, continuînd sa

adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la... scadere.
Dar rezultatul nu era cel din... caiet. Mai aveam si alte foi
lipsa la apel. Cum si unde or fi pierit?

— Aici! Aici! Aici!
Vocile veneau din cosul de hîrtie.
— Ce-i cu voi acolo? Sînteti tefere, dupa cîte vad. N-ati avut
nici un accident. Nici de bicicleta, nici de avion, nici...
— Da. Noi avem niste cusururi mult mai mici.
—Si atunci de ce sînteti la cos?
—O, acesta nu e cusurul nostru. E al stapînului nostru. E
nervos. Cum se iveste o mica, neînsemnata greseala — si
din
graba face nenumarate asemenea greseli — ne rupe. Rupe
la
fiecare tema cinci-sase foi. Priviti... Trebuia sa scrie cuvîntul
exista. Pe prima foaie a scris ezista, pe a doua eczistâ, apoi
ecgzista,
apoi esicsta. Deabia pe urma s-a gîndit... sa se gîndeasca mai
bine.
Ajunsesem la capat. Dadusem aproape de urma întregului
caiet. Acum ma dumirisem. Mai lipseau doar trei foi. Întîrziau
sa se iveasca, si tocmai ma gîndeam, oarecum plictisit de toata
povestea, sa întrerup cercetarile, cînd am auzit o voce:

—Ei, ce faci? De ce stai?
—Astept înca trei foi. Nu ies la socoteala...
—Cum de nu? Noi sîntem.
—Bine, dar voi sînteti albe, nepatate, neîndoite! De ce nu
sînteti în caiet?


66



—Pentru ca ne-am desprins singure. Asa se întîmpla totdeauna
într-un caiet cu file rupte. Unele se desprind de la sine.
—Si ce sa fac cu voi? Sa va asez la loc, în caiet?
—A, nu, raspunsera într-un glas cele trei foi. Folositi-ne
dumneavoastra. Scrieti despre naravul acestor scolari!
Caietul
acesta s-a terminat tot. Macar sa se termine cu folos... sa nu
se
mai întîmple.
Cele trei foi aveau dreptate. M-am asternut pe scris. Acum

povestea este gata si, dupa cum vedeti, are exact trei foi...


5*


CAVALERUL DREPTATII


MARTURISESC SINCER, CU PLACERE CHIAR, îl invidiez pe
Gogu Buzdugan. Si nu atît pentru bicepsii lui de beton (si la nevoie
de cauciuc), cit pentru caracterul sau cutezator si generos, si
mai ales, da, mai ales pentru cavalerismul sau. „Onoarea mai presus
de orice" pare sa fie deviza sa care, nescrisa pe vreo esarfa,
scapara cu prisosinta în ochii lui înflacarati. Nimic nu scapa
acestor ochi. Nici cea mai milimetrica — dar ce zic eu? — microscopica
abatere de la legile onoarei. Pesimistii n-au decît sa
deplînga agonia cavalerismului. Bocetul lor ma lasa rece. Ei
nu-1 cunosc pe Gogu Buzdugan! Ei n-au vazut pe noul Argus
(dublat parca de vechiul Hercule), repezindu-si scrutator privirea,
si la nevoie pumnii, întru apararea nobilului ideal: onoarea!!


Iata-1! Freamata. De undeva de la etaj se aade un bîzîit întretaiat
ca hîrsîitul unui ac de patefon pe o placa crapata. Cavalerul
cunoaste acest zgomot: un plîns de fata, cu sughituri!
O victima? Din doua salturi a si ajuns la etaj. Ghemuita, cu
nasul pe o policioara a coltului viu, plînge o fetita. Si asa, botita,
plînsa si despletita, pare mai degraba o salcie plîngatoare,
rasarita dintr-unul din ghivecele de lut.

68


—De ce plîngi? o întreaba cu voce tunatoare cavalerul.
—M-a ba-tut un ba-iat, raspunde fetita, sughitând ca pentru
a desparti cuvintele în silabe.
—Cine? Care a îndraznit?
În ochii cavalerului, sub sprîncenele încruntate, s-a facut


întuneric. Un întuneric zamislitor de fulgere.
—Uite, ala, arata fata un baiat cu tricou marinaresc.
—Hai cu mine.
O ia de mîna, si asa, în


tunecat, razbunator, ravasit
de indignare, se îndrepta
catre agresor.

—Asculta, ma, huliganule,
de ce ai lovit
aceasta
biata fetita?
Netrebnicule,
nu vezi ce slaba e?
—Eu? Am lovit-o eu? se
dezvinovateste pierdut
matelotul.
Am îmbrîncito
asa... în gluma. De
fapt
nici n-am atins-o... si
pe
urma, se smiorcaie
huliga
nul cu ochii tinta la
bicepsii
cavalerului, si



ea

mi-a zis „obraznic"!

Fata sughita, împletin


du-si coditele. Explica:

— El mi-a pus piedica si
m-a tras de coade, si eu
i-am zis atunci obraznic, si
el a început sa ma-nghionteasca.
69


Cavalerul ramîne cîteva clipe pe gînduri, cumpanind în tacere.
Apoi izbucneste deodata catre fata:

— Care va sa zica l-ai facut obraznic? Cum îti permiti tu, o
musculita, sa insulti un baiat? Bine ti-a facut! Sterge-o, ca-ti
dau un brînci de nu te vezi!
Petrece din ochi, tremurînd de furie retinuta, pe „musculita"
ce a luat-o la fuga pe scari si, întorcîndu-se spre marinar, îl
bate pe umar, cavalereste:

— Uite ce e, amice. Te rog sa ma ierti. Stii, eu credeam ca ai
batut-o fara nici un motiv... Dar daca te-a jicnit, sînt de acord.
Asta e o chestie de onoare!
De aceea ziceam la început: pesimistii n-au dreptate. Cavalerismul
n-a pierit. Ei nu-1 cunosc pe Gogu Buzdugan!



BAIATUL CU SEMNELE


ERA O ZI DE PRIMAVARA TIMPURIE SI CALDA, cînd l-am cunoscut,
la un telefon public, pe baiatul desenat alaturi. Si, va rog
sa ma credeti, dragi cititori: de data aceasta desenatorul n-a exagerat
citusi de putin. Chiar asa arata. Poate, adica sigur, ceva
mai transpirat. încolo, cum îl vedeti: încotosmanat cu paltonul
de sub care ieseau pulpanele unui trenci umflat, cu doua sau trei
veste — nu-mi amintesc precis — cu trei cravate — asta-mi amintesc
precis — si totul, totul înnodat din crestet pîna în talpi. Asa,
înfofolit si ud — va rog sa ma credeti si de data aceasta — parea
exact o varza scoasa de la murat.

Oamenii de la telefon îl priveau cu compatimire, ca pe un
bolnav.

—Amigdalita? îl întreba o batrînica, gata sa-i dea rîndul

la telefon.

—As. Nici vorba, raspunse baiatul, înaltînd din umeri.

—Atunci laringita, presupuse un tînar. Ai de vorbit, desi

gur, la o farmacie. Poftim!

—Nu am laringita, mormai baiatul.

—Pleurita, de buna seama, se auzi un alt glas. Baiatul are

treaba cu vreun spital. Lasati-1 sa vorbeasca!

71


Si toti erau gata sa se dea deoparte, cînd baiatul începu sa

rîda:
—Va multumesc ca mi-ati dat rîndul, dar nu va îngrijorati.
Nu am nimic... Dar, daca vreti, am teze. Ideea asta, zise
aratîndu-
si toalele, mi-a venit de la o batista. Mai precis, de la
un
nod de batista. Cunoasteti metoda? E simpla: Te paste
primej
dia sa uiti ceva? Pac — un nod la batista! E vorba sa nu
uiti
ceva si înca ceva? Pac, pac — doua noduri, si asa mai
departe,
pac-pac-pac-pac! Adio uitare! Vii la teze cu mîinile în
bu
zunare, fluierând, fara ghiozdan. Maculatorul de istorie —
ba
tista de la piept; caietul de geografie — o batista
cadrilata;
la geometrie, la aritmetica — una în dungi, respectiv
pepit...
Nici nu mai dau pe la librarie. Direct la Textila:
—Dati-mi o batista, va rog.
—Mare, mica?
—Poa' sa fie si mai mica... Pentru dealurile subcarpatice.
Sau vin la mama, în ajun de lucrari scrise:
—Mamico draga, nu mai ai cinci batiste?
—Of, m-ai omorît cu batistele, zice, pune-ti în nas niste pi
caturi... Gomenol.
—Ce Gomenol? Care Gomenol? Pentru mine guturaiul e o
binefacere... Hm...
Baiatul tacu o clipa, apoi continua cu un surîs pe buze:

—Mai ies si încurcaturi. într-o zi, dupa ce lucrasem toata
zoologia, artistic, în 65 de noduri, ies nitel la aer, si cînd ma
întorc, dezastru! Mama spala. Bagase în albia de rufe toata
clasa elefantilor... Batracienele erau un clabuc, si tocmai turna
din nou apa fiarta peste dromaderi si camile. Eh, mare lucru
nodurile! Termini cu batistele, treci la sireturile de la pan
tofi. Exemplu: Istoria. Un nod, asta înseamna ca avem despre
Rares. înca un nod, pentru ca a avut doua domnii. Bucla dubla
înseamna o mie de ani, un nod cu bucla simpla — suta, nodul
72


asta — zece, unitatile le scriu pe unghie. S-a
terminat un siret? Trec la celalalt pantof:
domnia a doua. Razboaiele le port în batiste. O
batista calcata: n-a avut razboaie. Una sifonata:
a avut, si le-a pierdut. Nod marinaresc: batalie
navala. Nod pescaresc, batalie pe apa
curgatoare —Vaslui, Calugareni, Podul înalt,
depinde. D-aia nici nu port sandale. Iau
bocancii... Deh, sireturi mai lungi! Acum, la
teze, merg — uite asa — încotos-manat:
cojoc, fulgarin, pantalon, bocanci... Si e cald,
cald al naibii — si afara si în clasa. Stau lînga
soba. Uf, de s-ar ispravi odata! Macar un
bocanc sa dau jos. Nu va închipuiti ce greu e!
Dorm cu ei în picioare. Nu mai pot desface
sireturile. Doua zile am muncit sa pun la punct


niste formule de chimie... Pe urma, ah, pe
urma dau jos si palton, si trenci, si vesta...
Le duc la spalatoria chimica. Dar pîna atunci
nici vorba de asa ceva. Nu! Am mai patit-o
odata... Nu stiti? Mi s-a topit toata America
de Sud: avea nasturi de cazeina! Acum,
continua baiatul clipind cu siretenie din ochi,
dau telefon acasa. Mi-am uitat un fular.
Fularul cu numarul camilelor din Africa de
Nord... Ce bine ca mi-ati dat rîndul la telefon!
Va multumesc.

Oamenii de la telefonul public stiau acum ca
baiatul nu este bolnav nici de amigdalita, nici
de laringita, si nici de pleurita, dar îl priveau
cu atîta compatimire, de parca ar fi fost
suferind de toate trei boli la un loc.

Baiatul se pregatea tocmai sa formeze
numarul, cînd batrî-nica se apropie de el si,
privindu-1 cu aceeasi nesfîrsita mila, îi zise,
dîndu-1 deoparte cu un brînci:

— La urma, nepricopsitule! La coada!

DUBLA CALITATE


SFÎRSIT DE TRIMESTRU.

Sandu a primit sarcina sa scrie la gazeta scolii (retineti: a
scolii) un articol despre situatia la învatatura din clasa a Vil-a
si în primul rînd, fireste, despre situatia pionierilor. Simplu,
nu-i asa? Rupi o foaie din caiet, tragi un chenar dublu cu cerneala
rosie, trîntesti un titlu „pe doua coloane", cu penita ronda,
si pe urma transcrii cu grija... vechiul articol din gazeta clasei
(care nu are decît un singur chenar si nici un titlu prea... gazetaresc),
într-adevar, nimic mai simplu la prima vedere. Dar
numai la prima vedere. Caci cum o sa-1 dea Sandu pe Mitica D.
Bumitrescu la gazeta scolii? (Retineti: a scolii.) Da, pe Mitica
Dumitrescu, vechiul si bunul sau coleg de banca, pe blîndul
Mitica, generosul proprietar al vesnic umflatei serviete de musama,
mirosind toamna a gutui si iarna a caltabos? Pe tacutul
Mitus, neobosita sa umbra, pe Miti, inegalabilul copist de planuri
si rapoarte de activitate? Oroare! Ar fi sa scrie asa:

„In încheiere, nu putem si n-avem de gînd sa ascundem ca însasi
onoarea detasamentului nostru e patata de pionierul Dumitru

D. Dumitrescu, care a cazut la cinci obiecte". Sau, în cel mai bun
caz: „N-ar fi cazul ca unii pionieri sa se trezeasca la realitate si
75


sâ-si îndrepte situatia pîna nu e prea tîrziu?" Si, în paranteza:
„(Dumitrescu D. Dumitru ce parere are?)"

Si asta la gazeta scolii! Asezata în hol!! în fata cancelariei,
chiar lînga sala de festivitati — unde au loc sedintele cu parintii!
!! Sa-1 faci, care va sa zica, de rîs în fata scolii, a cartierului,
a orasului! Si asta în calitate de prieten? Peste putinta!
Dar, la urma urmei, în calitate de pionier ce-ar putea face?
Sa nu scrie articolul? Nu se poate. (Si înca degraba. Si asa aîntîrziat destul.) Sa nu scrie despre Mitica Dumitrescu? Imposibil.
Atunci? Atunci sa scrie articolul în dubla lui calitate:
de pionier si de prieten.

76


Iata articolul, asa cum a aparut la gazeta:

„Situatia la învatatura în clasa noastra se prezinta bine. Din
douazeci si opt de elevi, douazeci si cinci sînt promovati. Cinste lor !
În schimb, elevul Dumitru D. Dumitrescu, desi corijent la geografie,
îsi duce cu cinste la îndeplinire sarcina de a deschide geamurile
în fiecare recreatie, stiut fiind ca o clasa neaerisita dauneaza
sanatatii si muncii noastre. La fel la botanica, în ciuda faptului
ca are media patru, are o grija permanenta ca toti elevii clasei
noastre sa-si curete bine ghetele la intrarea în clasa, iar la matematica
— atît la algebra cit si la geometrie — desi el personal,
cînd e scos la tabla, nu scrie, la drept vorbind, nimic, se preocupa
zi de zi ca tabla sa fie totdeauna stearsa si buretele ud. Aceasta
este situatia la învatatura în clasa noastra.

Cinste elevului Dumitru D. Dumitrescu!"

A doua zi, la intrarea în clasa, baietii îi întorc unul dupa altul
spatele:

— Halal pionier!
Si, în timp ce se asaza nedumerit în banca, bunul, blîndul,
generosul Mitica Dumitrescu se ridica teapan si se strîmba cu
gura unsa de caltabos:

— Halal prieten!

UN BAIAT CITIT


TITI BRUMARESCU E UN BAIAT GROZAV DE CITIT. Citeste
pe rupte. Si nu ca altii, o carte pe luna sau, în cel mai bun
caz, una pe saptamîna. Titi citeste o carte (una!) pe ora.
Dricît ar fi de groasa! E de ajuns, de altfel, sa-1 auzi
sorbind despre cartile pe care le-a citit, ca sa-ti dai seama ca
ai de a face cu un adevarat maratonist al lecturii.

—Tu ai citit cartea aia? Grozava carte! îsi împartaseste el
neobosit si oricui entuziasmul în recreatii. Gro-za-va!
Desface
cuvîntul în silabe, cu pofta cu care ar desface o piersica
mustoasa.
—Care?
—Una cu scoarta galbena, de vreo doua deste... Cum naiba-i
spune? Ah, îmi scapa titlul, dar e grozava!... De doua ori
am
citit-o... în ora de geometrie... azi dimineata.
—Cu un cîine pe scoarta?

— Nu... Galbena, dar fara cîine... A, stiu la ce te gîndesti.
Aia cu cîinele e alta... îmi amintesc! Am citit-o în ora de chimie.
Buna carte si asta! Mai ales acolo unde se-ntîlnesc aia doi
cu alti doi... Uite, dom'le, îmi scapa titlul, se caineaza el, dar
pot sa ti-o povestesc. Stai sa vezi, rîzi sa te prapadesti. Pufneste
în rîs cîteva clipe, apoi, înveselit, începe sa povesteasca
78


hohotind: E cu Unu' care pleaca nu stiu unde... ha, ha... cu
nu stiu cine... ha, ha... si asta care pleaca se desparte nu stiu
de ce de ala cu care a plecat, ha... ha... sa vezi încurcatura
ha... ha... ha... Are asa, vreo trei deste grosime. Cum îi zice?
Ah, îsi pocneste Titi nemilos degetele, îmi vine pe limba... am
citit-o azi, în ora a treia...

— A treia, ma? Pai acum vine ora a treia...
Titi ramîne pe gînduri o clipa:
—Ai dreptate!... Le-am confundat... Stii, are tot vreo trei
deste grosime. Da, îmi amintesc... Aia din ora de chimie
era
trista. Ah, îmi scapa titlul... dar sa ti-o povestesc... E asa
de
trista! Cauta batista, dar lacrimile au si luat-o la vale. E
cu
unul care pleaca... nu stiu unde... hîhî... si celalalt era cu
altii,
care si ei nu stiu ce aveau cu ala... Ah, ce carte trista!... A
gasit
batista si, cum a terminat de povestit cartea cea trista, îsi
sufla
nasul, elegiac: Acum nu mai am ce citi...
—Du-te la biblioteca.
—As, de la biblioteca le-am citit pe toate, se învioreaza el.
O sa-ti povestesc eu una, formidabila! Am uitat cum îi
zice.
Asa, de vreo patru deste de groasa. Aventura! Mister! Sa
vezi,
începe el cu o voce sugrumata, e cu una care pleaca nu mai
tin
minte unde, cu nu stiu cine! Nu mai stiu de ce!!! Si pe
drum
se desparte, nu stiu cum, de ala cu care a plecat!!! Si atunci
sa
vezi încurcatura... Dar uite, a intrat tovarasul profesor.
Tine
minte unde am ramas. îti povestesc mai departe dupa
ora.
Pacat ca i-am uitat titlul. Dar nu-i nimic. Cum ti-o
povestesc
eu, nici nu mai e nevoie s-o citesti, n-ai s-o uiti toata viata.
îti
garantez!

AUTOGOL


ASADAR, LA SUNETUL ULTIMULUI CLOPOTEL, scolarii au iesit
veseli pe poarta dinspre vacanta mare a trimestrului trei
si s-au împrastiat sa culeaga si sa strînga, buchete, noi si
noi bucurii. Iata, a trecut o saptamîna de vacanta, si chiar de
pe acum se poate întocmi un oarecare bilant: plimbari,
excursii, tabara de curte, la munte sau la mare...

— Fotbal...
Completarea aceasta o facea un baiat cu tricou numerotat si
genunchii juliti. Sufla din rasputeri într-o minge galbuie, nitel
dezumflata. Baiatul continua, fara sa lase mingea de la gura:

—Eu, unul, joc oriunde si oricînd. Din zori si pîna-n seara.
Nu ma cunoasteti? Eu am marcat cele mai multe goluri în
echipa
cartierului.
—Nu mai spune!
—Nu ma credeti? Uite si acum: de-o saptamîna, de cînd s-a
dat vacanta, marchez goluri! De toate felurile, la orice
ora:
din voie, cu bolta, spit, cu fenta, bombe, cu efect... Din
careu,
nici nu mai vorbesc! Si am marcat direct din corner, în
tenisi,
în bocanci, cu pieptul, cu genunchiul, si mai ales cu
capul.
Da, asta e arma mea principala: capul!


80


Tinea siretul mingii aproape umflate, între dinti. Capul —
arma principala — nici nu se mai vedea. Banuiam însa ochii
stralucitori, obrajii rosii de mîndrie.

—Si cam cîte goluri ai marcat?

—Tocmai acum fac socoteala. Tin un jurnal... Priviti!

Scoase din sin un carnetel pe ale carui coperti statea scris,
între doua bare captusite de o plasa: Jurnal de vacanta. Am
citit: „26 iunie — 16 goluri; 27 iunie — 25 de goluri; 28 iunie..."

— Numai 8?
—Da, la al noualea s-a dezumflat mingea... De fapt, pîna
în prezent am marcat 108 goluri. Mi-am notat în jurnal
cum
le-am marcat... Cele mai multe, fireste, cu capul! V-am
spus,
e arma mea principala.
—În ce scop faci aceasta contabilitate? l-am întrebat.
—A, e foarte important. îmi controlez progresele. Anul trecut,
în vacanta, în aceeasi perioada, am marcat numai
107
goluri.
—Deci cu unul mai putin!
—Mda! De fapt, sa vedeti, aici e o mica încurcatura...
Bine ca va pricepeti la fotbal. Ati putea sa-mi dati o mîna
de
ajutor. Pîna acum parerile sînt împartite...
—Despre ce e vorba?
—Despre un autogol. Stiti, în 28 iunie, în partida a opta
dinainte de prînz, mi-am marcat un gol în propria poarta.
A
fost un gol de toata frumusetea, va asigur, si totusi...
—Autogol...
—Da. Ei bine, acum se pune problema: autogolul acesta
este, sau nu este gol? Sa-1 numar? Sa-1 înregistrez, sau nu?
Judecati
si dumneavoastra: gol a fost, clar! De marcat eu l-am
mar-
cat. Asta e si mai clar! „Atunci, o sa ziceti, socoteste-1."
Bine,
ii socotesc, dar... cum? Sa-1 adaug, sau sa-1 scad? Fiind
marcat
de mine, ar trebui, fireste, adaugat... Fiind însa, cum sa
zic...
81


Autogol...
Exact, ar trebui scazut, si strica golaverajul...
Stiti, aceasta este recol
ta noastra, a fotbalistilor.
Dumneavoastra ce parere
aveti? N-aveti idee ce ma
framînta aceasta chestiune.
Nu pot încheia clasamen
tul ! Care va sa zica, auto
golul din 28 iunie se adauga,
sau se scade din recolta?
Poate el sa stea alaturi de
cele 107, sau nu poate?
Am privit fata întrebatoare a interlocutorului
meu. Astepta cu sufletul la gura verdictul.
Eu cred ca poate, am
raspuns.
Nu-i asa?
De bucurie a început sa sufle cu o noua putere în


sfera de piele, apoi continua:

— De fapt, aceasta e si parerea mea. Atunci e perfect: am în
total 108 goluri! Numai ca... nu va suparati, as vrea sa stiu:
dumneavoastra pe ce va întemeiati aceasta parere? De ce credeti
ca poate sta alaturi de celelalte 107?
— Simplu. Acestea sînt si ele autogoluri! Toate!
Baiatul a ramas uimit.
—Cum?! Ce spuneti? Toate sînt autogoluri? Pai... nu stiti
cum le-am marcat? Priviti jurnalul!
82


— Nu e nevoie. Am privit alte jurnale. Copiii vorbesc în ele
despre excursiile din aceste minunate zile de vacanta, despre
spectacolele vazute, despre lucrul în gradina de flori a scolii,
despre serbarile ce le pregatesc si, bineînteles, si despre fotbal.
Spune si tu! Se compara aceasta recolta cu „totalul" tau de
goluri? Pune-le fata în fata, si o sa-ti dai seama: prima ta saptamîna
a fost un singur, un imens autogol! Ai fi putut realiza si
tu, ca si ei, alaturi de ei, atîtea lucruri interesante... Asa,
priveste-ti carnetelul. E o socoteala simpla: totul egal cu
zero ce-i drept, un zero la puterea 108...
—Bine, dar... nu pricep.

—De ce? Care spuneai ca e arma ta principala?

—Capul!

—Atunci pot nadajdui ca vei fi de aceeasi parere. Chiar din

aceasta clipa.

Undeva rasuna o goarna. Chema copiii la tabara de curte.

Scapata dintre dinti, mingea se dezumfla cu un suier puternic...
Ramasese o biata bucata de piele julita. Baiatul nu parea sa
aiba chef sa o umfle din nou... Perfect! Era, de fapt, primul
punct marcat.


DARNICiE


VACANTA DE IARNA.

Cei doi baieti stau la taifas, lungiti pe covorasul din fata
sobei de teracota. Sparg cu vatraiul nuci aurite si azvîrl lenes
cojile pe usita deschisa. Pe masa, abandonate, figurile de sah
fraternizeaza împacate de ultima remiza. în odaie e cald, iar
la ferestrele orbite aproape de înserare se cern fulgi fosnitori.
Ceas de tihna, de elanuri zvîcnind generos în micile inimi,
ceas de spovedanie.

— Nu stiu cum sînt altii, glasuieste emotionata gazda, dar
pentru mine prietenia însemneaza în primul rind generozitate,
daruire, nu dramuire. Am un prieten? Ei bine, simt asa, un
imbold, care ma înaripeaza, care ma face sa-i ofer totul... Cauta
un cuvînt si mai cuprinzator, dar se multumeste cu un gest ce
ar indica ecuatorul camerei, si repeta cu tonul jos, al emotiilor
înalte: TOTUL...
Sa-ti dau un exemplu concret. Sînt prieten cu Vintila, nu-1
stii? Baiatul tutungiului din colt. Ei bine, crede-ma, sa am un
tort cît muntii Himalaia, i-as da lui Everestul... Daca, uite,
cojile astea de nuci ar fi mingii de fotbal, i-as spune: „Ia, Vintila,
cîte vrei". Daca toata zapada asta din curte ar fi halvita sau

84


frisca, l-as chema întîi pe el: „Ia, baiatule, cara cu lopata...
Nu te sfii". Daca pe Dunare ar curge nasturi...

Spovedania e brusc curmata de tîrîitul soneriei. Baiatul iese
în vestibul si se uita cercetator prin ochiul de la usa. Apoi se
întoarce indispus, pe vîrful picioarelor.

—E Vintila. Du-te si spune-i ca nu sînt acasa. A venit sa-i
dau patinele mele...
—Pai, nu i le-ai promis? întreaba nedumerit musafirul.
—Ba da, înalta plictisit din umeri baiatul, dar asa... în
general. I-am spus ieri, într-o doara, ca daca... stiu eu, în
sfîrsit,
da, îmi amintesc precis... ca daca din tot otelul din
lume
s-ar fi facut o singura pereche de patine, lui i le-as fi
împrumu
tat în primul rînd... Dar nu s-au facut numai patinele mele
din
tot otelul din lume, curma el brusc discutia.
Se asaza pe covorasul din fata sobei si asteapta ca scîrtîitul

pasilor musafirului sa se piarda de-a binelea. Apoi sparge o
nuca aurita cu vatraiul si, zvîrlind cojile în jarul rosietic, continua
cu seninatate:

—Unde am ramas? A, da, îmi amintesc... Asadar, daca pe
Dunare ar curge nasturi, l-as chema întîi pe el: „Ia, Vintila, ia
cîti poti, cu navodul"...

CEL MAI BUN PRIETEN


CIOLANOSUL, ÎMBRACAT ÎNTR-UN TRENING de culoarea
sfeclei fierte, avea chef de vorba. Sedea la soare, calare pe o minge
de fotbal, si crantanea fara mila, cu dintii, niste nuci ce-i
umpleau sinul. Dupa musuroiul de coji de lînga ghiozdan, era
lesne de înteles ca daduse ceva de lucru falcilor.

Interlocutorul (daca i se poate spune astfel cuiva care înca napucase
sa scoata un cuvînt), un baiat de vreo opt ani, pigulea,
stînd pe vine, cu un vîrf de cutitas, cîte o farîma de miez din
nucile mai tari, azvîrlite deoparte.

— Astea-s de la Nitu, halpaie ciolanosul o nuca cu miez mare.
Nu-1 stii? Unu' mic, cu ochelari, tuns la piele. Sta vizavi de
cofetarie. As'vara, am fost cu el în tabara, la Timis. Sedeam
în aceeasi vila, mîncam la aceeasi masa... Simpatica mutra!
Grozav ce ne distra... Sa vezi. Vine-ntr-o zi la masa ceva mai
tîrziu... Nu-s' de ce întîrziase. A, da, îmi amintesc! îi pusesemîntr-un pantof un sarpe mort. Adica, sa nu mint, asta a fostalta data... Hihi! pufneste în rîs, de unul singur, ciolanosul, amsa ti-o povestesc si p-asta. Altceva a fost... Mi se pare ca i-am
ascuns camasa în saltea... sau l-am închis pe dinafara în camera,
sau asa ceva, nu mai tin bine minte. Vine Nitu flamînd mort, mantelegi?
Noi, ailalti, terminasem ciorba, dar felul doi nu
86


venise. Se asaza el la masa si musca dintr-o bucata de pîine. Ho-
ho-ho! Era unsa cu ardei iute! Sa-1 fi vazut cum se mai
strîmba... si sughita... Ho-ho-ho!... Apuca atunci Nitu o cana
cu apa si-o da toata pe gît. Ho-ho-ho! în cana turnasem sare!
Baietelul clipeste nedumerit din ochi si, devenit de abia
acum interlocutor, întreaba:

—Si nu s-a suparat?

—Pentru atîta lucru? Se poate?! Stai sa vezi alta. Era într-o

seara în dormitor. întuneric. Noi toti, sub paturi. Vine

Nitu
fluierînd si da sa intre. Apu
ca clanta si — trosc! -îi cade

usa în cap. O scosesem din
tîtîni. Ho-ho-ho! uite, asa
un cucui i s-a facut, arata
ciolanosul o nuca mare, si
din nou izbucneste în rîs.
Baiatul priveste cu seriozitate
nuca:

—Si... si... nu s-a supa

rat?
—As, se poate!? Pentru
atîta lucru? Sa vezi ce i-am
facut mai zilele trecute. Au
ei acasa niste scaune cu ar
curi. M-apuc eu si desfac pe
furis doua fire de la sonerie
si asez butonul sub un arc
de la scaunul lui. Vine Nitu
al meu si se asaza la masa

— chipurile, învatam îm
preuna. Ho-ho-ho! Cum se
asaza pe scaun — tîrrr! —
87



soneria. Se scoala Nitu si se duce la usa. Nimeni. Vine îndarat si
da sa stea jos. Tîrrr!! „Cine-o fi?" zice si se ridica. îl auzeam în
vestibul: „Cine-i? Cine-i acolo?" Nimeni. Se întoarce, trage
scaunul mai înspre usa, si iar se asaza. Tîrrr! Pleaca si pîndeste
vreo doua minute la usa, se uita pe strada în dreapta, în stînga,
ii vine înaltînd din umeri. Cînd sa stea: Tîrrr! Ho-ho-ho ! O ora
întreaga l-am înnebunit... Pe urma i-am spus.

—Si nu te-a dat pe usa afara? întreaba baiatul ridicîndu-se

în picioare.

—Ai rabdare!

Acu' pun la

cale

alta si mai

groza

va. Ho-ho-ho!

Ma

prapadesc de

pe

acum de rîs,

cînd

ma gîndesc ce

mu

tra o sa faca.

As

culta si tu...

—Dar bine, o-

mule, nut se

supa


a? îl

întrerupse

indignat

baietasul.

Ciolanosul îl priceste
cu nevinovaie:


— Sa se supere?
Cum o sa se supere?
Scoate o
nuca
din sîn, o spargein dinti, apoi adauga,
scuipînd cojile:
Pai, nu ti-am
pus? Mi-e cel maibun prieten!

SUPERLATIVUL


LA ORA SAPTE DIMINEATA, ÎN SPALATOR, cu pijamaua
spînzurata pe un umar, ca o statuie abia dezvelita, era cel mai
framos din lume. I-o spunea oglinda cojita pe la colturi care
îi reflecta fata rotunda, freza naclaita si mai ales zîmbetul larg,
atît de larg încît parea agatat de urechi cu un gumilastic.

...Pe la ora zece devenea cel mai puternic. Era de ajuns
pentru aceasta — dupa împrejurari — sa calce pe coada motanulcosteliv, si acesta sa-i tîsneasca dintre picioare îngrozit, sa iaîn spit o castana, sa trînteasca o usa. Fiind el cel mai frumos si
cel mai puternic din lume, devenea dintr-o data (si pe deasupra)
cel mai destept. Era clipa cînd — dupa ce se uita în orar — îsi
facea ghiozdanul pregatindu-se de scoala fara sa deschida o
carte. Pleca.

Pe la sase se întorcea. Ziua îl napadise ca o cenusa. La oraîntîi, celui mai frumos baiat din lume i se ceruse sa îsi taie
unghiile. Erau atît de lungi si atît de murdare... La ora a doua
parasea arena si cel mai puternic. Ciudat, chiar la ora de educatie
fizica. Se prabusise la cea de-a treia flotare. Fix dupa oora, cununa de laur de pe fruntea celui mai destept baiat dinlume îsi lepada, vestejita, ultima frunza. Chiar la lectia des-
pre frunza.

89


—Nervurile? Da, stiu! Apar atunci cînd frunzele sînt nervoase.
Clasa rîdea si el nu stia daca nu cumva a devenit, subit, cel
mai spiritual baiat din lume. Pentru cincizeci de minute doar,
caci era timpul sa devina si cel mai istet la ora urmatoare, cînd
spunea ca si-a uitat acasa carnetul de note. (Daca tovarasul
profesor îi da voie acasa, îl poate aduce în doua minute, dar se
întorcea dupa douazeci si spunea ca e usa închisa.)

Se terminau orele, si el se întorcea acasa. Amurgul, oboseala,
foamea îi tineau tovarasie. Se oprea lînga motan si îl mîngîia,
în timp ce acesta torcea, costeliv si murdar.

—Ce suflet bun am ! cugeta el. Sînt cel mai bun baiat din
lume...
Intra apoi în casa; îsi întindea pe o felie de pîine untura si
boia, apoi, neavînd ce face, deschidea o carte... la întîmplare.
Gramatica...

—Ce avem noi la româna? Superlativul?
Începea sa citeasca: „Superlativul este unul din gradele de
comparatie ale adjectivului, care exprima ca un obiect are o însusire
în cel mai înalt grad. El se formeaza din comparativul de
superioritate al adjectivului precedat de articolul demonstrativ
cel, cea, cei, cele..."

Se oprea din citit si ofta.

—Superlativul... Tt, greu al naibii! Cel mai greu lucru din
lume...
Si azvîrlea cît colo cartea.


PROPOZITII SIMPLE


A SOSIT VARA. E CALD. SE TOPESTE ASFALTUL. Eu citesc.
Eu sînt corijent... 5 propozitii simple.

— Ce sînt ele? Simple propozitii! Am înteles, nu e mare scofala.
Mai încolo e ceva mai putin simplu: coordonate, subordonate,
atributive... Le vin eu de hac pe rînd, pe rînd. Deocamdata sîntla propozitii simple... Azi ma ocup numai de ac. prop. simple.
„Ce sînt si dati 5 exemple în scris!" 50 dau, 500!
E cald. (Asta am mai spus, dar ce sa-i fac, e cald al naibii!)
Strandul s-a deschis. Apa e rece. Sandu sare în apa... Eh, Sandu nu e
corijent, ce-i pasa lui? La ora asta pariez ca e pe trambulina,
sare „surub", apoi sub apa, îsi tine respiratia cît poate. Îi stim toti
„figura", si totusi cînd nu-1 mai vezi te trec fiorii: „Daca s-a înecat?"
As, el iese pe furis, vine pe la spate tiptil si ti-a si turnat

o casca plina cu apa în cap. (Vesel baiat, Sandu!) Da, uite ca aiesit o propozitie simpla: Sandu e vesel. El glumeste. Copiii
înoata. Eu învat. Eu sînt corijent. (Asta am mai scris-o.)
Emil sterge cu ciuda ultima propozitie si ofteaza adînc:

— Lasa ca la iarna, în vacanta de iarna, la iarna viitoare ma
razbun eu pe toate! Sigur, iarna nu merge nimeni la strand...
Dar de ce? Iarna nu e vacanta? E o deosebire, ce-i drept, iarnanu e vacanta de vara.
91


Îsi face vînt cu o ilustrata. Abia a primit-o. E de la Naica.
Naica e în tabara. Cutreiera muntii. Culege zmeura. Manînca
cirese. Ciresele de padure sînt amare.

—Poftim, de doua zile vorbesc numai în propozitii simple!
cugeta baiatul cu ochii în cartea postala. Lasa ca trece si vara,
se consoleaza Emil. La iarna o sa manînc si eu cirese amare.
Dulceata de cirese amare, gem de zmeura... doua-trei borcane,
în padure nu e nici dulceata, nici gem... Uf, ce cald e! Iarna
nu e asa cald. Pacat ca e asa departe iarna! Nu-i nimic... Trece
si asta... Vine iarna...

Suna telefonul. E vecinul sau, Traian.

—Ce fac? Ce sa fac? Planuri, planuri de vacanta. Stii tu ce

am de gînd? îsi da drumul Emil. Esti atent? Când o sa iau

va


canta — vii si tu cu mine? — îmi iau schiurile, facem oameni

de

zapada, stam la gura sobei, mergem cu plugusorul...

„Iarna-i

grea, omatul mare..." Vii, Traiane?

—Ce ti-a venit? se mira interlocutorul la celalalt capat al

firului.

—Ai alte propuneri?

—Ziceam sa mergem la strand,

într-o excursie, dupa ciuperci...

—Nu pot! Nu-mi mai

spune, lasa... Stiu,

astea

erau visurile de asta


iarna...

închide telefonul.

Ramâne în fotoliu cu ochii

închisi. Cum sa nu-si amin


teasca? Din decembrie doar
visase la aceasta. „Trece
ea... iarna, si trimestrul II,
si primavara, si trimestrul
III, si o sa vina vara, vacanta
de vara... O sa rner


92


gem la padure, la pescuit, la tara... O sa înotam în rîuri, ne
plimbam cu bicicletele, facem ierbare, culegem fructe..." Numai
asta visase.

Ofteaza. Se ridica buimacit si trece la masa.

— „Propozitiile simple sînt acelea formate numai din subiect
si predicat. Dati în scris 5 exemple..." 5 ? 50... 500 dau! se
înversuneaza Emil si purcede sa scrie:
„Trece vara. Vine toamna. Eu dau corijenta. Eu promovez.
Trece si toamna. Se închide trimestrul I. Vine iarna. Vine vacanta
de iarna. Ninge. Merg cu schiurile. Fac un om de zapada.
Stau la caldura. Plugusorul e gata. Aho, aho, copii si frati, stati
putin si nu mânati!..."

— Asta nu e propozitie simpla! Nu e deloc simpla. Uf, ce
cald e! Vine iarna. Afara ninge. E frig ! Ce frumos e în vacanta
de iarna! Uf!
93


POST-SCRIPTUM


NELUTU STA LA MASUTA DINSPRE GEAM cu o foaie de hîrtie
în fata. Scrie bunicului. Deodata, îsi misca talpile goale pe dusumeaua
racoroasa si migaleste cu penita niste margarete în colturile
foii, vopsind pe loc fiece petala în alta culoare. O viespe
lunguiata aterizeaza pe coala de hîrtie, îsi plimba antenele pe
corolele multicolore naclaite de cerneala si, înselata în asteptari,
îsi ia, bîzîind, zborul.

Baiatul îsi admira opera, trece de cîteva ori penita prin par
si începe sa scrie cît mai caligrafic:

„Draga bunicule, am terminat cu bine anul scolar si am intrat
în vacanta. Prin prezenta te înstiintez ca m-am hotârît sa vin la
dumneavoastra. 0 sa stam la umbra nucului, gustînd din dulceata
de coacaze, o sâ mergem la pescuit pastravi si raci (si te asigur ca
n-o sa imi mai fie frica de ei), o sa jucam tintar în cerdacul îmbracat
în vita (sa vezi ce progrese am facut!), o sa ne plimbam prin
padure si o sa culegem afine. Spune-i bunicii ca mi-e tare dor de
dinsa si ca cel mai tîrziu duminica, douazeci si sapte iunie, o sâ
fiu la dumneavoastra.

Acum întrerup putintel scrisoarea, ca tocmai a intrat în curte
Nicu, prietenul meu care s-a întors de la mare..."

94


POST-SCRIPTUM. „Draga bunicule, iarta-mâ ca n-o sa vin
Iuna asta la diimneavoastrâ, dar Nicu mi-a povestit ce frumos este
la mare, mi-a aratat o gramada de scoici si niste raci (ce se cheama
cai de mare!) si în plus, sa vezi ce bronzat e!... O sa plec si eu
la mare. îti mai scriu eu cîteva rînduri, dar acum tocmai ma cheama
miama, ca ma cheama Puica, verisoara mea, la telefon..."

POST-POST-SCRIPTUM. „Nu ma mai duc la mare, draga
bunicule! Mi-a spus Puica ca sînt niste calduri îngrozitoare. Tot
mai bine e la dumneavoastra, la munte. Asteapta-mâ deci negresit
duminica..."

POST-POST-POST-SCRIPTUM. „Tocmai a început sa picure.
Ba chiar sa toarne rau de tot. Cam asa ploua si la dumneavoastra.
Brr!... Mai bine la mare. Nu ma astepta. Ah, nu mai sta odata
ploaia, sa duc scrisoarea la posta! Cu drag, Nelutu."

POST-POST-POST-POST-SCRIPTUM. „A stat ploaia. S-a
înserat si a iesit luna. Cerul e limpede si aerul proaspat si nvi stiu
de unde... miros trandafirii. Ca la dumneavoastra, bunicule, cînd
stateam în cerdac! Asteapta-ma! Vin precis. Mi-e dor grozav de
dumneavoastra. Uf, a început din nou sa ploua! Asa era si la dumneavoastra
anul trecut. Te asezai la masa pe furtuna, luai ciorba
pe soare, la friptura, grindina si la felul trei senin. Nu mai vin,
bunicule draga, nu te supara. Adica vin! Mi s-a parut ca ploua,
a fost dusul de la baie. Pe duminica!!"

POST-POST-POST-POST-POST-SCRIPTUM! „Iarasi s-au
strîns norii, nu se mai vede luna. Precis o sa ploua. Nu ma astepta.
Adica las' ca-ti scriu eu mîine sau, mai bine, îti dau o telegrama."


95


A doua zi de dimineata Nelu depune prima telegrama la

ghi-seu: „Nu tna astepta!"
Dupa-amiaza, o telegrama FULGER: „Asteapta-ma ! "
Si, în sfîrsit, în aceeasi zi, seara: „Nu ma astepta!"
Era o telegrama FULGER-EXPRES !!!



Ml SE SPUNE FANTOMAS


ETAJUL UNU! PATRU METRI DE LA SOL! Ei si? Va sari! în definitiv,
4m = 400 cm... Aer în piept si — la aterizare — împarti
socul pe toate membrele. Soarta îl favorizeaza totusi, putea
sa se fi aflat cu un etaj deasupra, nu? O idee! Ce-ar fi sa încerce
evadarea pe celalalt sens al verticalei? Pe unde? Trei posibilitati:


1.Scara de incendiu.

2.Pe horn, prin soba de teracota.

3.Pe burlan.

A, dar nu mai e o secunda de pierdut! Se aud pasi. Usa se des-
chide si... îsi face aparitia temutul OM ÎN HALAT ALB,
înarmat cu... brrr!

Zdup! Primul salt e pe pervazul ferestrei! Al doilea —se
afla pe acoperis! Al treilea — e în nucul de dincolo de gard!
Balans... Vîjjj! Cade? Da! Dar pe un cal gata înseuat. Dii !
Un gard... Hop! Un zid... Hooop! Dii! Para-para-param!:
A alunecat saua? Nu-i nimic, se va tine de coama... Adica de
coada... Un autobuz? Perfect. Ptrrr! Va sari din goana calului
exact pe trapa de aerisire... Turisti straini!

— Oh! Etes-vous Jean Marais?
7 — Recreatia mare 97


—You are Kirk Douglas!
—Fantomas! Stop! Toata lumea coboara. Vorba! Sofer... laaeroport! Avionul a plecat? Nu, ruleaza pe pista dedecolare.
Perfect! Îi iesim în fata! Vîjjj, gata, l-am apucat! Acum n-
are
decît sa-si retraga trenul de aterizaj. Dar ce-i asta? De ce

se
afla deasupra marii? E cursa internationala! Nu-i
nimic,
va sari. Plonjon, ultima sansa. în valuri se zbenguie un
delfin,
îl va apuca de ureche... Drace! Se scufunda! E submarin!
Salt
în apa. Pleosc! Si-acum înoata, baiete! Mars, rechinulel
Nu
vrei? Treaba ta! Spinteca-1, Jenica! Vezi ca ai o lama în
carnetul

98


de elev. S-a carat, javra. Dar ce-i asta? Ce se aude? S.O.S.! S.O.S.!
Aha, se scufunda un vapor! Cetateni, nu va pierdeti cumpatul!
Agatati-va de mine... întîi copiii, batrânii, femeile... Faceti
un lant, va trag eu cu o mina. Cu cealalta o sa tin vaporul sa
nu se scufunde! Asa... copacel-copacel... înca 12 ore, si intram
în port... Am ajuns! Ura!! „Editie speciala" cu dînsul,
cu micul erou... Aplauze, flori, gazetari, fotoreporteri, opera-
tori si, deodata, UN OM ÎN HALAT ALB, înarmat cu... brrr!

—Dumneavoastra? îngaima Jenica pierdut.

—Medicul.

7*

99


—De... de... de ce?
—Poate v-ati zgîriat... Am pregatit totul. Un fleac, o mica
întepatura antitetanica...
—Nu! Nu vreau! Nu, lasati-ma! De ce-am fugit eu atîta
cu calul, cu avionul, cu submarinul... De ce m-am batut cu
re
chinii? De ce?
—Într-adevar, de ce?
—D-aia! Ca sa scap de injectie la scoala. Nu, va rog, nu vreaauuu...
Aau... au... a! A... a... asta a fost?


Asta a fost.
—Cum ma cheama? Jenica. Mi se spunea Fantomas.




REVELION


TOTUL DECURGEA DIN FAPTUL ca de data aceasta tineam cu
orice pret sa fiu atent. Nu stiu cum sa exprim starea aceasta,
dar nu se poate sa n-o cunoasteti. Sa ma explic! Cînd te gîndesti,
sa zicem, la vacanta, asta este ceva foarte clar, ca statia
terminus a unei calatorii, de exemplu. Eu pot în orice zi a anului,
daca vreau, chiar la 15 septembrie, sa ma si imaginez în vacanta. E
ca si cum mi-ar fi dor de un bun prieten de care m-am
despartit. E ceva neclar în asta? Sau: m-am despartit de mare,
cu sase-sapte luni în urma. Tin minte si acum gustul trist al
ultimei bai, pot sa va vorbesc despre ultimii pasi pe nisipul
plajei si — chiar daca afara acum ninge — n-am nici o dificultate
în a-mi închipui ce va fi peste sase-sapte luni, în prima
clipa cînd, azvîrlindu-mi valiza lînga catargul taberei, o s-o
iau razna, despicînd briza sarata, spre malul marii. Uite, simt
de pe acum cum trosnesc scoicile sub talpa mea goala... Pot
sa dau si alte exemple, dar cred ca e de ajuns. Ce vreau sa spun?
Ca în toate situatiile legate de ce va fi, de ce se va întîmpla,
imaginatia mea functioneaza cu precizie, aproape ca si cum as
citi o scrisoare pe care eu însumi mi-as fi expediat-o. în toate,
afara de una: revelionul. Cuvîntul acesta mi-e foarte drag si

101


totodata, oarecum strain, apropiat, dar solemn, dorit, dar înfricosator.
Cuvîntul suna ca o galerie cu bolti peste care s-a lasat
întunericul. Ei da, acolo, undeva, la capat, la ultima treapta,
se afla El, Revelionul...

Si eu nu pot îndrepta lanterna pîna acolo, caci la distanta
nu se vede nimic, iar pîna la capat n-am fost niciodata. De ce?
Pentru ca, de fiecare data, cînd mai era o singura cotitura, un
singur pas, cînd toata lumea, atîtata, se ridica, înalta paharele
si, pregatindu-se sa ciocneasca, spunea: „Vine, se apropie,
mai e un picat!" eu adormeam. Ca în povestea cu merele de aur,
ceva ma toropea deodata, si auzeam totul parca de sub un balot:
strigate, pupaturi, brusca explozie de veselie. Toata lumea pasea
ca pe un covor miraculos ivit sub picioarele tuturor, iar eu
faceam eforturi disperate sa nu adorm, adica sa nu fac ceea ce
fac zi de zi si în aceasta noapte, pentru ca e REVELION, si nu
puteam, nu puteam, nu puteam...

Astazi, însa, azi 31 decembrie, în aceasta zi pe care o vad,

o pipai, nu se va întîmpla asa. Ziua aceasta de 24 de ore va fi
în întregime a mea, pîna la ultimul ei strop. O voi tine în mîna.
ca pe o funie, strîns, moment de moment, de dis-de-dimineata
pîna a doua zi în zori. Astazi ma intereseaza numai si numai
acest lucru, timpul acestei zile, fir cu fir, si voi fi la fel de atent
ca atunci cînd, dupa un an, revad plaja, sau o livada, sau rîul
de la tara...
E drept, am si treburi, ca toti ceilalti. în aer e ceva ciudatf
toti alearga care încotro, zoriti ca în nici o alta data si, nu stiu,,
parca aceasta alergatura, acest zor e însasi sarbatoarea. Eu am

o lista scrisa: cumparaturi, vizite, telefoane, maruntisuri, mereu
tai ceva si completez ceva, la fiecare punct sînt subpuncte,
alerg, alerg...
Uite, e seara, s-au aprins luminile, revelionul paseste deja
undeva, în lume, în Kamciatka, de pilda, dar noi mai avem

102


cîteva turnante, noi alergam, alergam... Costumul, piperul si

mustarul, biletelele de placinta, scobitorile... suna telefonul.
—Ionele, du-te tu!... Felicitarile si telegramele... tovaraseidiriginte i-ai scris?... Cuptorul duduie, o damigeana s-a
spart...
sifoanele le-ai umplut?
—Da, mama!

—Atunci scrie biletelele pentru musafiri... Dar ce, casti?
Si revelionul paseste undeva în lume... se apropie, se apropie...
Eu sînt zorit si... casc, casc...

103


Vin musafirii. Ce spun? Acelasi lucru:

—Vai, ce baiat mare! O sa ramîi cu noi de revelion, nu-i
asa? Mai e o ora si...

— Oaaah!
—Tii, ce-a crescut!!! Un barbat adevarat... Dar ce? Casti?
—Oaaah!
Aud REVELIONUL... îl aud din ce în ce mai clar si mai...
Înabusit, ca si cum ar calca pe un covor asternut acum sub picioarele
tuturor... Primii pasi. Mai e o treapta... una singura...
si...

Îl aud... Revelionul e aproape, e dincolo, în sufragerie...
Si eu în dormitor. Dorm... Oaaah! La anul si la multi ani!



A SE FERI DE UMEZEALA!


ERA UN ROBOT EVOLUAT, O MINUNE A CIBERNETICII. De
cînd inginerul gasise ca valoarea logaritmului K si coeficientul
entropiei este egal cu sigma minus logaritmul lui Pai, înlaturînd
astfel orice indice H (indicele dezordinei, spaima robotilor),
masina începuse sa-si merite denumirea de FACTOTUM 10.
Prin ultimele experiente, inginerul îl înzestrase cu posibilitatea
de a se exprima, fixîndu-i în memorie absolut toate cuvintele
limbii române, potrivit ultimei editii a Dictionarului Limbii
Române Contemporane, a dictionarelor enciclopedice, a
dictionarelor de arhaisme, provincialisme si neologisme. Se putea
afirma ca munca filologilor si lingvistilor nu fusese mai prejos
decît aceea a tehnicienilor, asa încît, dupa parerea unanima, nici
un singur cuvînt sau expresie a limbii române nu ramasese
neînregistrata în memoria lui FACTOTUM 10. Cele doua volume
ale gramaticii le memorase în 10 secunde si 2 zecimi, în timp ce
juca pionii într-o aparare Karo-Khan cu campionul de sah al
tarii. La mutarea nebunului pe e5 stia si Ortoepica si-si ruga
partenerul sa-i aduca Semantica. Nici n-apucase sa zica primul
„sah"! cînd limba româna nu mai avea secret pentru el.
Da, era un robot evoluat, însa totodata modest; de aceea

105


cînd inginerul îi comunica voios ca a doua zi urma sa faca

demonstratii publice de limba si gramatica româna la Pa


vilionul de Experimentare, FACTOTUM 10 îl ruga sa mai amîne

cu o zi. Si totodata îi ceru voie sa citeasca macar o data cele un

milion patru sute de mii de volume din Biblioteca Academiei.

Ceea ce si facu, citindu-le în timp ce-si mînca portia zilnica de

ulei cu parafina. (Era un obicei prost, pe care-1 pastrase de cînd

era mic si purta abia numele de FACTOTUM 1.) Nu se grabea

înca sa dea ochii cu publicul. Nu voia sa aiba nici un risc, si in


ginerul nu se împotrivi. Experienta îi dovedise ca FACTOTUM 10

nu este nici capricios si nici timid, ci doar un robot cît se

poate de exigent cu sine însusi. De aceea, consimti sa amîne cu

24 de ore evolutia robotului, si pleca sa anunte acest lucru ziare


lor, nu înainte însa de a-i fixa pe piept anuntul foarte important:

A SE FERI DE UMEZEALA! Caci daca indicele H constituia,

ca sa zicem asa, virusul sau intern, umiditatea era, înca de pe

vremea cînd purta scutece, cel mai primejdios agent extern.

Aducea gripa. Si stiti si voi cît mai valoreaza o masina gripata!

Robotul ramasese, asadar, singur. Dar nu pentru a reciti

înca o data cele un milion patru sute de mii de volume, cum s-ar

fi putut crede la prima vedere. Facu si acest lucru, e drept, dar

numai pentru ca în mintea lui de robot evoluat se ivise o idee.

O idee absolut fireasca pentru prestigiul sau, de care era con


stient. Voia ca, în lipsa inginerului, sa verifice el însusi, înaintea

confruntarii cu publicul, ceea ce stie si ceea ce poate la limba ro


mâna; sa aiba, cu alte cuvinte, o discutie de antrenament.

Ideea îi venise cînd, facîndu-si siesta, zarise pe geam, nu departe,

doi copii discutînd pe o banca.

„Ce-ar fi, îsi zisese, sa-mi fac un autocontrol al cunostintelor?"
Inginerul plecase... Copiii erau tot pe banca si pareau ca vorbesc
din ce în ce mai înfierbîntati. Afara era senin, o boare pri


106


mavaratica se juca prin tufisuri si, privindu-si ceasul de la mîna,
FACTOTUM 10 observa umiditatea: 0,01. Excelenta! Nu era deci nici
un risc. Iesi, asadar, si pentru a nu-i speria se apropie tiptil de cei doi.
în focul discutiei, copiii nu-1 zarira.

„E mai bine asa. O sa vorbeasca nestingheriti, iar eu trec pe
autocontrol", îsi spuse robotul, si degetele îi tremurau de emotie pe
snurul care îl mentinea în priza.

Cei doi rîdeau tare si de abia dupa cîteva minute robotul întelesese

ca-si povesteau un film care le placuse grozav.
—Haios era, ce zici, suflete?
—Misto, ba!
—Ce caft îi capacea la gioale. Te-ai prins?
—Sanchi. Ce? Aschimodia nu i-a tarsanit un flit între felinare?
—Esti nasol. Pai nu i-ai ginit moaca? Ce caramida avea!...
—Lasa-te de cioace...


—Ete, iordanistu'!... Pai bine, ba, fata de ginere mort...

Dar nu mai continua. Zise doar pe soptite;

—Babacu'! M-am uschit...

Robotul ramasese cu gura cascata. îsi scutura apoi brusc capul si,
cu o viteza nebanuita la greutatea Iui, o zbughi în laborator. Dar nu se
linisti. Continua sa-si smuceasca din ce în ce mai tare capul ca si cum

o viespe i-ar fi patruns în creierul lui electronic. Si, într-adevar, ceva
bîzîia îndracit între milioanele lui de celule fotoelectrice... O forta
extraordinara îi apasa creierul, firele acestuia zbîrnîiau si vibrau
gata sa plesneasca. De undeva, poate din coeficientul sigma, începu sa
iasa fum. Avertizorul automat intra în functiune, umplînd cu
vaierele sale încaperea, dar robotul, desi stia aceasta de la vîrsta
de 5 secunde, nu smulse snurul din priza. Dimpotriva. Se conecta la
sursa de 1000 de megawati. Acum, creierul sau scapara si de sub calota
de duraluminiu explodau parca niste rachete multicolore. Supremul
avertisment! Dar nici de data asta robotul nu
108


reactiona. Cu întreaga lui energie, cu formidabila lui energie, scormonea
cu febrilitate cele mai tainice unghere ale memoriei sale.

„Nasol? Haios?? Misto??? N-am auzit!"...

Cu o viteza de neînchipuit tria milioane de carti citite, sute
de mii de fise, fotocopiile tuturor dictionarelor...
„Sanchi? Cioace?? Gioale??? Nu cunosc..."
Sorta înfrigurat ultimele cotloane ale memoriei, unde i se fi


xasera arhaismele si provincialismele, combina apoi într-o suprema
încordare arhaico-provincialismele si, cînd nu gasi nici
asa nimic care sa-1 lamureasca, ofta din rarunchi:

„Si, totusi, era ceva în româneste... Asta dupa gramatica...
Dar ce? Ce?..." Si cînd în laborator era numai fum, se prabusi
pe un fotoliu si suspina amar:

— Sînt un incapabil!...
Si plînse.
109


Primele lacrimi sfîrîira pe obrajii lui înfierbântati si se evaporara.
Celelalte însa curgeau, curgeau la vale. Si cînd se oprira
pe tablita cu anuntul fatal, robotul devenise rece. Tragea sa
moara. Umezeala lacrimilor îl daduse gata...

Asa 1,-a gasit inginerul. Cînd, în sfîrsit, 1-a reanimat, FACTO


TUM 10, cel mai evoluat robot, îl prinse de mîneca si-i vorbi:
—De ce nu m-ai lasat sa mor? Nu sînt bun de nimic... Ti-ai
jertfit talentul si tineretea cu mine, ai pierdut mii de nopti
sa
calculezi si sa descoperi valoarea lui minus sigma, ti-ai pus
atîtea
nadejdi în mine, si eu... eu...
—Tu?
—Eu nu stiu nici cît stie un copil de 12 ani. Stiu sah, calcul
infinitezimal, pun diagnosticul oricarei boli... Credeam
ca
stapînesc întregul tezaur al limbii române.
—Si nu-1 stapînesti?
—Nu. Vorbeau doi copii în curte si nu întelegeam nimic...
Ici, colo, pricepeam si eu cîte un cuvînt. Si asta ma
descuraja
si mai tare... încolo, nimic... Nici nasol, nici misto, nici
cioace,
nici gioale...
—Si de asta plîngeai?
—Da, suspina robotul si era gata sa dea din nou apa la soareci,
daca inginerul n-ar fi izbucnit în aceeasi clipa într-un
ho-
hot nestavilit de rîs. Cînd, în sfîrsit, putu sa vorbeasca,
zise
ferm, dar blînd:
—Dar asta nu e limba româna, prostutule!
—Dar ce?
—Nimic! Gunoi...

A doua zi, FACTOTUM 10 trecea toate probele într-un chip
stralucit. Primise felicitari si certificate din partea tuturor
savantilor, iar lumea se raspîndea spre iesire, cînd lînga soclul
robotului se oprira doi copii. îl privira îndelung, apoi unul dintre
ei fluiera admirativ.

—Misto!
—Haios! adauga celalalt.


110


În clipa aceea, robotul izbucni în rîs. Rîdea atît de tare,
încît hohotele sale umpleau de vuiet imensa sala. Era înfricosator
acest rîs...

— Uscheala! mai apuca sa zica unul si o tulira amîndoi
spre iesire. Dar robotul rîdea, rîdea în continuare. Si deodata se
opri brusc. Robotul rîdea cu lacrimi, si iarasi umezeala îl dadu
gata!
Dar inginerul nu se alarma. Rîdea si el cu lacrimi...



O POVESTE PLICTICOASA


GREU E SA FII BUNIC! în primul rînd sa stai mereu — asa vor
povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — incomoda
tribuna, orice ati zice). în al doilea rînd sa-ti tremure vocea,
în al treilea rînd, dupa ce ca-ti tremura glasul, sa tot spui
si sa spui la povesti, în al patrulea rînd sa ai cel putin un nepot

— de fapt asta merita s-o amintesc în primul rînd — în al cincilea
rînd, dar ce sa ma amestec eu? La urma urmei, nu sînt decît
loctiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeste nimeni. Asadar,
eu am un nepot. Nu-i sînt bunic, pentru ca îi sînt doar
unchi. Si de vreo doua zile ma aflu în vizita la parintii nepotului
meu.
— O, ce bine ca ai venit — m-au întîmpinat ei — o sa aiba
cine-i spune povesti lui Mirciulica.
„Nimic mai firesc, mi-am zis foarte linistit si chiar bucuros.
Daca ai un nepot, n-ai decît sa-i spui povesti." Si, în prima
seara, apropiindu-ma de gura sobei care duduia — înfricosat
sa nu-mi ia foc hainele noi — m-am apucat sa-i povestesc.

Mirciulica statea cu fruntea pe genunchii mei. Pacat ca
n-am facut o poza. As fi pus-o drept coperta pe o carte din care
n-am scris decît titlul: „Bunic la 13 ani".

112


Am început sa-i povestesc. Stiti, voiam sa-i fac o impresie
buna. N-o sa-mi luati deci în nume de rau daca, scotocindu-mi
creierul în cautarea celei mai reusite povestiri ale mele, am
început sa-i povestesc una de... Petre Ispirescu.

—A fost odata ca niciodata, am început cu glas tremura
tor... A fost odata o fata frumoasa si harnica...
—A fost? Acum nu mai este?
—Nu, puisorule, acum nu mai este.
Am simtit ca ceva nu e în ordine. Mirciulica a lasat


buza în jos. M-am uitat cu teama sa nu si-o friga de plita.
Am auzit o sfîrîitura, apoi înca una, si am tresarit. îi
curgeau lacrimile pe soba.

— Si de ce nu mai este fata harnica si frumoasa? A murit?
m-a întrebat cu glasul sugrumat.
— Bineînteles. E tare mult de atunci.
—Nu vreau sa moara! a tipat baietasul deodata, si pe fata
lui mica se citea o asemenea tulburare, încît m-am speriat si,
uitînd pentru moment de Petre Ispirescu, am adaugat:

—Bine, atunci n-a murit...
— Ce bine îmi pare... ca n-am murit... a oftat bucuros Mirciulica.
Acum zi-i mai departe.
—Si fata harnica si frumoasa avea o mama vitrega...
Iar a clipit Mirciulica, încruntîndu-se:
—De ce avea o mama vitrega?
—Pentru ca mama ei buna murise...
—Da? Nu vreau sa moara... Nu vreau! Nu vreaaau!

— Bine, dar întelege-ma, daca nu moare mama buna,
nu
poate sa aiba o mama vitrega. E clar!
— Si de ce sa aiba o mama vitrega?
—Pentru ca daca n-are o mama vitrega, n-o mai alunga ni
meni de-acasa, în lume... .......
—Pe cine?
8 113


—Pe fata cea harnica si frumoasa.
—S-o alunge în lume? Nu vreau! a început el sa urle atît
de tare, încît mi s-a facut si mie mila de fata cea harnica
si
frumoasa...

—Fie, am zis. îi spun alta poveste, sînt doar atîtea... Am în
ceput: A fost odata o fetita cuminte. O chema Scufita
Rosie.
Si bunica ei care locuia într-o padure era tare... adica, cum
sa
spân, era bolnava...
—Nu vreau sa fie bolnava, mi-a poruncit baietasul.

—Nici nu era bolnava rau. Mi se pare ca avea o gripa — adica
nu, am schimbat repede diagnosticul, vazînd ca Mirciulica
nu
e de acord cu gripa — un fel de guturai, stranuta si îi
curgea
nasul... Atîta tot...
—De ce sa-i curga nasul? Trebuie sa-i curga nasul?
—Da. Pentru ca altfel fetita nu se duce în padure sa-i duca
bunicii un ceai fierbinte, si nu se întîlneste cu lupul, si n-o
manînca
lupul, am izbucnit la capatul rabdarii.

—Foarte bine. N-o manînca lupul, se bucura, batînd din

palme, Mirciulica. Spune mai departe!
De data asta am început sa lacrimez eu.
—Draga Mirciulica, crede-ma, nu se poate sa n-o manînce lupul.
Pe cuvîntul meu ca nu se poate. Cel mult, stiu eu, sa nusi
ascuta prea tare dintii, sau sa se faca, mda, sa se faca doar
ca
n-o vede si sa treaca pe lînga ea... Dar nu, trebuie sa o
vada...
—Bine, o vede.
—Dar daca o vede, o manînca...
—Atunci sa n-o vada...
Încurcata afacere. Simteam ca-mi crapa teasta. Ce sa fac?

Ma framîntam leoarca de sudoare. Sa-i spun povestea cu cei doi
copii rataciti? Nici vorba. Parca o sa vrea Mirciulica sa se rataceasca?
Atunci cu caprioara ranita. Nici asta.

114


— Uite ce e, Mirciulica. Am sa-ti spun o poveste cum îti place
tie. Dar mîine seara... Acum am nitica treaba. Bine?
Baiatul a mormait nemultumit, dar a plecat la culcare. Am
plecat si eu. N-am închis ochii toata noaptea. A doua zi, nu
m-am atins de mîncare. M-am rotit în jurul mesei pîna ce-am
ametit, dar în sfîrsit, spre seara, gasisem ce sa-i povestesc...
L-am chemat la gura sobei si, legat cu o prisnita la cap, am început
:

— A fost odata, si mai este si acum, o fata, pe nume Ileana
Cosînzeana. Si Zmeul n-a rapit-o...
iar Fat-Frumos o cauta peste tot,
dar pentru ca ea nu fusese rapita,
el n-o gasea nicaieri... A colindat
Zmeul toata lumea, numai acasa
nu o cautase!... Putea sa-i dea un
telefon, dar nici prin minte nu-i
trecea ca Ileana este acasa. Si
într-o zi, s-a întîlnit cu Zmeul. Si
Zmeul 1-a rugat sa-i taie capul.
Dar Fat-Frumos, nici gînd. Ba,
dimpotriva, i-a dat sapte
antinevralgice pentru cele Sapte
capete, daca l-or durea vreodata.
Pe deasupra i-a mai dat si
adresa unui medic si a plecat
mai departe. Si s-a întîlnit cu
Zgripturoaica... Era o
zgripturoaica foarte cumsecade,
care i-a dat un ulcior cu apa vie,
spunîndu-i:
8*


115



— Sa stii, Fat-Frumos, ca n-o sa ai nevoie de apa vie pentru
ca nimeni n-o sa te omoare niciodata.
Si 1-a ospatat cu de toate. Ba la plecare i-a mai dat si un
faras pentru jaratic, daca o sa i se faca foame calului...
Si a mers Fat-Frumos mai departe, pîna s-a întîlnit cu Muma
Padurii. Era o batrîna foarte simpatica si cu chef de vorba, ca
toate batrînele...

—N-ai vazut-o pe Ileana Cosînzeana? a întrebat-o Fat-Frumos.

—Nu, fatul meu. Probabil ca este acasa.

Fat-Frumos s-a înapoiat acasa si a gasit-o pe Ileana Cosîn


zeana plîngînd amarnic: i se arsesera placintele.

— Nu-i nimic! a strigat Fat-Frumos. Asa îmi plac placintele.
Arse.
Mirciulica nu m-a întrerupt deloc. Inima îmi batea biruitor.
Ma simteam gata sa devin bunic de-a binelea. Îmi rotunjeam
glasul, apoi îl lasam sa tremure si cautam zadarnic barbasa mi-o mîngîi, ca orice bunic. În sfîrsit, mi-am înaltat vocea
si am ispravit:

—Si au facut nunta mare, mare, si traiesc desigur si astazi,
pentru ca n-au murit... Ei, l-am întrebat repede, cu fata
luminata: ti-a placut, nu-i asa?

Mirciulica m-a privit lung, apoi a plescait din buze dispretuitor:


— Plicticoasa poveste! Plic-ti-coasa!
Si mi-a întors scîrbit spatele.
Uf, greu e sa fii bunic!

POVESTE CU UN COCOS


DE BUNA SEAMA, ÎN DIMINEATA ACEEA de iulie, cocosul se
trezise cil coada în sus. Caci, de cum lasa trîmbita si sari din
cotet, gainile îl auzira cîrîind:

—Asta-i curte de gaini? Maidan, nu alta! M-am saturat....
De-abia ieri dupa-masa l-am rugat pe curcan s-o mature. Si-a dat,,
saracul, toata osteneala. Si acum are febra musculara. Iar azi,,
poftim! De cîteva zile nici nu mai ai unde calca de murdarie...

Creasta îi scapara de furie. Gainile îl priveau înfricosate,
ferindu-se din calea lui. în sinea lor îi dadeau dreptate: da,,
tînarul stapîn îsi cam facea de cap... Venise de o saptamîna.
la bunici, si de atunci ograda, linistita lor împaratie, era în
fiecare zi lovita parca de cutremur. Ce-i drept, bunica îsi rugase
nepotelul sa se mai linisteasca, iar bunicul se si rastise de cîteva
ori la el.

—Eh, porunca de bunic, zîmbise nepotelul. Si pe urma, aici

e la tara, pot sa-mi fac de cap: nici tu administrator,

nici

tu comitet de bloc. Vacanta!

—Ce? N-am dreptate? tipa cocosul din nou. Sigur, adauga,

el dispretuitor, taceti, n-aveti curajul sa-1 suparati pe

tînarul

nostru stapîn, va stiu eu... Ati fi în stare, daca v-ar cere-

o,.

717


sa-i faceti oul patrat si învelit în celofan sau gata fiert si taiat
felii... Treaba voastra! Bodoganea întruna, masurînd cupasi mari curtea.

— Priviti ce mocirla! Tînarul nostru stapîn a rasturnat butoiul
cu apa de ploaie. A curs apa ca într-o problema de aritmetica
cu hectolitri. Dar eu vreau curte uscata! Ce? A auzit
tînarul stapîn ca as fi cerut postul de ratoi???
Cocosul se plimba din ce în ce mai posomorit.

— Bine ca cel putin nu mai face taraboi, îsi cârâira la urechecîteva gaini.
Dar tocmai atunci cocosul începu sa tipe atît de tare, încît
va sfatuiesc sa cititi mai departe povestea cu vata în urechi!

— Alaltaieri, va amintiti, nu? Tînarul nostru stapîn afost vînator. Vînatoarea a tinut din zori si pîna seara. Priviti
pre118



tutindeni sagetile de sindrila si sipca cu care a început vînatoarea
de.... hipopotami. Caci între orele 14 si 16 eu am fost
hipopotam, stiti bine... Priviti si ghiulelele cu care voia sa ma
rapuna... De toate calibrele: cartofi, ridichi, dovleci, castraveti
risipiti prin toata curtea. Ieri, tînarul nostru stapîn a fost zidar.
Ce-a zidit, nu stiu. În schimb, nimic n-a mai ramas nedarîmat.
Se opri încruntat.

— Astazi pun pariu ca o sa vrea sa fie sef de trib si o sa
aiba
nevoie de penele noastre ca sa se împodobeasca... Dar eu — aici
glasul începu sa-i tremure —eu nu mai pot... Adio, fetelor,
rna duc la bucatarie. Decît hipopotam viu, mai bine cocos mort.
Gainile nici nu mai avura timp sa mai dea alarma, cînd cocosul

se napusti pe usa bucatariei si, dintr-un salt, se cufunda în oala

ce fierbea pe plita.

„Ia te uita ce curat e în oala!" fu primul sau gînd. Si în cuptor
era curat. Cartofii ce îl împrejmuiau miroseau frumos, erau
rumeni si asezati cu grija pe doua rînduri. Cînd, în sfîrsit, se
pomeni pe tava, în mijlocul mesei, uimirea cocosului fu netarmurita.
Fata de masa era alba, farfuriile stralucitoare, paharele
sclipeau. „Cîta deosebire, cugeta cocosul, si parca începea sa
regrete gestul facut. Daca totusi tînarul stapîn s-a îndreptat?"

Deodata însa, chiar în fata lui, se aseza singur la masa tînarul
stapîn. Apuca cu degetele murdare o aripa aflata în tava. O
plimba un timp ca pe o muzicuta între dinti, apoi o azvîrli pisicii,
pe covor. Cele cinci degete de la mîna stinga se întiparisera
pe fata de masa, în timp ce degetele mîinii drepte se încleiasera
pe pahar. Peste o clipa, cu o mîna scormonea în gramada de
cartofi prajiti, iar cu cealalta se balacea în paharul cu apa.

Cocosul simti ca i se face negru înaintea ochilor cînd, deodata,
auzi vocea tînarului stapîn. Striga la bunica din bucatarie:

— Bunico, felul doi, ca ma grabesc! Dupa-masa ma fac
sef
119


de trib! Am sa smulg de la fiecare gaina cîte cinci pene, iar de
la cocos zece!
Atunci cocosul nu mai putu rabda. Se ridica din tava si o lua
la goana.

— Nu, orice s-ar întîmpla, urla el, nu mai pot ramîne în casa
asta nici mort!
Eu l-am întîlnit în vitrina racitorului de la Restaurantul Garii.
Se mai racorise putin, dar era tot furios. Avea tocmai de
gînd sa ia bilet de tren pentru Predeal, ca sa-si linisteasca nervii.

L-am luat cu mine.



UN MAMIFER NEVERTEBRAT


SE ÎMPLINESC CINCI ANI DE CÎND în pasnica cladire a Muzeului
de Stiinte Naturale din scoala poposise un lup. Bineînteles,,
împaiat. Si pentru ca nu încapea pe rafturile vitrinelor alaturi
de bufnite si iepuri, fu instalat pe o masuta în mijlocul muzeului.
Masiv, zbîrlit, si parca alergînd cu botul întredeschis, temutul
carnivor, devenit în mod fatal prin împaiere ierbivor,.
astepta, cum s-ar zice — si de data asta se potriveste — cu
limba scoasa, orele de zoologie. De altminteri nici nu-i era dat
sa astepte prea mult, pentru ca în program erau doua ore saptamînal
de zoologie, iar în scoala erau nu mai putin de trei clase
care faceau zoologie. Asa încît, în afara repausului duminical,,
lupul nostru se întîlnea în fiecare zi cu micii zoologi. Si pe atunci,
îmi amintesc prea bine, aceasta piesa animala cu numarul de
inventar 1643 era mîndria lor. La început copiii îl mîngîiau
pe ceafa, pe spinare, apoi vazîndu-1 perfect domesticit devenisera
mai îndrazneti. Cîtiva îi numarara coltii, altii, mai putin
curajosi, îi încercara soliditatea cozii, în sfîrsit, nu putini se
aratara curiosi sa cunoasca mai îndeaproape tainele împaierii»
Un briceag bine mînuit le deschise calea spre maruntaiele de
zegras... N-as putea expune la zi progresele facute de curiosii

121


nostri de-a lungul anilor, si de-a latul lupului, dar niste hîrtii
pe care le am în fata marturisesc de la sine neobisnuita meta*
morfoza a fiorosului vertebrat. Sînt mici extemporale cu temaj
„Descrieti piesa nr. 1643 din Muzeul scolii noastre". Iata-le în
ordine cronologica:


1965 (un an dupa data aducerii lupului la muzeu):

„Piesa pe care o vedem este un mamifer probabil vertebrat, cu
foarte putin pâr la ceafa si fara coada. N-as putea spune cu ce
se hraneste. în stomacul sau se gaseste nitica iarba de mare, niste
cuie si chiar o manusa. (Sa fie oare lupul care a înghitit-o pe Scufita
Rosie?) în orice caz, mi asemenea animal nu se gaseste în pozele
din manual".
1966 (a mai trecut un an): „Lipsit cu desavîrsire de fulgi,
par sau piele, fara dinti, cu doua picioare si cu o cusca toracica
foarte dezvoltata de o parte si de alta a vertebrelor dorsale, anima



lul pare sa fie o pasare. Eticheta lipseste. N-am gasit însa ceva identic
în nici un atlas zoologic".

1967... „Luînd în consideratie sira spinarii foarte lunga —
terminata cu un craniu turtit ce nu poate fi de pasare, deoarece


nu are cioc, socotesc ca avem în fata o forma neobisnuita de sarpe.
N-am mai vazut ceva asemanator în alte muzee..."

1968... „E un animal nevertebrat, fara a fi însa o molusca, deoarece
prezinta unele cartilagii. Cred ca asa ceva nu mai exista în
fauna tarii."

1969... Din acest an n-am nici o hîrtie. Nici n-ar fi cu putinta,
într-un eventual extemporal nu s-ar mai scrie ca altadata: „Nu
exista în manual, în alte muzee sau în fauna târii", ci doar atît:
„Nu mai exista". Punct.

În schimb am vazut o alta hîrtie. A noului administrator al
scolii. Suna asa: „... si deoarece piesa cu nr. 1643 (reprezentînd

123


potrivit inventarului un lup împaiat) a fost, dupa toate probabilitatile,
distrusa de soareci, care l-au ros în întregime, inclusiv eticheta,
va rugam sa ne trimiteti de urgenta o echipa de deratizare..."

Echipa a venit, dar n-a gasit nici un rozator. Doar unul împaiat
în vitrina.
Administratorul a cazut pe gînduri.

— Va sa zica nu sînt soareci... Atunci cine a putut sa
distruga o piesa de muzeu? Cine? Spune si dumneata, ca esti mai
vechi în scoala.
Noul administrator se mai framînta si azi si n-a renuntat la
gîndul sa cheme o alta echipa de deratizare. Mai priceputa.
Eu tac, caci mi-e rusine sa-i spun adevarul. Si poate nici nu
m-ar crede.

Nici nu e de crezut de altfel: elevii nu distrug bunul obstesc.
Nici eu n-as crede asta, dar am hîrtiile în mîna: 1965, 1966,
1967... Bine, le rup... Poftim! Dar despre asa ceva n-as vrea
sa mai aud... E jalnic si caraghios totodata. Auzi! Un mamifer
nevertebrat?! Hm...



IMAGINATIE CREATOARE


OFICIAL ERA ÎN VACANTA DE 24 DE ORE. Pentru el însa, pentru
Emil, vacanta începea abia peste 2 ore si... 18 minute. Odata cu
plecarea trenului din Gara de Nord. Doua ore si 18 minute?
Enorm! Mai ales cînd locuiesti la o azvîrlitura de bat de gara
si cînd, pe deasupra, totul era pregatit din ajun: valiza, plasa
cu mîncare, cartonasul cu adresa locului de destinatie (parca
n-ar fi stiut-o chiar daca ar fi fost si trezit din somn!): Valea Izvoarelor,
a sasea statie, ulita mare, a doua casa pe stînga de
lînga scoala, o fîntîna de piatra, o lavita si un nuc batrîn, pe
care era tintuit numarul... din tabla: 264.

Si parca n-avea sa-1 astepte în gara prietenul sau, Costel
Bigica, bunul sau prieten cu care se cunoscuse în urma cu un
an la mare, în tabara de la Navodari? îi pastrase toate scrisorile
si toate se încheiau cu rîndurile-: „Draga Emil, vino la mine
îndata ce iei vacanta! Dupa vreo doua-trei saptamîni o sa ne întoarcem
împreuna la Bucuresti! Bine? Al tau... Costel".

Si iata, sosise vremea! Adica nu, mai erau 2 ore si 17 minute...
Uf! Baiatul nu-si mai gasea astîmparul. Ce putea sa mai faca
sa treaca timpul? Sa numere tramvaiele care treceau în sus si
în jos? Sa dezlege cuvinte încrucisate? Sa deseneze? Si, deodata,

125


dadu cu ochii de caietul de limba româna. Nu trecusera nici
doua zile de cînd tovarasa învatatoare le spusese:

— Prima tema pentru prima ora... în toamna: „Cum am pe
trecut vacanta".
Ura! De ce sa astepte pîna la toamna? Avea timp berechet:
2 ore si 13 minute pîna la plecarea trenului. Ei bine, într-o ora
va termina tema! într-un minut titlul era scris, apoi... apoi
Emil se opri.

Nu mai fusese niciodata la tara. Niciodata! Ei si? Citise doar

atîtea lucruri în carti si în ziare! Si, pe urma, nu strabatuse cu

trenul sau autobuzul atîtea sate? începu sa scrie:

„Prima data eu am ajuns în Gara de Nord. Acolo era o forfoteala
grozava, oamenii se grabeau care încotro, megafoanele anuntau
sosirea si plecarea trenurilor."

— Ajunge, îsi zise, doar n-am sa-mi petrec vacanta mare în.
gara.
Continua sa scrie: „Curînd, trenul s-a pus în miscare. Drumul
a fost ca un vis si am ajuns cu bine în comuna Valea Izvoarelor."

— Acum va trebui sa descriu putin natura, asa cum se obis
nuieste! „Cerul era albastru. Iarba era verde"
Reciti si plescai din buze nemultumit:

— Asta e ca în clasa întîi. Dar în iarba, dar pe cer nu se afla
nimic? Sa ne ocupam putin de iarba... Ce poate fi în iarba? Niste
boboci de gîsca? De ce nu?
Scrise: „în iarba verde misunau niste boboci de gîsca mici si
pufosi, care..."

— Ce fac bobocii de gîsca? Macaie? Tt! Asta fac ratele...
Necheaza? Nu! Mugesc? Behaie? Ce fac gîstele, domnule? se
întreba cu glas tare baiatul si nu gasea nimic.
Poate pentru ca era grabit, poate din pricina zgomotului
tramvaielor.

—Stai! Am gasit, se lumina Emil, si fara sa mai stea pe
126


gînduri adauga:... „care faceau zgomot. Pe cerul albastru zburau
berze care..."

— Si berzele ce faceau? Ce fac ele cînd zboara pe cerul albastru?
Ciripesc? Parca nu... Guita? Oracaie? Nici într-un caz!
Atunci?
Privirea i se opri asupra propozitiei de deasupra. Ura! A
gasit! Continua: „...zburau berze care faceau zgomot."
Mai departe. Ceva despre cîine! „Cîinele lui Costel..." Se opri
din nou:

127


—Cum se spune cînd o javra se bucura? Ce face cîinele cînd
da din coada? Chiuie? Sare într-un picior? Cam greu... Este
un cuvînt, precis este! se chinuia baiatul cu ochii la ceas, dar
nu-1 gasea.
Si deodata se linisti. Nu-1 gasise odata? Scrise: „Cîinele lui
Costel facea zgomot." Bun!

—Acum înca un element... Closca cu pui! La tara sînt
closti? Sînt! Si ce fac ele? Closcanesc? Parca asa ceva, dar nu
sînt sigur. Si puii? Puiuiesc?! Parca, parca! dar nu mai avea
timp sa verifice. Atunci? Simplu!

Scrise: „O closca cu pui facea zgomot."
Perfect, acum va încheia. Îsi aminti o fraza care îi placuse


mult si pe care o tinea minte cuvînt cu cuvînt.
—Asta o sa-i placa mult tovarasei învatatoare!
Începu un alineat nou si scrise: „Pretutindeni domnea o liniste

poetica si adînca. Se auzea cum creste firul de iarba." Punct. Valiza
si... fuga la gara. Mai erau 15 minute.
Pe masa ramase caietul deschis:

„În iarba verde misunau boboci de gîscâ mici si pufosi, care faceau
zgomot. Pe cerul albastru zburau berze care faceau zgomot. Cîinele
lui Costel facea zgomot. O closca cu pui facea zgomot.

Pretutindeni domnea o liniste poetica si adîncâ. Se auzea cum
creste firul de iarba."

În gara era o forfota grozava, oamenii se grabeau care încotro,
megafoanele anuntati miscarea trenurilor.
Si Emil era fericit.

„Exact ca în lucrarea mea! se bucura baiatul. Ce înseamna
sa ai imaginatie creatoare! Totul am prevazut! se felicita el
de la fereastra vagonului. Curînd, pot sa pariez, trenul o sa se
puna în miscare întocmai ca în lucrarea mea..."

Si chiar asa se întîmpla.


CAP! SPIC!


A ÎNCEPUT SCOALA. Pe pereti a aparut din nou, lipit cu pap,
orarul cu severele sale chenare, în caiete, creionul rosu a si dantelat
primele compozitii, paginile cartilor noi au si fost mîzgalite
cu cunoscutele formule de aducere aminte: „d. aici — p.
aici", iar, abandonate peste vara, cuvintele: „M-asculta!" „Ce-avem
de scris?" „Hai sa învatam împreuna l" au reintrat în drepturile
lor.

—Sandule, hai la mine sa învatam! îsi striga Nicusor ve


cinul peste gard.

—Vino tu la mine.

—Nu, ca la mine e soare.

—Si la mine e si mai soare.

—La mine stam pe veranda.

—Si la mine stam sub nuc.

—Da, dar eu am prune grase.

—Ale mele sînt si mai grase.

—La mine nu-i nimeni acasa.

— Nici la mine.
—Daca vii tu la mine îti dau ceva.
—Si eu îti dau altceva.
9 — Recreatia mare


—Stii ceva? Sa tragem cu banu'! Vrei?
—Vreau.
Cei doi se urnesc deodata si se întîlnesc în „Tara Nimanui";


santul ce desparte curtile.
—Cap la mine, spic latine propune Nicusor, scotocindu-
se în buzunare.
—Fix, accepta celalalt, batatorind buruienile.

Banul sfîrîie în aer si se rostogoleste
printre pietre.
Cap! striga victorios NNicusor.
Nu ma joc, e-n dunga, înca o data...
Spic! Ai vazut?
Da, dar adineauri a fost cap si...
stii ce? Modifica baiatul conditiile
întrecerii, sa cîstige cine face
primul trei din cinci.
A trecut mai bine de un ceas. Baietii
stau pe vine si urmaresc zborul
banutului, cu cefele întepenite.
Ultima data se pregateste de „tras"
Nicusor.


— Va sa zica de doua
sute nouazeci si noua de ori
cap si de doua sute optzeci
si noua de ori spic.
130



—Nu-i adevarat, sare Sanducu. De doua sute nouazeci si
noua de ori spic si de doua sute optzeci si noua de ori
cap!
Am scris aici, arata un petic de hîrtie cu liniute.
—Si eu, aici.
—Nu ma mai joc, si gata! se îmbufneaza baiatul si baga
banul în buzunar. Ai schimbat hîrtiile.
—Eu? Ma jur pe ce vrei tu.
—Jura-te!
—Pe ce?
—Pe ochii tai.
—Eu pe ochi nu ma jur.


—Niciodata?
—Nu.
—Jura-te!
-Sa
n-am parte de ochii
mei.
—Bine! Hai de la în
ceput.
—Hai!

— Tot pîna la trei sute?
— Tot.
La scorul de o suta douazeci
si cinci (cap) si la o suta
unsprezece (spic), soarele, plictisit,
s-a dus sa se culce.

—N-ai un chibrit!?
—N-am! Mai stam nitel,
si iese luna.
Cei doi se asaza rabdatori


pe dunga santului. Deodata,
din pridvorul apropiat se
aude o voce de femeie:

131



—Sandule! Sandule!

„Hait! Mama!"

—Aici sînt! raspunde baiatul cu glas tare.

—Unde?

—La Nicu, învatam împreuna.

—Nu vii la cina? Mai las-o-ncolo de carte!

Sandu se ridica, îsi scoate cartea din sîn si recapituleaza cu
voce scazuta:

—Tine minte: o suta douazeci si cinci cap, o suta unsprezece
spic. Apoi sare sprinten gardul: Vin acumaaa!



SE CAUTA O GRESEALA!


PREGATINDU-SE PENTRU ÎNCEPEREA unui nou trimestru, batrînul
învatator facea ordine în sertarul sau. Erau acolo, teancuriteancuri,
tot felul de caiete: de compunere, de gramatica, de
dictare...

în linistea cancelariei, învatatorul le rasfoia pe îndelete,
unul dupa altul, îsi arunca privirea pe cîte un titlu, recitea cîte o
pagina, ba chiar si lucrari întregi. Erau multe caiete în care creionul
rosu nu pasise niciodata si, rasfoindu-le, batrînul învatator
se bucura ca de o zapada proaspat cazuta, neatinsa. Lucrarile
acestea nu contineau nici o greseala. Se aflau însa si cîteva
zgîriate parca la sînge de creionul rosu, si cînd dadea cu ochii
de ele batrînul învatator ofta:

— Cînd s-or ispravi toate aceste greseli? Iata, o pagina întreaga
fara nici tin punct, fara nici o litera mare. Cuvintele
curg siroi, ca dintr-un robinet uitat deschis si se opresc, întîmplator,
de-abia într-o baltoaca de cerneala. în altul, literele
sînt sarite de la fiecare cuvînt, si rîndurile par ca niste garduri
cu sipcile smulse... Stapînul caietului de colo duce parca o
lupta neistovita cu gramatica, iar frazele îi ies învesmîntate
133


anapoda, ca cineva îmbracat cu palton, dar cu picioarele desculte...


Si astfel, rasfoind caiet dupa caiet, batrînul învatator-simti
de la o vreme ca a obosit si, fara sa-si dea seama, îsi ridica
ochelarii pe frunte. Asa, fara ochelari, literele se micsorara
dintr-o data, paginile se albira ca prin farmec, greselile subliniate
cu rosu pierira fara urma. într-adevar, nici o greseala
nu mai sîngera privirea batrînului învatator — nici una! Uitînd
ca nu mai are ochelarii la ochi, acesta începu sa cerceteze cu
uimire un caiet dupa altul, dar totul parea alb, neatins, ca o
zapada proaspat cazuta, si o bucurie fara seaman îi învalui
inima. Fara sa-si dea bine seama ce se întîmplase, batrînul
învatator se cufunda, asadar, într-o dulce visare.

— Ce bine ar fi sa fie asa! murmura el. Chiar de mîine, prima
zi a trimestrului trei! Sa nu mai fie nici o greseala de scriere în
nici un caiet... Dar cînd se va întîmpla aceasta? Cînd?
... Fara ochelari, prin ceata ce învaluia astfel caietele, batrînului
învatator i se paru deodata ca a si ajuns în acea vreme fericita.
I se parea ca au trecut nu clipe, nu zile, nici luni, ci ani si
ani de cînd nu mai daduse cu ochii de o greseala si ca peste toate
caietele scolarilor, peste absolut toate, se asternuse de mult zapada
scrierii corecte. Se facea ca a ajuns în pragul pensionarii...

Cîteva zile mai avea de mers la scoala si, asemenea unui încercat
vînator ce, pregatindu-se sa-si atîrne pentru totdeauna
pusca în cui, si-ar fi dorit sa mai doboare macar un iepure oarecare,
pe care sa-1 pastreze împaiat, ar fi dorit si el ca, înainte
de a închide în sertar creionul rosu, sa mai corecteze macar o
greseala, una singura, oricare! Apoi sa o depuna la muzeu! Cu

o eticheta: „Aceasta este ultima greseala de scriere a scolarilor
de pe întinsul tarii. Visul atîtor generatii de dascali a fost împlinit!"
134


Si, deodata, batrînul învatator avu o tresarie... Erau pe vremuri
cîtiva elevi care faceau greseli cu ghiotura. închise ochii,
si parca sub pleoape îi aparu o asemenea pagina:

„Geta are gete noi ea seda pe gaita. Ghata e lucioasa. Gheta se
rostoigoleste. Copi rde..."

Greselile foiau, subliniate cu rosu, ca niste buburuze la soare,
ba se urcau si pe coperta: „Caiet de dictare a lui elevului Ionescu..."

Ionescu! Cît luptase batrînul dascal cu felul lui de a scrie!
Grabit, necugetat, împleticit... Oare sa se fi îndreptat si el?
Ar fi extraordinar!! Daca nici Ionescu nu mai are greseli, ei
bine, asta înseamna ca visul sau de dascal batrîn s-a împlinit!
Aceasta înseamna...

De bucurie, nu-si ispravi gîndul...
O sa mearga la Ionescu si o sa-1 roage frumos sa-i arate caietele,
hotarî pe data batrînul învatator si, ridicîndu-se de la masa,
se simtea vioi si usor ca un fulg.

Trecu pe la librarie, îsi cumpara un creion nou, rosu,
apoi îl ascuti cu grija si se îndrepta tulburat spre casa lui
Ionescu. Îl gasi scriind.

—Ionescule, nu te supara... N-as vrea sa te jignesc. Dar

nu cumva ti se mai întîmpla sa scrii si acum vreo fraza fara

vir

gula sau fara punct?

—Nu, tovarase învatator, de mult nu mai scriu asa..,

—Nu mai faci nici o greseala de scriere?

—Nu pricep. Repetati, va rog. Ce este aceea „greseala de

scriere"?

—Repet, Ionescule draga, si, iata, din memorie îti dau si

un exemplu, ba chiar mai multe. De pilda: „frunzile cade",

sau:

„cel mai om înalt", sau sa fi scris, de exemplu: „Gaita", înloc

de

„gheata", si „Geta", în loc de „gheata", sau: „caiet de

dictare

a lui elevului Ionescu”

135


—Glumiti, tovarase învatator. Nu vad cum ar putea sa scrie

în halul acesta vreun scolar.
—Nici eu nu mai vad. Vedeam însa odata, te rog sa ma crezi.
—Stiu eu? Daca-i asa, sa mergem la Statia de radio a scolii.
Am putea da un anunt: „Cine poseda în toata scoala
vreo
greseala de scriere în caiet, oricît de mica, este rugat sa o
predea
tovarasului învatator, pentru a o depune la muzeu — pentru
muzeu
va trebuie, nu-i asa? — Termen de predare: un an de
zile"...
—De ce un an, Ionescule?

—Adevarat. Cred ca e un termen prea scurt. Sa zicem doi
ani! Dar nici asa nu cred sa fie vreo speranta. Greselile de
scriere
nu vor mai apare niciodata în caietele noastre. Asa cum
nu
apar, de pilda, elefantii în curtea scolii. Poate gasiti la
alte
scoli! Eu zic sa lipim niste anunturi pe stîlpi, pe strazi, în
vi
trine... Imposibil sa nu vina cineva din tot orasul cu o
greseala.
Va ajut eu...

A doua zi, batrînul învatator îsi cumpara o cutie de creioane
rosii, le ascuti cu grija si se puse pe asteptare. Zadarnic. Nimeni
nu-i deschise usa. Spre seara, iesi în oras. Anunturile scrise de
Ionescu erau toate la locul lor:

„Caut greseli de scriere, contra buna recompensa. Eventual,
cu chirie."

—Sa dam un anunt la gazeta, propuse atunci Ionescu. Gazeta
se citeste în toata tara. Undeva, în vreun colt al tarii, trebuie
sa fie vreun scolar care sa va ajute cu o greseala pentru muzeu.
îi facem o fotocopie, si pe urma i-o dam înapoi.

Anuntul aparu la gazeta zile în sir. Batrînul învatator ascutea
noi cutii de creioane rosii si astepta cu sufletul la gura. Apoi o
bucurie fara margini îi cuprinse inima. Greseala asteptata nu se
ivea. Se pregatea tocmai sa-si depuna creionul la muzeu, cu o eticheta
dedesubt: „Cu aceste unelte se vînau demult, demult, greselile

136


de scriere din neamul de mult
disparut al Usurintei, Grabei si
Neglijentei" — cînd suna telefonul.
Era Ionescu.

— Tovarase învatator, cred
ca am facut rost de una... Da,
în provincie... Notati adresa.
Grabiti-va. Aveti deseara tren
accelerat.
Batrînul învatator lua avionul.
Inima îi batea în piept,
mai sa se rupa, cînd apasa pe
sonerie la adresa indicata. Aparu
un baiat.

— Dragul meu, izbucni batrî
nul învatator, unde e greseala?
Unde?... Arata-mi-o! Mai am
acest capetel de creion rosu.
Toate celelalte le-am ros de
emotie în avion... O corectez,
si apoi o depun la muzeu! Iata,
am pregatit si eticheta: „Aceasta
este ultima greseala de scriere a scolilor de pe întinsul tarii.
Visul..." ' ' '
Baiatul îl întrerupse politicos, îl pofti în casa, apoi, oferindu-i
im scaun, începu încurcat:
—Îmi pare rau... Am vrut sa va ajut, dar... m-am înselat.
—Cum asa? N-ai nici o greseala?
—Ba da. Dar nu în caiet. Pe sugativa...
—Pe sugativa?

137


—Da. Priviti-o! E în caietul fratiorului meu... M-am convins

însa, dupa ce am telefonat, ca pe sugativa toate cuvintele

par

gresite. Dar numai pe sugativa. Pentru ca sînt de-a


ndoaselea,

stiti...

—Încolo, nici o greseala?

—Nici una! Doar pe sugative...

...în clipa aceea ochelarii de pe fruntea batrînului învatator
cazura la loc. Fireste, de uimire. Si în aceeasi clipa se trezi din
vis în fata sertarului doldora de caiete. Caietul pe care îl avea
în fata îi aparu sîngerat de creionul rosu. Batrînul învatator
citi: .


„Caietul de dictare a lui elevului Ionescu pe trim. II.

Si izbucni:
—Ionescule, ziceai ca nu ai nici o greseala. Asadar,
Ionescule... Uite una!
Baiatul, care tocmai intrase în cancelarie, privi îndelung
caietul, apoi raspunse aproape jignit:
—Da, dar e veche, tovarase învatator. Observati? E facuta
demult... demult, ehei, pe trimestrul II...

...Batrînul învatator continua sa viseze si acum la vremea
cînd greselile de scriere din caietele scolarilor vor fi la fel de rare
ca si elefantii din curtea scolii, iar creionul rosu va fi fost de
mult depus la muzeu. Frumos vis! Ce-ar fi sa se prefaca în realitate?
Chiar de mîine, din prima zi a trimestrului III... Si, daca
vi se face si voua dor de o greseala de scriere, priviti-va sugativele...
Acolo, si numai acolo, cuvintele si frazele scrise de-a-ndoaselea
sînt la locul lor.


SCRISOARE PE ADRESA UNUI ANUMIT
ÎNTÎRZIAT


TE VA SURPRINDE, DESIGUR, ca nu începem scrisoarea de
fata cu „Stimate coleg!", asa cum se încep de obicei scrisorile.

Priveste în acest caz cu atentie harta alaturata, si vei gasi,
sîntem convinsi, explicatia. Si aceasta cu atît mai lesne cu cît,
în loc de legenda, ti-am scris prezenta scrisoare.

Asadar, trebuie sa-ti spunem de la bun început ca neobisnuitele,
bizarele si nefericitele întîmplari, care din prima zi de
scoala curgeau potop pe capul tau, ne-au pus pe gînduri. Curînd,
inima ni se strîngea de emotie ori de cîte ori, la ora opt precis,
clopotelul ne înstiinta ca vom începe o noua zi de munca, iar tu
lipseai din banca. Caci dupa cîteva saptamîni stiam ca numai

o nenorocire te putuse împiedica sa fii punctual. Treceam atunci
cu febrilitate în revista toate posibilitatile, iar în mintea noastra
se învalmaseau toate ghinioanele si scuzele tale:
—Ne-a cazut pendula din perete, tovarase profesor, exact
peste ceasul de masa, si s-au stricat amîndoua...

Sau:

—O biata batrînica singura, vecina, e tare bolnava si a

trebuit
sa merg la farmacie... Puteam sa n-o ajut, tovarase profesor?


139


Sau:

—Era s-o patesc, tovarase profesor. Stiti blocul din colt?
Ei bine, mi-a cazut pe picior un ghiveci de la etajul III... Putea
sa-mi cada în cap...

Ori:

—Stiti ce s-a întîmplat? Chiar în piata! A intrat tramvaiul
într-o caruta cu cai!

Emotia si îngrijorarea ce ne cuprindeau pe toti ne-au facut un timp
sa nici nu observam un fapt esential: toate, dar absolut toate aceste
catastrofe se petreceau exact în aceleasi zile ale saptamînii si
aproximativ la aceeasi ora: miercurea si vinerea, între 8 si 8 si jumatate.
La 8 si jumatate fix, ca si cum un pendul ocult ar fi batut sfîrsitul
nenorocirilor tale, te înfatisai în pragul clasei. Era ciudat: pendulul
magic batea parca în vesta tovarasului profesor. Caci în clipa cînd
închidea catalogul si, uitîndu-se la ceas spunea: „Acum sa trecem la
lectia noua", tu te îndreptai spre banca. Atunci asteptam cu sufletul la
gura sa aflam ce noua catastrofa se abatuse peste tine, si te auzeam:

—Pendula... batrînica... ghiveciul... tramvaiul...
Ei bine, zilele trecute, vineri, parola magica — „Si acum sa trecem la
lectia noua"— fusese pronuntata, dar tu... nu ai aparut. În clasa
înmarmurita a batut, ca o aripa neagra, nelinistea. Apoi s-a auzit un
fîlfîit: zbura din inima în inima, funesta, Presimtirea: de buna seama
fusese ceva cu mult mai grav decît pendula... batrînica... ghiveciul sau
tramvaiul. Ca o menghina, îngrijorarea strîngea toate inimile, minut
dupa minut, iar acestea se scurgeau printre fractii si formule încet,
întunecate si negre, parca de pacura.

A mai trecut o ora, si tu tot n-ai venit. Si înca una. Nici ora a patra.
Trecuse ziua.
—Ceva s-a întîmplat. Da, ceva grav de tot... Colegul nostru
trebuie ajutat!

140


La orele 13 fix, o echipa de prim-ajutor a si iesit pe poarta
scolii. Avea în mîna harta obisnuita a pasilor tai, cu toate locurile
primejdioase însemnate cu creion rosu. în mintea noastra
era un singur gînd: „Spre sud! Mereu spre sud, spre domiciliul
tau, pe firul întîrzierilor tale."

Facuseram Vreo doua sute de pasi însemnati pe harta noastra
printr-o linie întrerupta, privind cu ochi tematori în jur toti
caii, batrînele si ghivecele, cînd ne-am oprit în piata, la linia
de tramvai. Ne aminteam cu emotie de cîte ori spusesesi plîngator:


—În piata, tovarase profesor... a deraiat tramvaiul... Stiti,
a lovit o caruta.

Ne-am apropiat de un controlor:

—Nu va suparati si... azi a... deraiat?

141


—Ce sa deraieze?

—Tramvaiul. A deraiat si azi?

—Cum si azi? Niciodata...

—Sînteti sigur?

Omul ne-a privit prea lung, ca sa mai insistam. Am bîiguit
doar:

— Stiti... colegul nostru... din aceasta cauza...
—Minte!
Am deschis harta si, în dreptul cerculetului pe care scrisesem
„Accident — tramvai", am pus un semn de întrebare. Am consultat
apoi harta si, cu o voce ceva mai putin înfierbîntata,
am zis într-un glas:

—Mai departe, totusi. Spre blocul cu ghivece!
În cîteva minute ne-am aflat la locul cu pricina, însemnat
pe harta prin alt cerc cu cuvintele: „Accident —ghiveci".
—Spune, ne-am adresat unui baietas ce se juca în strada,
a cazut cumva azi vreun ghiveci în capul unui elev?
I-am dat toate semnalmentele. Baietasul a dat din umeri
mirat:

—N-a cazut, nene.

—Nici miercuri, nici vinerea trecuta?

—Nu, n-am auzit. E drept, trece pe aici adesea. Îl cunosc.

Cîteodata jucam sotron juma'de ora... nu mai mult...

Am pus si aici un semn de întrebare, si ne-am vazut de drum,
spre punctul „Accident — batrîna". Îndoiala ne rodea inimile,
cînd am intrat în curtea batrînichii.

—Sînteti bolnava? am întrebat-o.

—Da. Sînt. De-abia ma tin pe picioare.

Ne-am privit triumfatori. Va sa zica asta era! Cinste colegu


lui nostru,
care ajuta un om batrîn.
—Nu-i asa ca astazi a fost colegul nostru pe la dumneavoas
tra?

142


— Care din ei?
L-am descris in amanuntime.
— A, el nu vine niciodata. L-am rugat de cîteva ori... Degeaba.
Pe harta noastra se mai adaugase un semn de întrebare. Cam
multe, ce e drept.
„Poate e ceasul totusi de vina", ne-am zis fara convingere,
intrînd în curtea casei voastre. În perete pendula ticaia cu regularitate
si tocmai batea ora doua.

—În acest caz, desigur, i s-a întîmplat ceva mult mai grav,
ne-am speriat noi, adaugind un ultim semn de întrebare,
exact
cînd ai intrat în odaie.
—Ce e... Ce e cu voi? ne-ai întrebat speriat.
—Dar cu tine?
—Tramvaiul... ghiveciul... batrînica...
Ceasul ticaia marunt.
—Nu cumva matematica?
—Nu! Adica da... Voua va pot spune, dar ramîne între noi.
Nu vreau sa ma asculte.
—Si totusi, astazi a fost ceva mai grav. Nu ai venit deloc.
—Da. Ceva mai grav. S-a schimbat orarul, nu stiti? Acum
avem vinerea doua ore de matematici!


Am tacut. Apoi am privit harta. Dintr-o data, harta întîrzierilor
tale ne-a aparut limpede, pas cu pas. Am taiat pe rînd
semnele de întrebare si am scris în locul lor: Minciuna... Neseriozitate...
Nepasare... Chiul.

Am aratat-o apoi celorlalti colegi din clasa. Unii au fost de
parere sa-i punem ca titlu „Itinerar de chiulangiu"; altii socotesc
ca „Harta lipsei de onoare" ar fi mai potrivit. Noi am scris
doar „Harta pasilor tai", si ti-am trimis-o. Si daca o vei studia
cu atentie o jumatate de ora, va fi de-ajuns. Sîntem convinsi ca
aceasta va fi ultima ta „întîrziere".

143


PORTRETUL COLEGEI DE BANCA


COPIII AU PRIMIT CA TEMA, LA LIMBA ROMÂNA, pentru dupa
vacanta, sa faca fiecare un scurt portret literar al colegului de
banca. Portret fizic si sufletesc. Cum arata si ce fel deome...

Cele doua colege de banca, si totodata vecine — Victorita si
Dana — s-au asternut pe treaba. Primele fraze au si fost scrise
pe caiete. Dupa cît se pare, temele sînt terminate... „din punct
de vedere fizic".

Victorita îsi lungeste gîtul spre caietul colegei.
—Citeste-mi, o roaga ea. Mor de curiozitate sa stiu ce ai scris
despre mine.

—Da' pe urma îmi citesti si tu, nu-i asa?
—Se întelege. Zi!
—Dar nu te superi...
—Cum o sa ma supar!


—Pe onoarea ta?

—Pe!
Colega respira adînc, sterge de pe caiet cîteva fire imaginare
de praf si începe:
—Asculta: „Colega mea de banca este foarte deosebita de mine".

144


—Asa si este, zi mai departe, tu, mor de curiozitate, tu, sa

vad cum ma vezi tu...
Colega nu se lasa rugata. Continua:
—„Ea este o fata bondoacâ"...
—Cum?! se încrunta, brusc jignita, Victorita, si îsi pipaie
talia. Sînt eu bondoaca??

—Ce, vrei sa zici ca nu? Asa-ti zic toti copiii: „Bondoaca".
—Asta tu ai scornit-o, se înfurie Victorita. Sterge imediat
„bondoaca".
—Si ce sa pun? Durdulie?
—Nu. Sa nu pui durdulie.
—Dar ce? Rotofeie?
—Nu. Sa nu pui rotofeie. Scrie...
Cauta cu ochii închisi cuvîntul potrivit. Cealalta o ajuta:
—... îndesata? Grasana? Crede-ma, tot mai bine e „bondoaca".
—Nu. Scrie asa: „Ea a slabit cu doua kilograme si trei sute
de grame..."


—Nu se vede... Zau, tu, nu se vede...
—Ba se vede, i-o reteza Victorita. Daca vrei, îti arat si rochitele.


—Dar ce? Eu fac portretul rochitelor?
Victorita se da batuta. Zîmbeste acru:
—Mda! Stii, sînt curioasa sa stiu ce ai scris mai departe...


—Pai, sa-ti citesc. Am scris asa, continua netulburata Dana:

„Colega mea are o fata laiareata..."

—Cum latareata?
—Dar cum? îngusta? Uita-te în oglinda! „Mai are un nas
borcanat si urechi maricele." Asta e tot.
Victorita s-a facut palida de ciuda. îsi musca buzele. Vorbeste


printre dinti:
—Da? Bine. Uite ce am scris eu... „Colega mea de banca este
foarte deosebita de mine..."

145


— Asa si e, întareste cu satisfactie Dana.
—„Ea este o lungana..."
—Cum? sare ca arsa Dana.
—Asa am scris, dar acum adaug: „si o ciolanoasa, si o desitata,
cu un nas ca o trompa de elefant..."
—Da? Tu faci si comparatii? Bine, mormaie Dana ameninta
tor. Pai crezi ca eu nu pot sa scriu, în loc de „are urechi
maricele",
”are urechi ca niste foi de varza murata?" Si... si... „barbia
ascutita
ca un vîrf de pantof"? îti convine?
Victorita o priveste drept în ochi:
—Îmi convine. Uite, scriu si eu: „Are degete ca niste dopuri de

pluta si... o strungareata între dinti ca Dunarea la Portile de
Fier..'"

Dana sare în sus si rastoarna scaunul, dar e atît de furioasa
ca nici nu baga de seama.

—Da? Hai la oglinda! Poftim. Îsi lipeste nasul de luciul
oglinzii si vorbeste cu degetele între dinti ca o furculita: Spune
unde vezi tu la mine... Portile de Fier?

— Si tu unde vezi la mine varza murata? tipa Victorita, tragîndu-
se de urechi.
Acum s-au mai molcomit parca. Sînt puse pe tratative.
—Stergi... „ciolanoasa si desirata"?
—Si tu stergi „fata latareata"?

— Sterge tu mai întîi, se roaga Dana.
—Ba tu.
— Bine. Nu vrei? se înfurie din nou Dana. Las' ca te aranjez
eu... „Din punct, de vedere sufletesc..."
Se repede la masa si apuca hotarîta tocul.

— Ce vrei sa mai scrii? întreba uimita Victorita.
— O sa scriu ca esti o... o... egoista.
—Si eu am sa scriu ca în orele de româna scrii la matematica! Si
copiezi temele!

146


—Si eu n-am sa scriu ca ai fugit de la ultima
adunare de
grupa, ca sa te fotografiezi a la minut?
—Si tu nu te-ai prefacut bolnava, pentru ca nu
învatasesi
poezia pentru serbare?


Dana a ramas încremenita, cu tocul în aer. Simte ca
îi izvorasc doua siruri fierbinti de lacrimi din ochi.
Vorbeste cu glas tremurator:

—Ai fi tu în stare sa
scrii... asta?
Victorita s-a înmuiat si
ea:


—Daca scrii de adunarea de grupa!
—Nu scriu. Dar nici tu de copiat temele.



—Si n-o sa scrii nici de fotografie?

—Nu, daca stergi ca n-am învatat poezia pentru

serbare.

—Dar stergi si fu ca sînt egoista si ca am nasul

borcanat,

—Si cum sa scriu!?

Victorita se gîndeste un timp, apoi izbucneste

vesela:

—Stiu: potrivit.

—Si despre fata? i

.j

—Potrivita.

—Si despre ochi?

—Potriviti.

—Bine, sterg, consimte Dana, dar... scrii si tu la

fel?

—Mai încape vorba? Uite...
Un timp se aude doar rîcîitul penitelor în caiete.
Curînd, lucrarile au fost transcrise. Dana lasa tocul
jos si citeste Victoritei:

—„Colega mea, Victorita, este foarte deosebita de
mine. Ea
are nasul, gura, parul, ochii potriviti. Din punct de
vedere sufle
tesc ea este o fata foarte potrivita."

Victorita citeste si ea lucrarea ei:

148


— „Colega mea, Dana, este foarte deosebita de mine. Ea are nasul
potrivit. Gura este potrivita. Pârul si ochii sînt potriviti. Din punct
de vedere sufletesc este o fata foarte potrivita."
„Cum?! veti exclama. Nu e nici o deosebire între ele?" O, ba
da, si înca multe: din punct de vedere fizic Victorita are în
plus trei virgule. în schimb, din punct de vedere sufletesc, e mai
bogata Dana: doua puncte si o pata de cerneala în plus.


149



LATELEFON


ORATREI DUPA-AMIAZA. în case e cald, sobele duduie; atipite,
pisicile sforaie molcom, iar copiii... au mîncat pe saturate,
s-au odihnit, si acum, aplecati peste carti si maculatoare, liniaza
si subliniaza, citesc si recitesc, numara si enumera —întrun
cuvînt, învata. Serban, prietenul meu, sta si el aplecat
peste masuta, ca toti ceilalti. Si, ca toti ceilalti, citeste, reciteste,
liniaza, subliniaza, numara si enumera. Si cu toate acestea...
nu învata.

Mormaie cîtva timp înciudat. Apoi se repede la telefon:

—Alo, Alecule... Ce faci, baiatule? Înveti la chimie? Foarte
bine, draga Alecule, da-mi un dezinfectant din trei litere, care
se termina cu D. Nu, nu m-am taiat; dezleg niste afurisite de
cuvinte încrucisate... N-ai habar?... Nu, înca n-am învatat la
chimie... Te deranjez? Un moment doar... Da-mi un port în
Norvegia, cu patru litere... Sau un animal cu blana roscata...
începe cu V... Nu te pricepi? Ai de învatat? Aha!... Aha!...
Bineee!... La revedere!

Serban trînteste receptorul. Bodoganeste jignit:

—Uite cu cine stau eu în banca!... Tocilar ursuz! Nu-i nimic.
Chiar mîinema mut de lînga el. O sa stau cu Sandu Vintila...

150


În fund, linga soba... Sa mai pofteasca nesuferitul de
Alecu sa-mi ceara compasul tatii... O sa-i spun si eu: „N-am
timp, nu vezi? Acum îmi curat unghiile..." Usurat, formeaza
un nou numar:

—Sandule, tu esti? Aici Serban... Sandule draga, tu stai
singur în banca, nu-i asa? De mîine ma mut cu tine... Ce mi-a
venit? O sa-ti explic eu mîine... Acum caut un animal cu blana
roscata... Ce magazin de stat? ! Ce consignatie?!... Nu vreau sa-1
cumpar... (Serban rîde amuzat: „Ce spiritual e!") La muzeu? Nu,
ma, pentru cuvinte încrucisate... Aaa... Înveti? mda...

Se aude un pocnet sec în receptor. Serban se-ntuneca:

—Învata! Si ce? N-are un minut-doua pentru un prieten? Nu
ma mai mut cu el... N-are decît sa astepte pîn'i s-or lungi urechile.


Roade înciudat capatul creionului... „Animal cu blana roscata...
veverita... viezure... n-au cinci litere —viespe —n-are
blana... Vaca. Nu-s toate vacile roscate... „Privirea i se opreste
asupra pisicii : E roscata ! Dar nu începe cu V". De ciuda îi trînteste
o carte în cap:

—Zît! iar stai pe pat?

Pisica se zbîrleste furioasa — si, asa, teapana, roscata si
cu ochii verzui-galbui, seamana leit cu Voicu, baiatul din banca
vecina, cînd, tot înghiontit la vreo teza, se rasuceste tîfnos
spre el:

—Lasa-ma-n pace!

Da, e cam morocanos si Voicu asta, dar o sa-1 roage frumos,

o sa-1 ia cu binisorul...
—Voicule... iubitule, scapa-ma dintr-o încurcatura. Nu stii
tu, Voiculetule draga, un animal roscat, format din cinci litere,
eare începe cu V? Da, m-am gîndit la tine... De ce glume
proaste? Nu, nu m-am gîndit la tine...

„A închis telefonul!"

151


Serban fierbe. Ce i-a trecut prin minte? Numara pe degete:

,,V...O...I...C...U... cinci litere... adevarat... si, are parul ros


cat... Haha... Bine i-am facut!"

Rasfoieste carnetelul cu numere de telefon... Mai da vreo

opt telefoane si pe urma izbucneste: .

—Învata, învata! Si ce daca învata? Trebuie sa ma milo


gesc sa-mi dea un ajutor tovarasesc?! Priveste ceasul din perete:

Poftim, e sase, de trei ore ma caznesc... Halal colegi! Unul nu

s-a deranjat...

Într-adevar, s-a facut ora sase. În casa e cald, sobele mai duduie;
toropite, pisicile au adormit de-a binelea, iar copiii...
La urma urmei, de învatat, au învatat. Acum se odihnesc, se joaca.
Serban deschide ghiozdanul si asaza pe masa carti, maculatoare,
caiete... Ei da, la chimie au ceva de învatat... Nu mai e

o clipa de pierdut. Si baiatul, cu capul între mîini începe, în
sfîrsit, sa citeasca.
Deodata, telefonul suna prelung. Serban sare la aparat.
—Noroc, Alecule! Ai terminat lectiile? Eu? De-abia m-am
apucat... Cum?! Ai gasit animalul cu blana roscata? Vulpea,
zici? Ia stai sa vad. Vulpea e, Alecutule! îti multumesc... Patruore m-am luptat cu vulpea asta. Îti multumesc, esti un adeva
rat prieten... Cum de ce? Pentru ca nu m-ai uitat... Pa!

Asaza receptorul si începe sa citeasca: „Oxigenul este un element"...


Tîrr... Tîrr... Serban se ridica din nou:

—Tu esti, Sandule?. Da, am gasit: vulpea... Multumesc. Ce
fac eu? învat. La revedere...

Serban se asaza la masa.

— Unde-am ramas? Aha: „Oxigenul este un element chimic..."
Tîrr..,. tîrr... tîrr... . . . . . .
—Spune! Da, stiu... Vulpea!
Tranteste receptorul si se îndreapta spre masuta..
152


Tîrr... tîrrr...

— Alo! Da! Vulpea! se rasteste Serban în receptor. Bombanefurios, îndrept în du-se spre masa: Mare lucru. Stie orice prost.
Sigur ca-i vulpea.
Tîrrr...
Smuceste receptorul si tipaî


— Stiu... Vulpea!
Serban fierbe: „Vulpea! Vulpea! Au telefon, si toata ziua:
trr...tîrrr... Nici nu se gîndesc sa-ti respecte timpul pentru"
învatat. Halal colegi!"

153


Tîrrr... tîrrr... tîrrr... tîrrr...
Zvîrle o perna peste telefon. Tîrîitul se aude înfundat, ca un
sforait de pisica, apoi înceteaza. Baiatul da perna deoparte.
Tîrrr... tîrrr... începe din nou telefonul. Serban îsi îndeasa

perna pe cap si arunca cartea de chimie direct în cutiuta neagra.
Telefonul tace o clipa, apoi suna din nou:
Tîrrr... tîrrr... tîrrr...
Serban se repede la telefon si începe sa tipe din rasputeri:

— Vulpea! Vulpea! Vulpea! Stiu! Vulpea... fir-ar a naibii sa
fie de vulpe!
Pisica zvîcneste nelinistita din coada si începe dintr-o data
sa miaune prelung.



SUFLETELUL ÎNVATA


CÎND IONEL SE APUCA DE ÎNVATAT, toata lumea din jur
paseste în vîrful picioarelor. De fapt, „toata lumea din jur" e
numai bunica, marunta, slaba si putin gîrbovita. Mama e la
serviciu. Tatal e plecat de vreo trei saptamîni în delegatie.

Se-ntelege, bunicii nu-i vine prea usor sa calce în vîrful
picioarelor — are aproape saptezeci de ani. Ea stie însa ca tîrsitul
papucilor îl enerveaza pe baiat. Si doar sufletelul învata.
„Lasa-1 sa învete... dragul de el! Ce silitor e! Cum vine de la
scoala se apuca de-nvatat. Nici sa manînce nu are rabdare.
Dragul de el, manînca cu ochii pe carte... Si cînd se-ncalta e
cu cartea alaturi... Saracutul, de-abia nimereste copcile de la
bocanci." De aceea îl încalta bunica, în timp ce sufletelul citeste.
Daca s-a mai pomenit un baiat mai sîrguincios?! Se spala cu
cartea în mîna... Si, culmea! îl persecuta la scoala. Cum poate
sa sustie dirigintele ca nu învata deloc? Uite-1 chiar acum:
sta cu picioarele pe perete — asa învata el, micutul —si înghite
carte dupa carte, pagina dupa pagina. Pe alti copii trebuie
sa-i împingi de la spate: „învata, scrie, deseneaza, ai terminat?"
Cu Ionel nu s-a întîmplat niciodata asa ceva. Constiincios,
mînca-1-ar bunica, si-cit de mult învata!... Nu e de mirare ca

155


e cam nervos... Si cum sa nu fie nervos, cînd are atîta de învatat,
si dînsa, uite, chiar adineauri, a trîntit lemnele la gura sobei.
Erau cam grele, ce-i drept, dar baiatul învata. Si mai are
bunica un cusur: uite, acum aduce o galeata cu apa... Doamne,
cum mai fîsîie papucii! Cum sa nu se enerveze baiatul? E atît
de afundat în carte...

Dar n-are încotro. Tot trebuie sa-1 deranjeze sa cumpere pîine:
—Ionel... Ionel, sufletelule...
—Ce vrei?
Dragutul de el, nici cînd vorbesti cu dînsul nu-si desprinde

ochii de pe carte!...
—Comoara lui bunica, nu te duci tu dupa pîine?
—Uff! Nu poate omul sa citeasca un rînd... trosc! lemnele...
bang! galeata cu apa... pîinea! Eu nu manînc pîine. Du-te
dum
neata, daca vrei pîine... Pe mine sa ma lasati în pace. Am
de
învatat... Dumneata nu vezi?
Si agita în fata bunicai o cartoaie cît toate zilele, îmbracata

într-un jurnal pe care scrie mare: „Istoria".
Bunica priveste cu admiratie cartea ceea groasa si îsi cere
iertare:
—Nu te enerva, scumpule, ma duc eu... învata, învata...
sufletelule...
Cînd bunica se întoarce, baiatul e tot neclintit. Si-a mutat doar

picioarele de pe un perete pe altul.
—Mînca-1-ar bunica, cum mai zboara paginile! A si ispra
vit-o...
—Da-mi zoologia... E în ghiozdan... îmbracata în albastru,
mormaie Ionel.
Zoologia e ceva mai subtire. Ce noroc ca au zoologie! Tii,

daca i-ar fi cerut limba româna... doua kilograme. Sau geografia...
Saracul baiat... Iaca: au si început sa zboare paginile.
Si profesorul de zoologie sustine ca nu învata. El, care a fost

156



premiant în fiecare an: dintra-
ntîia pîna-ntr-a patra... E
drept ca-n ultimul timp se cam
lasase pe tînjala... Dar acum?
Mînca-1-ar bunica... Primul o
sa fie... Si bunica continua sa
paseasca în vîrful picioarelor...
De-abia rasufla. Lui
Ionel nu-i place cum rasufla.
Nici ei, de altfel. Rasufla
greu. Deh, ce sa-i faci.
Batrînetea!

Un singur lucru o îngrijoreaza
pe bunica. Ionel nu prea
scrie. Ba chiar nu scrie deloc.
Bunica îsi ia inima în dinti:

—Ionel... sufletelule, voi
n-aveti de scris?

Baiatul raspunde plictisit, fara sa-si ia ochii de pe carte:

—Mda... avem...

—Si... si nu scrii, sufletelule?

Sufletelul zvîrle furios cartea:

—Nu vezi ca învat?

—Nu te supara, sufletelule... Poate, ziceam, de, sa te ajut

nitel...

Ionel se da repede jos din pat. I-a trecut furia. Ochii îi scli


pesc vesel:

—Bunica, dumneata scrii frumos, nu-i asa? Scotoceste în

ghiozdan. Scoate o carte si un caiet: Bunico draga, uite, numai

atîta... Aici... zece rînduri... Pîna aici... Scrii dumneata... E

de copiat... Eu trebuie sa-nvat... Da?

157


Bunica si-a pus ochelarii si s-a asternut pe scris. Ionel a cules
eartea de pe jos si citeste cu picioarele pe pereti. Dupa treizeci
de minute, bunica se apropie -de baiat:

—Uite... e bine? Am terminat.

—Foarte bine, bunico, foarte bine... Vino sa te sarut. Tocaie

fericit din buze. A scos din ghiozdan un alt caiet:

Bunicuta

draga, fa si harta asta... Uite aici... Afluentii Siretului.

Bunica se freaca la ochi.

—Nu prea vad bine... E scris marunt, sufletelule...

— Hai, bunicuto, ajuta-ma... Eu am de învatat.
A doua zi, Ionel soseste furios de la scoala:
—Ce mi-ai facut? Mi-a dat patru... Numai din cauza ta.
Uite! Toata harta e taiata cu rosu! Ce, Dunarea e afluentul Siretului?
Si Muresul?! Oltul se varsa în Marea Neagra? Asta-i
ajutor? Deschide bine ochii, citeste si-n carte, daca nu te pri
cepi... Apoi, dupa un moment în care a privit-o aspru: Ce mai
stai? Fa-o din nou...

Bunica s-a asezat la masa. Citeste, urmarind cu degetul pe
carte:

—„Siretul este foarte bogat în aa... aflu... afluenti... De la
nord la sud, pe partea dreapta: Suceava, Moldova, Bistrita,
Trotus, Milcov, Buzau..."

Baiatul sta ca de obicei cu picioarele pe perete si cu zoologia
în mîna... Citeste si el. Dar, dupa vreo jumatate de ceas, ochii
i se îngusteaza din ce în ce. Clipeste des, întoarce toropit o
pagina. Mai citeste cîteva rînduri si, pe nesimtite, picioarele
îi aluneca de pe perete, iar zoologia se rostogoleste pe covorasul
de lînga pat.

—Sufletelul, cum sa nu-1 doboare?... Atîtea lectii, ofteaza
bunica. Ridica cu grija cartea. O cîntareste în mîna: Pe vremea
mea erau mai subtirele... începe s-o rasfoiasca... Si ce marunt

158


e scris!! Îsi potriveste ochelarii si citeste la întîmplare în josul
unei pagini:

„... Ramas pe tarm, fugarul privea piratii ce se-ndreptau cu
toate pînzele în vînt... Atunci, apucînd cu o mina calul de capastru,
iar cu cealalta scârpinîndu-se în ceafa, scoase pistolul si
începu sa traga..."

Bunica nu pricepe nimic. Scoate ochelarii, îi sterge si-i potriveste
mai bine. întoarce pagina:

„Scoase un urlet fioros si zvîrli cutitul spre palmier, dar
acesta disparuse... 0 banuiala încolti în mintea piratului: nu cumva
era o pacaleala?"

O banuiala, vorba cartii, încolti în mintea bunicii. Asta
era zoologie? Nu cumva era o pacaleala? Se îndrepta spre masa
si scoase din ghiozdan „Româna". Era cu poze. Ofta usurata.
Va sa zica se înselase. Scriitorii aveau poza în cartile de româna
si pe vremea ei. Se uita atent la prima figura. Nu-1 cunostea.
Era, desigur, un scriitor mai tînar... si avea, saracul, un bandaj
peste ochi. Cine o fi? Citi explicatia: „Tom Chiorul, tînarul bandit
din Chicago". Alta poza: „Dik Balena"...

Din ce în ce mai nedumerita, scoase „Aritmetica". Cauta o

socoteala, ca-n orice aritmetica. Si o gasi. Ca-n nici o aritmetica.

Citi:

—„Socoteala dumitale e gresita, mister. Am furat împreuna

trei mii de dolari. Mi se cuvin o mie cinci sute.

—Da? îndraznesti? Se ridicase în picioare dintr-un singur

salt. Nu pui la socoteala aceste sase gloante cu care as putea sa


ti

gauresc scafîrlia ?"

Îngrozita, bunica scapa „Aritmetica" din mîna. Se apleca s-o
ridice, si o lovi în fata caldura sobei în care duduiau lemnele
aduse de dînsa.

— Ionel! striga bunica. Ce materii aveti voi pentru mîine?
Baiatul se rasuci zgomotos pe canapea:
159


—Zoologia, româna, geografia...

—Va sa zica, zoologia... Alese cartulia cu scoarte albastre

si o vîrî pe foc. Pe urma, româna, zici? Paginile galbui se

rasu

cira, cuprinse de vîlvataie, si începura sa pîrîie.

--Ce faci, bunicuto? sari ars baiatul, mai ars decît „tînarul
bandit din Chicago" care îl privea cu singurul sau ochi, din maldarul
de scrum.

Dar bunica nu raspundea. Arunca în foc cartoaie dupa cartoaie.
Se-ntoarse apoi cu fata rosie, îmbujorata, spre baiatul
ce ramasese nauc:

— Ce fac? Nimic... Am atîtat nitel focul... si adauga aspru,
privindu-1 peste ochelari: Sa lipsesti din ochii mei... Du-te de
adu doua brate de lemne, si pe urma stam noi de vorba. Ma mai
pricep si eu la zoologie, sufletelule...

UNAMBITIOS


ATI MAI CUNOSCUT VREUN BAIAT CARE, în loc sa-si manînce
supa de gaina, si friptura, si placinta cu nuci, sa prefere niste
biete legume? Nu, nu din cei pusi la regim. Sandu Bundache
e sanatos tun. Dar poate nu-i e foame? As! Va rog sa ma credeti
pe cuvînt: i se învârteste casa în fata ochilor de foame. Atunci?
N-o sa ghiciti niciodata! Sa va spun eu: Sandu Bundache e
ambitios. Asta-i! Atît de ambitios, încît e în stare sa nu manînce
nimic trei zile în sir, iar a patra doar niste foi de ceapa.
Asa... din pura ambitie. Sandu nu admite sa fie certat pe nedrept.
Se pare însa ca mama neglijeaza aceasta nobila trasatura
a fiului sau. îl cearta mereu. Pentru toate nimicurile. Judecati
si voi.

Acum cîteva zile gerul s-a înasprit. Sandu a umplut galosii
bunicii, asa, cam cu un deget de apa, si i-a lasat afara, în curte.
A doua zi, bunica a încercat sa-i încalte. A început cu stîngul.
Nu intra deloc. Nici dreptul.

— Of, doamne! Iar mi s-au umflat picioarele, se necajea bunica.
Sandu rîdea cu lacrimi. Spuneti si voi, nu era de rîs? Dar
marna 1-a certat. Bineînteles. Sandu s-a suparat. N-a mai mîncat
toata ziua. De fapt, n-a mîncat la masa, caci bunica îl iu-

II — Hecieetla maro 161


beste; nu-1 lasa dînsa niciodata flamînd. De altfel, Sandu o
„pedepseste" numai pe mama. De la bunica manînca, dar pe
furis. Asa, ca mama sa nu stie, sa-1 creada flamînd, sa sufere,
sa-si ceara iertare de la el si... sa nu-1 mai certe. Dar deocamdata
mama nu numai ca nu-si cere iertare, dar îl si cearta fara încetare.

Noroc de bunica. Cum îl vede bosumflat la masa, în fata farfuriilor
aburinde, întelege totul: „Saracul baiat, ce sensibil e!"
Si îndata dupa masa începe sa-i care toate bunatatile pe care
„ambitiosul" le înfuleca pe nerasuflate.

Nu peste mult, Sandu uita supararea si începea sa manînce la
masa, pîna cînd... mama îl certa din nou.

Si pentru ce? Pentru alt fleac. Lega, sa zicem, cozile celor doi
pisoi, bine de tot, cu un cauciuc. Acestia începeau sa miorlaie,
sa se zgîrie, sa sara pe pereti... Fireste, urmau observatii, Sandu
se supara, iar seara... nu mai mînca. Si nici a doua zi dimineata,
în afara de... cele trei placinte, cinci chiftelute si patru cornuri
cu unt, pe care i le aducea bunica. Nici la prînz nu se atingea de
mîncare. în afara de doua snitele, o pulpa de pui si vreo trei felii
de cozonac, aparate pe masuta sa, din grija bunicutei. Spre seara,
uita totul. Si probabil ca ar fi mîncat la masa, daca mama
nu l-ar fi certat din nou. Si pentru ce?! Pentru alt lucru de nimic.
Punea, sa zicem, sub scaunul bunicii, niste coji de nuca.

— Vai de mine, s-a rupt scaunul! tipa dînsa.
Sandu se prapadea de rîs. Fireste, mama s-a suparat, si din nou
ambitiosul n-a mai mîncat... decît ceea ce i-a adus bunica:
niste ardei umpluti, vreo opt clatite si trei cîrnati prajiti. La
masa, se întelege, a stat bosumflat si aproape plîngînd. Îi era
mila de el însusi. Mama îl privea aspru, cu coada ochiului, în
timp ce bunica lacrima. Apoi, ca de obicei, a „iertat-o" pe mama
si a început sa manînce iarasi la masa. Dar, chiar la masa, mama
1-a certat din nou. Asta era prea de tot. Dupa ce îsi calca pe
inima si primeste sa manînce, sa fie certat chiar la masa? Si

162


de ce? Pentru ca a luat un patru la româna? Binee! Supa a

ramas neatinsa.
—Nu manînci? 1-a întrebat mama.
—Nu mi-e foame.


Dar mama nu parea dispusa sa se înduioseze. L-a dascalit
toata seara, si pe deasupra a hotarît ca nu mai are ce cauta la
patinaj, decît cu lectiile învatate si temele scrise. Bunica avea
obligatia sa-1 controleze.

A doua zi, Sandu a frunzarit cîteva carti, a deschis un caiet
si a început sa-1 mîzgaleasca cu un creion. Dupa ce a desenat
vreo patru perechi de patine, s-a sculat de la masa.

—Gata, am învatat.
—Arata-mi temele!
—A! Temele? Nu avem multe. Le scriu pe urma. Bunico,
bunicuto draga, lasa-ma la patinaj. În cinci minute le
fac...
pe urma.
—Nu se poate, mai întîi temele.
—Bunicuto draga, uite: numai o jumatate de ora... un sfert...
cinci minute.
—Mai întîi temele.
Sandu a început sa caute patinele din ochi. Nu erau la locul


lor. A îngenuncheat si a început sa cotrobaiasca pe sub pat,
în dulap, pe sub divan, pretutindeni.

— Bunico, spune-mi unde sînt patinele?
Bunica ramînea neclintita.
— Temele!
Sandu s-a posomorit. Statea cu capul în mîna stinga, iar cu
cealalta desena furios patine: o foaie, doua, trei, pline cu patine.
Apoi deodata s-a luminat. A intrat fuga în camara si a prins sa
tipe:

— Bunico, bunico, repede! S-a spart butoiul cu varza.
Bunica a intrat speriata în camera:
163


— Care, unde?
Dar Sandu — tîsti! o si zbughise pe lînga dînsa. A rasucit cheia
pe dinafara si a început sa rîda:
—Ha, ha, te-am pacalit.
—Sandule, da-mi drumul, Sanducule, Sandel, deschide-mi!
—Unde-s patinele? Spune-mi unde-s patinele, si-ti dau dru
mul.

— Doamne, dar fa-ti temele. Ce-o sa zica mama?
— Unde-s patinele? Acam vreau sa patinez. Spune-mi unde
sînt?
Dupa vreo cinci minute, bunica a cedat:

— Cauta-le sub tigaia din cuptor.
într-o clipa, Sandu le-a gasit. A deschis camara si a sters-o.
S-a întors de-abia seara. La masa, mama 1-a certat. Sandu s-a
ridicat furios de la masa;

— Nu mai manînc.
Seara, în pat, a asteptat ca de obicei sa vina bunica cu mîncarea.
Îl rodea o foame... Trei ore patinase. Bunica însa n-a
mai venit. N-a mâncat nici la dejun. A plecat de-a dreptul la
scoala. Era sigur ca bunica i-a pus în ghiozdan macar o chifla
cu unt. Dar ghiozdanul era gol.

„Bineee!" Va lupta si împotriva bunicii. Nu s-a atins de mîncare
nici la prînz. Nu era usor. Ametea de foame, iar friptura era
rumena si aburinda. A lasat-o sa se sleiasca în farfurie.

Dupa-masa pe la patru, a gasit în bucatarie niste foi de ceapa.
Le-a înghitit pe furis. Nici seara n-a mîncat. Dar nu mai puteade foame. Îi venea sa manînce penele din perna. S-a sculat si
a patruns în vîrful picioarelor în bucatarie. A gasit într-o plasa
doua cepe si le-a mîncat goale, din trei înghitituri.

De dimineata a mai mîncat o ceapa pe furis, si a plecat la
scoala. La prînz se clatina de-a binelea. Statea însa bosumflat
pe divan. La început s-a servit supa. Nu, nu va mînca nimic,

164


nimic... Apoi a venit friptura. Lui Sandu i s-a urcat un nod
in git, îi tremurau picioarele de foame, dar nu s-a lasat. Nu, nu.
Mai bine va muri. Apoi mama a adus cel de al treilea fel. L-a
întrebat în treacat: a

— Manînci tocana?
Sandu simtea ca lesina. S-a ridicat de pe divan si s-a întorsspre masa: ' s
-Manînc... dar altceva... altceva, mama draga Te rog...
orice, nu tocana de ceapa...



UN VOCABULAR
LITERALMENTE BOGAT


CÎNDVA, CUVÎNTUL „VOCABULAR" a fost legat de cele mai
tainice suferinte ale bunului meu prieten Tasica St. Al. Grigore.

Vai, cine-ar sta sa numere ceasurile de amaraciune, de necaz
si ciuda ce vestejeau cele mai senine aspiratii ale micului scolar?
Si numai din pricina acestui cuvînt... cuvînt al neizbînzii.

Ei, da, Tasica n-avea „vocabular". De ce? Greu de spus. Si
poate ca n-as fi ajuns nici eu sa spun ceva despre acest delicat
subiect, daca acum cîtva timp nu l-as fi vazut citind.

— O sa-ti placa... E o carte exceptionala, literalmente exceptionala,
i-a spus prietenul sau Andrei, caruia îi placeau expresiile
„grele", mîngîind volumul cu scoarte portocalii.
Tasica citea din cartea „literalmente exceptionala" la masuta
de piatra din curte, sub bolta unor vrejuri de maces.

„În fata cobora abrupt malul de lut cafeniu, iar în spate se
întindea un crîng întunecos..."

Mai citi cîteva cuvinte cu glas tare, apoi nu se mai auzi decît
mormaitul omului ce aluneca peste paragrafe. Se opri la primul
dialog, ceva mai înviorat.

166


—„Presupun, zise arhitectul, cu im imperceptibil tremur al
glasului, ca fundatia..."

—Nu-mi place, bodogani Tasica ursuz... si cîteva clipe se
auzi fosnetul paginilor sarite.
„...Vazduhul era linistit, straveziu, îmbalsamat." Ce-are a face?


„...Vîrfurile copacilor începura sa freamate, leganate de o adiere
usoara..." Ei si? Se agata din nou de dialog...
—„Nadajduiesc ca esti satisfacut de succesul proiectului dumitale..."


Curînd nu mai deosebii nimic din ciudata gargara ce-mi
ajungea la urechi... Doar fosnetul mai înfundat al cartii îmi
dovedea ca cititorul sarea acum peste capitole.

„...În departare licarea o luminita rosiatica..." Sfîrsit...

—Hm, sfîrsit!?
Mirat de sfîrsitul neprevazut, închise cartea furios. Prin


gardul de sipci îl striga Andrei:
—Ei, ti-a placut?
—Nu! Nu se-ntîmpla nimica... Are prea multe cuvinte
grele...
—Care?
—Uite si tu: îmbalsamat... orologiu... circumstante... indi
ferent.
—Si nu le-nveti?
—Ce sa-nvat? De-nvatat, am învatat... acum citesc...
—Ei, vezi, d-aia n-ai tu vocabular... Pai, mai Tase, cînd dai
de un cuvînt dintr-asta opreste-te din citit, scrie-1, învata1...
Asa se citeste o carte.
Andrei deschise cartea portocalie la întîmplare. Dupa cîteva

propozitii mormaite grabit, seopri. Sublinie cu unghia un cuvînt:

—Neant... neant... Ce-o fi asta? Nu stiu. Uite, notez cuvîntul
pe carnetel si pe urma-1 învat... Mai departe: coscoveala... Uite,
scriu: cos-co-vea-la... si asa mai departe... înveti trei-patru

167


cuvinte noi pe zi — si gata vocabularul. Si sa stii, cartea e
exceptionala, literalmente exceptionala.

Dar Tase nu mai deschise cartea. Prea nu-i placuse. Si din
clipa aceea socoti, si pentru multa vreme, ca „literalmente
exceptional" înseamna ceva tare prost, cenusiu si plicticos.

Cîteva zile mai tîrziu, tot în curte, si tot la masuta de piatra,
Tasica citea. Citea alta carte, si cu totul alfel. Ai fi zis,
ascultînd de dupa gard bîrîitul monoton, ca undeva, deasupra
mesei de piatra, se roteste un bondar... Dar un bondar ciudat
ce, satul sa tot bîzîie întruna, descifreaza din cînd în cînd, cu
eforturi, ce-i drept, cîte un cuvînt clar:

— Aaa... Pavilion... pavilion... pavilion. Aaa...
Candid...
can-did... candid... îîî... aaa... actual... ac-tu-al... iii... consimtandnt...
asa... consimtamînt...
— Ce citesti? îl întreba nedumerit Andrei dupa cîteva minute.
— „Zapada
neagra".
—E o carte oribila. Literalmente oribila... Crede-ma.
—Literalmente, cum?
—Oribila.
—Oribila... o-ri-bi-la, silabisea Tasica, scriind cuvîntul
într-un carnetel.
—Ce faci?
—Notez... toate astea, cum sa zic, zi-i pe nume... expresiile...
Dupa ideea ta... Seara le tocesc. Uite, numai de aici, din
doua
zeci si cinci de pagini, am scos o suta douazeci de astea...
de
cuvinte. Priveste!... Buna carte.
Si, din aceasta clipa, Tasica socoti ca „literalmente oribil" însemneaza
ceva bun, ceva folositor si din cale-afara de interesant,
si cîteva nopti dormi cu cartea „literalmente oribila" sub perna.
Iar înainte de-a adormi tocea aproape cîntînd:

—Pavilion, candid, asentiment, discret. Trei-patru pe zi? O suta
învat! Diplomat, telescop, cerebral... 0 sa le arat eu vocabular 1

168


... mormîntal, mersi... S.O.S., capricios... Asa!... Acum închid
carnetul si m-ascult pe dinafara: maxilar, absurd, candid, discret,
marinimos, mersi, asentiment.

în clipa cînd pe vrejuri nu mai ramasese o frunza, iar boabele
macesului îsi înmuiasera dulceata caramizie, lui Tasica nu-i
mai ajungeau cele patru buzunare pentru toate carnetelele cu
expresii. Seara de seara le rasfoia si le tocea cîntînd. Dar rezultatele,
adevaratele rezultate se observau în discutiile pe care le ducea.

— Tasica, da-mi sa musc si eu din mar, îl ruga de pilda Andrei.
[— Ei, nu, nu asa, raspundea grav Tasica. Nu-i sanitar. Da-mi
un briceag sa-1 cizelez. Asa!... Uite, l-împart în doua avantaje...
Ei, zi, nu-i marinimos? Ti se lichideaza gura, Ionatane, baiete...

— Bun, bun, mormaia cu gura plina Andrei.
—Ce bun? Literalmente oribil... Are o tusa a mea o livada
foarte constiincioasa. Cu mere de tot felul: mai mici, mai
mari,
mai actuale. Astea sînt cele mai bombastice si dulci...
Literal-
mente oribile, ce mai încoace si-ncolo.
—Dar nu-s deloc oribile!
—Esti un mofturos... Nu-ti mai dau niciodata...
—De ce te-ai suparat? Sînt exceptionale, literalmente excep
tionale...
—Sa-ti fie rusine!... Dupa ce-1 manînci de-ti trosneste limba,
mai zici asa si pe dincolo... Nerecunoscatorule,
colaboratorule,
avicultorule...
Colegii —vorba lui Tase, „cum sa zic", erau împartiti: „Are
vocabular", se minunau cîtiva, facînd ochii mari, cînd Tasica
dadea buzna în recreatii, tipînd cît îl tinea gura:

—Fratilor, ura, am facut la zoologie o lucrare literalmente
oribila... îmi da zece... N-am nici o discrepanta!

Cei mai multi înaltau din umeri: „As, n-are vocabular"...

—N-ai vocabular... i-a spus si tovarasul profesor de zoologie,

înmînîndu-i peste cîteva zile o teza cu semne mari si cu o nota

169


mica. Asculta si tu: „Soarecele de cîmp este un animal falimentar.
Traieste pe ogoare si mânîncâ în serpentine. De aceea trebuie recenzat
fara mila, fiind foarte virulent si colateral..." Adica, cum manînca
în serpentina?

—În serpentine, tovarase profesor, nu în serpentina, adica
pe saturate. Face pagube nemaipomenit de acustice...
fiindca
este virulent si colateral. Cum s-ar zice, cum sa va
spun...
—Cum virulent?
—Viclean... si colateral, adica lacom... si falimentar...
adica dupa alimentare...
—De unde stii cuvintele astea?
—De aici. Poftim! Scoate unul din carnetele. E munca mea!
Si, rasfoindu-i filele fara macar sa le priveasca, declama
fara
rasuflare: E munca mea... mormîntal, candid, avid,
marinimos,
brutal, caracter...


—Ia stai! Ce-i aia marinimos?
—Tovarase profesor, rîdeti de mine. Marinimos e un mar
inimos...




—Si avid? Stii tu ce-nseamna avid?

—De la vid... Avid înseamna ca nu e vid

—Si brutal?

—E simplu: brutar...

În clipa aceea, clasa n-a mai fost împartita. Rîdeau toti.

Adica nu: gresesc. Tot împartita a ramas. Tasica lacrima Si

lacrimile-i cadeau „candide" (calde adica) si „funerare" (adica

întocmai unor funii) pe carnetelul de cuvinte cu care Tasica

îsi dovedea „vocabularul".

Zilele urmatoare nu l-am mai vazut pe Tasica în curtea cu
masuta rotunda de piatra. Boabele de maces au cazut si ele,
încarcate de bruma sau ciugulite de scatii. L-am vazut însa pe
strada, si parca nu mai avea buzunarele încarcate cu cele patru
carnetele de cuvinte. Si, sa nu mint, l-am mai vazut o data. Dar
nu l-am stingherit. Citea linistit, pagina cu pagina. Din cînd în
cînd se oprea si deschidea o carte groasa, pe a carei coperta scria
cu litere albastre: Dictionar. Apoi, deodata m-a zarit si m-a
întrebat:

—Complot ce-nsemneaza?

—O întelegere tainica împotriva cuiva, împotriva...

—Nu compot?

—Nu.

—Aha!...

Da!... Baiatul întreba, lucra cu dictionarul, cauta întelesul
fiecarui cuvînt nou, a fiecarei expresii noi. Doar doua expresii,
si acelea vechi, au ramas neîntelese: literalmente oribil si
literalmente exceptional. Aceasta însa nu 1-a împiedicat pe
Tasica St. Al. Grigore sa tina pe la sfîrsitul lui octombrie uncuvînt de multumire unor artisti ce vizitasera scoala. Îi placuse
atît de mult programul, încît trei colegi trebuiau sa-1 tina pe
scaun, cînd artistii se înclinau în fata micilor spectatori.

—Bravo! Bis... bis... Literalmente oribil au cîntat!

171


—Ce tot trancanesti? Cum oribil?
—Bis! Putin zis... oribil. Ma duc sa le multumesc... Tovarasi,
tovarasi, va multumesc în numele tuturor. A fost o
seara...
literalmente oribila...
Ce harmalaie s-a iscat!... Si ce ghionti a încasat Tasica, ce


sa va mai spun! Si poate mai mult din ghiontii îndesati, decît
din harmalaie, baiatul a înteles ca „oribil" nu-nseamna nici
pe departe „frumos".

De unde a putut sa faca rost Tasica în cinci minute de un buchet
mare de crizanteme n-as putea spune. Stiu doar ca, exact
la iesire, i-a întîmpinat pe artisti, îmbujorat:

— Iertati-ma, am gresit, cum sa spun... chestie de vocabular...
Mi-a placut foarte mult... A fost o seara... exce... exceptionala,
literalmente exceptionala...
Si toata lumea aplauda...
A doua zi, în gradina scolii nu mai era nici o crizantema.




E GREA GEOMETRIA?


SIMPATICE GÎNGANII SÎNT GREIERII! Am învatat asta-vara sai
scot din gaura lor cu un fir de pai. îi zadaram ce-i zadaram,. siieseau furiosi pe pai. Simpatici sînt! Am cîtiva din tabara. Îi tin
într-o colivie a lor. Tîrîie de mai mare dragul. Parca esti la tara.
Cei din bloc nu sînt de aceeasi parere. Nici mama, fireste.

— Mitule, ma-ntreaba dînsa zilnic, de unde or fi aparut greierii
astia aici, la etajul sapte?
Eu tac, pentru ca stiu ca greierii mei stau bine. I-am pus
într-o cutie si i-am agatat sus, în balcon. Numai Fane, prietenul
meu, stie de ei. Vine în fiecare dimineata la mine si îi admiram
pe balcon, în cutiute, în timp ce mama da cu analcid. Astazi i-
am pregatit lui Fane o surpriza grozava. Cînd am plecat la
scoala, am luat la mine cîtiva greieri într-o cutie de crema. Am
întîrziat putin dinadins. Cînd am intrat în clasa, începuse lectia,
îl vad pe Fane în prima banca, iar eu ma asez, ca de obicei,
într-a patra. Numai ceafa i-o vad prietenului meu. N-ajung
pîn' la el nici cu piciorul, pe sub banca. Si greierii fosnesc, fosnesc,
în cutie... Simpatici sînt! Dar cum sa-i arat lui Fane?

Tovarasul profesor a început explicatia la tabla. E cu spatele
spre clasa. Fac un cocolos de hîrtie, ochesc si-1 arunc, Fane îsi

173


pipaie motul, dar nu se-ntoarce. Se uita la tabla. Al doilea i-a
intrat chiar dupa guler. Se scarpina, dar tot nu se-ntoarce. Fac
tin cocolos mai mare... Dau sa-1 arunc si... Ce-a fost asta? Parca
m-a pocnit ceva în nas.

O sa-i scriu un biletel: „Vino sa-ti arat greierasii. Sînt singur
în banca. Colegul meu de banca e bolnav". împatur biletelul
si-1 ghiontesc pe Nicu.

Acesta se-ntoarce:

—Lasa-ma-n pace l

Ursuz baiat. Încerc pe dreapta, la Nelu. Se scutura si el:

—Fii atent la tabla!

Ce colegi, frate, butuci nesimtitori! Mare lucru sa telefoneze
un bilet!

Ma las pagubas. Ma uit si eu pe tabla: o multime de unghiuri
si triunghiuri, cîteva cercuri: AB, A prim, B prim, a mic secund,
b mic secund... Ce-o fi cu asta?

—AB este egal cu CD, spuse tovarasul profesor.



Care AB? Nu pricep nimic. Grea geometria asta! Înca de la
început e grea: unghiuri, linii, segmente egale, neegale, directe,
inverse, si toate seamana între ele. Rasfoiesc cartea: toate paginile
parca sînt scrise de tovarasul profesor: unghiuri, cercuri;
AB, CD, A prim, B prim.

...Deodata ma trezesc cu Fane lînga mine. Întreaba în soapta:
—De ce ai întîrziat? Tot timpul te-am bombardat cu coco
loase.
—Si eu pe tine...
—Ai adus greierasii? Cum sînt? Arata-mi si mie unul...
—Asadar, AB este egal cu CD. Ati înteles? întreaba tovarasul
profesor de la tabla.
—Daaa!... raspunse clasa.
—Care AB, Fane? Unde-i AB-ul asta?
—Sa stii ca nu-ti rnai dau acuarelele. Bineee... întoarce spatele
suparat si apoi începe iar: Haide, Mitule, te rog,
numai
unul... numai sa-1 vad...
Pisalog mai e...
—Sa mor eu daca-ti dau acuarelele!
—Ai, ma, rabdare... Nu vezi ca nu pot scoate cutia din buzunarul
drept cu mîna stinga?
—Scoate-o cu dreapta!
—Nu pot!
—De ce?
—Iau notite. Nu vezi? Se uita încoace tovarasul profesor.
—În buzunarul drept, zici?


Vîra mîna si înhata cutia... O deschide:
—Ce draguti! Ce draguti!
Într-adevar, sînt simpatici si negri. Dar vopsiti sînt grozavi!


închipuiti-va un greier alb, cu picatele rosii. Sau unul cu dungi
albe, ca o zebra, sau cu capul rosu si picioarele verzi. Cum îi
colorezi? Simplu. Cu acuarele.

175


Deodata vad ca Fane pune cutia în buzunar. În buzunarul

lui de la piept.
—Ce faci, Fane? Da-mi cutia!
Fane se uita la tabla si murmura:
—Care va sa zica... asa! AB egal cu CD...
—Da, ma, cutia...
Întreaba cu nevinovatie:

—Mitule, care-i AB?
—Da-mi cutia!...
—Ia mai taci din gura! Tu nu vezi ca nu-1 gasesc pe AB?
Pune echerul la gura si sopteste: Si apoi au fost acuarelele
mele,
si pensulele mele, si ideea mea...
—Si greierii mei...
Cu chiu cu vai îmi da trei greieri, si aceia galbeni. Astia gal


beni n-au nici un haz. Las' ca-mi cumpar eu acuarele...
Tovarasul profesor îsi sterge mîinile de creta si se urca la catedra:


—Ce am învatat noi astazi?
Copiii ridica mîna. În aceeasi clipa se aude un tîrîit lung de
greier. Fane duce mîna la buzunarul de la piept si îngalbeneste:
ca greierii mei. Apoi se face rosu si alb: ca greierii lui. Îngaima
pierdut:

—Mitule... cutia... cutia...


— Ce e, Fane?
— S-a deschis cutia. Nu sînt greierii!
Cauta înfrigurat.
—De ce segmentul AB este egal cu segmentul CD? întreaba
tovarasul profesor. Poti sa ne spui tu, Fane?

Fane se scoala în picioare. Doi greieri încep sa tîrîie. Tovarasul
profesor se apropie de noi. Ma uit la Fane. Pe pieptul lui topaie,
zapaciti pesemne de lumina, vreo cinci greieri. Parca-s nasturasi
colorati.

176


Simt ca nadusesc... ca sînt numai apa. Scot batista si-mi
sterg fruntea. Dar din batista ies alte tîriituri. Noroc ca a sunat!
Noroc, vorba vine. În doua ore a aflat toata scoala. în aceeasi
seara, tovarasul diriginte a fost la mine, pe acasa, pe la ora
opt si douazeci. La opt si douazeci si cinci, la etajul sapte nu
mai tîrîia nici un greier.

A trecut de atunci o saptamîna. Stau în prima banca, cu Fane
alaturi. Am început sa pricep segmentele. Doar din cînd în cînd
se aude un tîrîit. Se vede ca unul din greieri s-a oplosit undevaîn clasa. Si parca-i un facut. Îl apuca tocmai în ora de geometrie.
Ah, de-as pune mîna pe el! îl cautam în fiecare seara —si eu,
si Fane. Am auzit ca, daca dau de caldura, greierii astia traiesc
pîna în decembrie. Asa sa fie? Afurisite gînganii!


177



DEMOSTENE


DE CE I-OR FI ZICÎND BAIETII LUI TODIRITA... Demostene?
Doar nu e nici o legatura... Ce legatura poate fi între copilul li-
nistit si palid, dintr-a cincea, cu o înfatisare de fetita, si furtunosul
orator atenian de acum aproape 2 300 de ani, care, în clocotitoare
cuvîntari, îndemna poporul ca mai degraba sa moara,
decît sa se supuna umilitoarei tiranii macedonene? Uitati-va
si la poza acestuia din cartea de istorie: înalt, cu gît vînjos,
încruntat si barbos, cu bratele amîndoua întinse spre multime...

Hotarît, n-o sa gasiti nici o legatura, oricît v-ati stradui.

O legatura însa este... O sa vedeti si voi.

Lucrurile s-au petrecut cu cîteva luni în urma...

Era la ora de istorie. înflacarat ca totdeauna, profesorul vorbea
despre lupta poporului atenian împotriva hraparetului Filip
Macedoneanul, vecinul din miazanoapte, despre viclenele planuri
macedonene si despre Demostene, marele orator, care dovedise
Adunarii Poporului ca ceea ce se vede stralucind în departare
nu e cununa fericirii, ci jugul greu, de arama, pe care Filip
se pregatea sa-1 zvîrle pe gîtul vestitei cetati. Dar, auzindu-i
vocea de tunet, nimeni nu banuia ce cale spinoasa strabatuse vestitul
orator. Copil fiind, era bîlbîit, avea o voce slaba, pitiga


178


iata. Dar Demostene a învins aceste greutati. Mergea pe malul
marii si, ca sa-si întareasca vocea, declama mii de versuri, luîndu-
se la întrecere cu zgomotul talazurilor, ce se sfarîmau de
stînci, într-un muget continuu. Vorbea ore în sir cu pietricelele-n
gura, ca sa-si întareasca muschii limbii si sa-si învinga bîlbîiala.
Se înconjura cu sabii, pentru ca-n focul viitoarelor cuvîntari
sa-si stapîneasca miscarile dezordonate. Se radea pe cap,
pentru a nu fi ispitit sa-si piarda vremea în oras, unde toti cetatenii
purtau plete bogate, iar cei fara chica erau aratati, în derîdere,
cu degetul...

Apoi lectia s-a terminat.
—Deschideti cartile, a spus profesorul. Cititi din manual
cutare si cutare...

în clasa se auzea fosnetul cartilor rasfoite. Todirita însa nu

se clintea. Ce mai e nevoie de manual? El stie totul din clasa.

Istoria e doar atît de frumoasa!... Profesorul le-a explicat atît

de frumos!... E-n stare sa repete totul, cuvînt cu cuvînt, pe de

rost.

De la scoala, Todirita a plecat de-a dreptul la Ian cu. Sta
pe aceeasi strada si e bolnav. îi arata ce au de învatat:

—La aritmetica, divizibilitatea, la româna, declinarea sub
stantivului, si la istorie — zice Todirita — o lectie foarte
usoara... despre unul Temoslenes... Adica nu, Teneslemos... asa
ceva, un bîlbîit... cum a ajuns vorbitor... cum urla pe malul
marii cu pietricele în gura... si cu niste sabii împrejur... Pacat
ca n-ai fost la scoala. O lectie minunata. Si Todirita nu mai contenea,
povestindu-i despre Temoslenes sau Teneslemos, sau asa
ceva...

Apoi a uitat de orator. Si-a amintit de-abia spre sfîrsitul
saptamînii, cînd s-a uitat în orar. Si-a scris în graba la aritmetica
si româna, apoi s-a instalat la fereastra, numarînd tramvaiele
ce se vedeau la coltul strazii, trecînd într-o directie si alta.

179


—Voi n-aveti de învatat? 1-a întrebat bunica.
—Avem numai de scris. La istorie e o lectie usoara... Am înva
tat-o din clasa... Vrei sa ti-o povestesc? Era în Grecia...
Acum...
acum... cîndva... un bîlbîit... îl chema Semilenos si se
certase
cu un vecin care voia sa-i puna un }ug de arama; si, ca sa
poata
vorbi, lua pietricele în gura si se radea pe cap.
—Si daca nu se radea pe cap nu putea vorbi? întreba bunica,
mirata.
—Sigur ca nu! Asa e scris în istoria antica.


— Da? Atunci asa o fi... Eu n-am apucat vremurile alea..
Spre seara 1-a luat în primire fratiorul sau, Rica:
—Mi-a spus bunica ca stii o poveste. Spune-mi-o si mie
Todirita!
Baiatul s-a lasat rugat, dar apoi s-a învoit:
—Asculta. A fost demult, demult un om, îl chema... Torni...
Timostene... Si el nu putea vorbi, ca era mut... Adica nu
chiar
mut... Mai mult bîlbîit... si toata ziua, ba se ducea pe
plaja,
ba se radea pe cap, ba se-ntepa cu sabiile... pîna a-nceput
sa.
vorbeasca... Si vorbea toata ziua...
—Si pe urma? întreba Rica. Pe urma?
—Asta e tot.
—Asta e tot?... Noi învatam la gradinita povesti mai frumoase.
Todirita se supara:
—Prostule, ce stii tu? Asta-i istorie... Istorie antica...
A doua zi, la scoala, Todirita a fost scos la lectie. A iesit din

banca sigur pe sine, cu ochii sclipind vesel. Nu pusese mîna pe
carte, dar lectia o stia din explicatie. N-o povestise el lui Iancu,
si bunicai, si lui Rica?

La primele întrebari, figura lui Todirita s-a facut prelunga.
Privea cu ochi mari harta multicolora, treeîndu-si batul din-
tr-o mîna într-alta, miseîndu-se ca aiurit în fata stativului,
întrebarile cadeau precise, una dupa alta:

180


—Arata Macedonia! Ce fel de stat era? Ce pretext au gasit
macedonenii pentru a cotropi Grecia? Cine a organizat armata
macedoneana?

Pe fata chinuita a lui Todirita curgea naduseala. Deschide si
închidea gura, parc-ar fi avut o piatra pe limba.

— Ei,
Todirita, ce orator cunosti tu la Atena? Gîndeste-te
Ca dintr-un fulger, în mintea lui se facu lumina. Începu sa
vorbeasca, de parca i-ar fi scapat cuvintele dintr-o prastie:
—Da... da... da, stiu... tot... tot... Era asta... ala, Tenes..,
Timos... Semelanas... care înghitea sabii... îmi amintesc... cu
vecinul din miaza... miazazi... care era bîlbîit... Stati putin
bîlbîit era el, Tenes... Semos... Lemostene... adica stiu... Demo...
Demos... Demostenos!

Si Todirita, nadusit, miscîndu-se în dreapta si-n stînga, straduindu-
se sa acopere valul rîsului ce crestea din banci, înfuria
pe toti si mai ales pe sine, învîrtind ca pe o elice batul din mina
se bîlbîia, se bîlbîia, întocmai ca Demostene cu pricina.


Si Demostene i-a ramas numele.




RECAPITULARE


RECAPITULAREA! ÎNCEPE RECAPITULAREA! Recapitularea
finala!!

Nu stiu cum rasuna aceste cuvinte în inima altora, începînd
din luna aprilie, dar pe Griguta îl cunosc bine, si va pot garanta
ca în inima lui cuvintele acestea apar fara semnul exclamarii.
De ce? Sa fie oare Griguta — baiatul dolofan si blond ca un bostan
copt, ce si-a pastrat înca floarea —un nepasator? Nici vorba,
învata atît de bine? „Deh..." ar fi raspunsul cel mai potrivit.
Atunci?

Îngaduiti-mi sa folosesc o comparatie. Afara e, sa zicem, senin
si cald. O umbra de boare clatina de-abia frunzele plopilor. Dar
barometrul îsi misca acele spre „schimbator", ba chiar înspre
„furtuna". Tu privesti seninul si admiti, asa-ntr-o doara, ca
va fi furtuna.

Asa e si cu recapitularea pentru Griguta. Va veni, cu siguranta,
precis, neîndoielnic, dar... mai tîrziu. Deocamdata, pe
cerul vietii sale scolaresti e înca senin.

„Deocamdata, gîndeste Griguta, sa nu fac ceva din ceea ce
fac, numai pentru faptul ca peste doua luni, adica peste saizeci
de zile, adica peste o mie patru sute patruzeci de ore... va începe

183


recapitularea?" Sa nu mai stea cîteva minute cu undita la cotul
Crisului? Sa nu se mai joace cu iezii padurarului? Sa nu maiîntre
prin colibele de pe dealul Gosei? Seamana atît de bine cu niste
cazemate, doar ca sînt de nuiele si acoperite cu paie. Te camuflezi,
o iei pe linga coasta padurii, te dai dupa copaci... „Inamicul"
e la cincizeci de metri (paste cu un clopot la gît). Uf,
greu e sa te ascunzi de nimeni! Greu, dar interesant. Ei, da
atîtea lucruri interesante, care fac iarba mai verde, macrisul
mai dulce, seninul mai senin!

Iar recapitularea? O abstractiune — cum ar zice oricine cunoaset
acest cuvînt -care pe Griguta nu 1-a putut hotarî nici in
aprilie, nici în mai sa lase pietrele din mîna pentru cartile din
ghiozdan.

Oficît de abstracta, recapitularea se apropie însa, si într-o
buna zi, pe la începutul lui iunie, ia forma unei liste cu date
foarte concrete.

„Va sa zica, socoteste Griguta, nu mîine, nu poimîine... raspoimîine!
Trei zile si doua nopti, si pe urma recapitularea si
încheierea mediilor anuale!" Si de data aceasta, cuvintele dobîndesc
un mare semn de exclamatie în inima baiatului.

Un altul s-ar pierde cu firea, dar nu Griguta.

Ajuns acasa, baiatul scoate geografia din ghiozdan. „Cîte
pagini are? Doua sute optsprezece! Fiecare pagina, patruzeci
de rînduri, fiecare rînd, opt cuvinte. Asta însemneaza în total
saizeci si noua de mii sapte sute saizeci de cuvinte, adica în
trei zile o citesc de sapte ori! Iar daca scot pozele si hartile,
ramîn o suta nouazeci de pagini, adica saizeci de mii opt sute
de cuvinte. într-o secunda citesc doua cuvinte, în trei minute,
trei sute saizeci de cuvinte, în trei ore, douazeci si una de mii
sase sute de cuvinte, în trei zile, cinci sute optsprezece mii patru
sute de cuvinte, în trei zile, cinci sute optsprezece mii patru
sute de cuvinte, repeta el uluit. Adica o citesc de opt ori si ju


184


matate". Si Griguta continua sa împarta zilele în ore, orele în
minute si secunde, sa numere pagini, rînduri, cuvinte...
Taie cu foarfecele, la repezeala, un cartonas dreptunghiular,
si scrise mare, sus:

CALENDARUL SECUNDELOR
Recapitulare finala la geografie
256 200 secunde.

Îl batu în perete si-1 privi satisfacut. Da, avea timp berechet.
Cu conditia sa nu mai piarda nici o secunda. Nici una. Sa simplifice
totul. Sa elimine tot ce se putea elimina.

„De pilda, ciresele astea — se gîndea Griguta la masa. Sa
pui sâmburii în farfurioara, ce de timp pierdut!" Mama nu-i
dadea voie sa-i înghita. Dar acum, ori de cîte ori mama privea
aiurea, Griguta le înghitea cu sîmbure cu tot. Cîstigase cîteva
zeci de secunde.

„Da, asa va trebui sa fac, îsi zicea el. Sa elimin tot ce se poateelimina. De pilda, as putea sa nu ma mai dezbrac seara. Sa maculc îmbracat. As cîstiga cîteva sute de secunde seara, altesute dimineata. Gimnastica am s-o fac... dar învatînd. Stau
pe spate si misc picioarele în timpul acesta, cartea îmi ramîne
în mîini. Alte sute de secunde... Iata, as putea sa nu ma maispal seara pe dinti... adica sa nu ma mai spal deloc seara... sinici dimineata. O sa ma spal eu destul în vacanta, la mare..."

Pe la douasprezece noaptea, planul de batalie pentru toate
materiile era gata, iar „Calendarul secundelor" colorat. Vru
sa stinga lumina, dar se razgîndi: „N-o sa dorm decît doua-trei
ore, ce s-o mai aprind dimineata? Cîstig cîteva secunde." Si se
culca îmbracat.

A doua zi, Griguta se trezi nauc. Mama îl tragea de picioare,
speriata:

— Griguta, ce-i cu tine? Esti bolnav? Ce ti s-a-ntîmplat? Te-ai
culcat îmbracat, ai lasat lumina aprinsa. E ora zece, nu te scoli?
185


—E zece? Vai de mine! Si eu aveam de gînd sa ma scol la
patru; de-aia n-am stins lumina.
„Asa nu merge, cugeta Griguta. Trebuie sa cîstig timp altfel...
Nu la secunde. La citit! Ce rost are sa citesc cuvînt cu cuvînt?
Si mai ales fraza cu fraza? Totul trebuie prescurtat. Pus în formula
totul: ca la algebra. La geografie, de pilda, e prea multa
vorbarie. Important este sa stii numele proprii, muntii, lacurile,
rîurile, orasele... Asta-i esentialul. O sa le scot în caiet si o sa
le pun în formula."

Lui Griguta îi batea inima de emotie, cînd se asternu pe lucru.

„Muntii Apuseni, de pilda: Zarand, Metalici, Trascau, Gilau,
Bihor, Codru... sînt greu de tinut minte, îsi spunea Griguta.
Dar daca iau numai prima silaba din fiecare? Za-me-tras-gi-bico?
Strasnic! Astia sînt Muntii Apuseni: Zametrasgibico. Sau
afluentii Siretului: Suceava, Moldova, Bistrita, Trotus, Putna,
adica Sumolbitropu. Am baltile de pe malul Dunarii, sau localitatile
petrolifere, sau orice? Totul se poate pune în formula.
Asta e economie de timp", se bucura Griguta, continuînd zorit
sa extraga silabe, sa le potriveasca, sa le prescurteze.

În trei ore epuizase manualul. Îl avea în întregime pe o bucata
de hîrtie. Raspunsese la toate lectiile. Acum se asculta pe sarite,
cu glas tare, accentuînd fiecare silaba.

„Bun!" se felicita el, multumit.

Mama lui trebaluia prin curte. Deodata fu izbita de niste
sunete ciudate, ce se auzeau dinspre fereastra lui Griguta. Pareau
cuvinte... Dar asemenea cuvinte nu mai auzise în viata ei.
Din cînd în cînd se auzea un mormait, apoi din nou acele cuvinte
fara noima repetate, silabisite:

— Zametrasgibico... Sumolbitropu.. .Greneposuca... Socrimur...,
Se apropie mirata de fereastra. Griguta, adîncit în sine, cu
ochii închisi, încruntat, se rotea în jurul mesei, tinînd în mîna

o foaie de hîrtie.
186


-- Pepelonani... Cofrunghie... Cofrunghie...
Din cînd în cînd, deschidea ochii, se uita în foaie, apoi iar
începea rotirea.
Ce face oare Griguta? se-ntreba mama nedumerita. Învata,

o limba straina? Dar ce limba? Si tocmai acum?"
Mama veni la fereastra, tocmai cînd Griguta repeta în nestire:
—Cofrunghie... Papiatrabu...
—Ce frînghie, Griguta, ce piatra? întreba mama.
—Nici o frînghie.
—Dar ce spui tu acolo?
Griguta zîmbi superior:
—Învat la geografie...
Mama pleca. Dupa cîteva minute se-ntoarse la fereastra:
—Griguta... Voi n-aveti geografia patriei?
—Ba da, mama. De ce?
—Pai ce spui tu acolo nu prea seamana cu limba noastra...
Ce-o fi asta, ce spuneai: Bru-bra... brosîc?
—Brabrosac? Simplu: lectia numarul douazeci si unu.
—Cum asta?
—Pai da! Localitatile aurifere: Brad, Abrud, Rosia, Sacarîmb.
E o metoda a mea. Voi fi primul la geografie; îi tai
pe
toti.
Peste doua zile, la orele opt, copiii erau în clasa. începea,
ascultarea, Griguta a fost chemat printre primii. Imediat ce
a auzit întrebarea, s-a asezat în banca, a închis ochii si a început
sa-si miste buzele cu repeziciune. în linistea clasei, se auzea
aproape deslusit:

— Co-frun-ghi-ie, Pa-pia-tra-bu, Zame-tras-gi-bi-co...
Nota apoi ceva pe ciorna, si iar începu sa silabiseasca. În
sfîrsit, ridica mîna:

— Gata, tovarase profesor. Muntii dintre Olt si Prahova, si
Muntii Apuseni. Griguta închise ochii, silabisi ceva si începu.
187


ca o mitraliera: Cozia, Frunti, Ghitu...le...ie...Iezer...Pa.„

Papusa... Piatra Craiului... si astia sînt. Adica nu... mai este Bu..,

Profesorul înclina din cap în semn de aprobare.

Griguta, crispat, se uita în tavan. Sudoarea îi curgea pe frunte|

—Bu... bu... buu...

—Bucegi! îi spuse, în sfîrsit, profesorul.

—Bucegi! îi tîsni si lui Griguta cuvîntul.

—Acum arata-i pe harta, spuse profesorul.

Griguta lua linia si se îndrepta, sovaind, spre harta. Privi
cîteva clipe harta, apoi aseza linia în Carpatii Rasariteni. O
coborî spre sud, iar o înalta în Carpatii Rasariteni.

—Aici, spuse el cu voce moale.

—Mda! Treci la subiectul doi.

—Muntii Apuseni, îngaima Griguta. Z... Za... Zalau, adica

nu... Zarand... Metalici... Gi... bi... bii... Bistrita... Co...

Con

stanta... adica nu... Cozia... adica nu... Co... Co...

—Arata-i pe harta, spuse profesorul.

Griguta se-ndrepta spre harta, dar privirea lui ratacea undeva,
între Mures si Somes. Linia de-abia ridicata îi cadea, odata cu
mîna, de-a lungul corpului.

Dupa ce a terminat de raspuns, s-a asezat în banca, amarîtNu îi era ciuda ca ceilalti copii raspundeau bine. Îi era ciuda
pe sine însusi. Gresise oare calculele? Calculase mai multe se
cunde? Numarase prost paginile? Prescurtase prea mult? Poate
ar fi trebuit doua silabe din fiecare cuvînt. Dar daca pui doua
de ce sa nu pui trei, adica pe toate. „Nu trebuia sa scot hartile
De-aia m-am încurcat, îsi zicea abatut. Sa învat pentru fizica
si schemele... si fara nici o prescurtare... Altfel patesc ca 1a
geografie." Pîna la sfîrsitul orei rupse, bucatica cu bucatica:
întreaga foaie unde îsi închipuia el ca are toata geografia prescurtata.


188


La iesirea din clasa se apropie de el Petrica Viforeanu'
—Griguta, vii dupa-masa la scalda?

— La scalda? Acum, cînd se încheie mediile anuale?
—O ora, Griguta.
Griguta era cit p-aci sa transforme ora în secunde, dar Pe
trica adauga:
—Mai întîi învatam. Cinci-sase lectii, apoi ne scaldam pe
urma mai lucram cinci-sase... Vino la mine, învatam împreuna.
Griguta ajunse acasa si intra grabit în camera lui. Se aseza
la masa. Privea „Calendarul secundelor". Se scula si începu sa-1
priveasca mai îndeaproape. Apoi lua creionul si adauga apasat
PIERDUTE. Asa e mai bine zis: „Calendarul secundelor pierdute.
Se trînti în pat si adormi bustean. Nu se mai trezi decît
cmd auzi batai în geam. Era Petrica Viforeanu care îl chema.
-Griguta, hai sa învatam la fizica.



P.T.T.R.
CINE NU CUNOASTE ACESTE INITIALE? P.T.T.R. ...Se pot
vedea pe firma oricarui oficiu postal. Si dedesubt — spre stirea cetatenilor
— se însiruie serviciile pe care fiecare initiala (si toate
la un loc) le pot executa: scrisori, mandate, colete, telegrame,
felicitari, mesaje, mesagerii — într-un cuvînt, tot felul de expeditii.
Mii si mii de postasi si telegrafisti se straduiesc sa asigure
cu promptitudine legaturile la distanta între expeditori si destinatari.
Si cine — fie ca expeditor, fie ca destinatar — n-a
beneficiat de aceste minunate servicii ale P.T.T.R.-ului — rod al
civilizatiei si progresului?

Exista însa o forma de P.T.T.R. necunoscuta publicului larg:
fara firma, fara ghisee. E vorba de un anumit oficiu postal folosit
de scolari. Unde este sediul acestei poste? în clasa, banca întîi, a
doua sau oricare alta. Orele de functionare? Cele de curs. Obiectul
primit la expeditie? Biletelul. Fara plic, fara timbru, o
simpla hîrtiuta împaturita, biletelul n-ar fi transmis de catre
nici un oficiu postal obisnuit. El ar zace pe fundul oricarei cutii
postale si nu s-ar bucura de atentia nici unui factor postal.
Biletelul este însa la loc de cinste în posta de care vorbim...
Tocmai de aceea nu merita anonimatul în care se afla cufundata
scurta, dar aventuroasa sa experienta.

190


Iata, a început ora. La catedra, profesorul explica apasat ca

complementul direct al unui verb la diateza activa devine subi


ect, atunci cînd verbal trece la diateza pasiva. Se da si un exemplu

la tabla, pentru usurinta. Aceasta usureaza si nasterea bilete


lului, caci profesorul s-a întors cu spatele spre clasa.

Se aude un fîsîit de hîrtie rupta? Nu? Foarte bine. Nici pro


fesorul nu 1-a auzit. Asadar, urmeaza redactarea:

F. f. urgent. Catre Zamfirescu Ion, banca întîi. De ce nu-mi dai
o sîrma de tambal, ca eu i-am dat lui Virgil roata cu rulmenti,
care avea sa-ti dea tie un capac de stilou si doua timbre. Sa stii
ca ma supar pe tine, astept raspuns.
Amintire de la mine:

Cerneala-i albastra Si
tabla e neagra, Eu nu te
voi uita Viata mea
întreaga!!"

Biletelul e gata! Urmeaza semnatura —în toate cele patru

colturi — si expeditia.

—Pssst! Da biletelul asta lui Ionescu si zi-i sa-1 dea înainte,

lui Popescu, care sa-1 dea lui Zamfirescu...

S-a auzit vreun raspuns? Nu? Foarte bine! înseamna ca Ionescu
a refuzat receptia. El e ocupat în acest moment cu verbele
tranzitive, care pot avea doua complemente.

Dupa ce a citit cu elevii exemplul din carte, profesorul s-a
întors din nou spre tabla. Expeditorul bombane nemultumit de
defectiunea produsa... Un nou biletel ia nastere, semnat în
toate cele patru colturi...

— Pssst! Ionescule, e pentru tine, f. f. f. urgent:
„Scrisoare. Asa întelegi tu prietenia? Bine. Nu mai vii tu pe
la mine, sa-ti dau creioane colorate? Cotul. Prietenul meu la nevoie
se cunoaste. Astept raspuns."

191


Nici un raspuns. Expeditorul nu se descurajeaza. Încearca sa
ajunga la destinatie pe alta cale, în zigzag. Totul e sa fii ingenios
si sa ai rabdare. Rabdare pîna cînd profesorul se îndreapta
iar spre tabla, spre a arata ca nu trebuie facuta confuzie între
complementul direct si subiectul ce raspunde la întrebarea „ce".
Un nou biletel e confectionat la iuteala:

„Draga Ionica, ce mai faci? Te-ai suparat pe mine ora trecuta
cînd ti-am trimis biletelul pt. Petrica, sa-l dea lui Fanicâ? Raspunde-
mi urgent pe verso. Ghicitoare: Ce trece puntea si sta pe loc?
Astept raspuns."

Raspunsul întîrzie. O noua defectiune pe retea? Dar expeditorul
nu mai are rabdare. El este... expeditiv. Va azvîrli biletul
drept în banca întîi! Precizia acestei metode de a distribui posta
este îndoielnica, se mai greseste adresantul, si atunci urmeaza
noi demersuri, fireste, scrise:

„F.F.F. urgent. Vezi ca e un biletel F.F. urgent langa biletelul
asta, F. urgent. împinge-1 pe ala F. F. si da-l înapoi pe astaF.F.F."

La tabla complementul direct îmbraca forma verbala, trecând
prin diferite moduri. Numai biletelele stau pe loc.

O noua încercare. De data aceasta, furia expeditorului a
fost un nefericit sfatuitor. Biletelul a ajuns chiar pe catedra,
exact cînd profesorul punea întrebarile complementului indirect:
de cine? de ce? la ce? despre ce? cui? Hm... Cui? Raspunsul e
simplu. N-are decît sa desfaca biletelul poposit chiar pe cataloga
Iata, profesorul 1-a si desfacut si citeste:

„Vad ca faci pe grozavul. Treaba ta, dar eu cu tine nu mai vorbesc.
Amintire:

Lacrima de fata E
din al meu plîns. Ma
gîndesc la tine Si
astept raspuns."

192


De data aceasta raspunsul e prompt: „Poftim la lectie!" Rezultatul?
E scris in catalog. Spre amintire. în plus, pare a fifost aplicata si o taxa de timbru -cîte un punct pentru
fiecare biletel; sase biletele -nota patru. Ce-i drept, încontul acestei taxe se mai expediaza un biletel:

„Va rog sa treceti pe la scoala, în legatura cu situatia la învata


tura a fiului dvs.
Semnat: Dirigintele clasei.
Vedeti? Exista si în cazul

acesta
oficiu postal.

diriginte... Ca la orice

SCRISORI FICTIVE


N-AM FOST DE FATA LA PLECAREA lui Tudorel dintr-a treia
în tabara. Nu stiu si nu va pot împartasi nimic din cele petrecute
cu acest tragic prilej. Dar o sa stau de vorba cu vecinii, si
pot sa jur ca ecoul zguduitorului eveniment n-a scapat nimanui,
de la un capat la altul al strazii Delfinului. Iar daca din vecini n-o
sa aflu nimic, însemneaza ca lucrurile s-au petrecut asa cum sustine
directoarea taberei: ca mamica, bunica si tusica au condus
la gara pe micutul vilegiaturist, l-au suit în tren si l-au însotit
pîna la Fetesti, unde au coborît pe furis, pentru ca baiatul adormise.
Altfel, Tudorel n-ar fi plecat, doamne fereste! Cum adica?
Sa plece el de acasa pentru prima oara în viata, si înca pentru

o luna, si pe deasupra singur (adica laolalta cu doua sute de copii),
fara mamica, bunica si tusica? O, nu !... Si sînt în stare sa pariez
ca, daca nu l-au lasat adormit în tren — cum spune directoarea —
atunci precis ca de acasa la gara l-au dus de-a gata adormit,
Da, pariez! Unu contra o suta!
În sfîrsit, daca lucrurile s-au petrecut într-un fel sau altul
nu intereseaza acum prea mult. Principalul este ca de doua zile
Tudorel se afla în tabara, la mare. Ros de melancolie, urmeaza
pretutindeni pe cei doi baieti mai mari, colegi de dormitor, ca

194


un pui de gaina ratacit, ce se tine dupa o closca de pripas. Acum,
stau toti trei în dormitor, întinsi pe paturi.

_ Si cum va spuneam, povesteste cel mai mare — un bucurestea'n
— vad deodata pe lînga tarm, în apa limpede, ceva si
mâi limpede. Ce credeti ca era?

—Ei? întreba curios celalalt, un baiat gras, cu niste alifie
alba, groasa de un deget, pe nas.
—O meduza!
Tudorel ofteaza adînc, apoi, ca si cum ar fi înghitit un mustiuc


de goarna, izbucneste într-un urlet ascutit si prelung:
—De ce plîngi? întreaba bucuresteanul.
—Pentru ca bunica mea sta chiar pe strada Meduzei, si nu
mi-a scris nici o scrisoare de cînd am plecat.
—Of, mai lasa smiorcaiala! i-o reteaza, plictisit, grasul.
Sîntem aici de-abia de alaltaieri. Cînd vrei sa-ti vina
scrisoarea?
Si, adresîndu-se celuilalt: Zi mai departe, Radule.
—Era ca o minge transparenta, continua bucuresteanul,
rotunjindu-si palmele, dar moale, ma, si lucioasa, asa, ca o
com
binatie de sticla, gelatina si cauciuc...
Tudorel îsi pleaca capul si bîzîie înlacrimat.
—Ei, acu' ce te-a apucat?
—Am si eu o minge de cauciuc, sughite baietasul, dar a ra
mas acasa... acasa unde e mamitica meeea...
—Scîrtîit mai esti, fratioare! îsi iese din sarite bucures
teanul.

Cel gras e mai milos. îl mîngîie pe crestet:
—Ei lasa, taci. Taci, o sa-ti scrie... Zi, Radule, povesteste...
—Scot eu meduza din apa si o pun în casca mea de baie, aia
cu buline... Acu' ce mai e? îl apostrofeaza, apucîndu-se de
par,
povestitorul. Tudorel îsi sterge ochii cu pumnii rosii, ca
de
spalatoreasa, de atîtea lacrimi.
—Si tusica mea are o rochie cu bulineee...


195



— Ei si?
_ Si nu mi-a scris deloc... deloc...
— Radule, las-o moarta cu meduza, ca ne
ameteste asta.
Zi mai bine cum a fost cu bicicleta postasului,
cata sa schimbe
vorba grasunul.
Tudorel se învioreaza:
—Da, povesteste cum a fost cu postasul,
pentru ca nu stiudaca v-am spus... continua el cu lacrimi înglas, si mamiticamea lucreaza la postaaa...
—Of, izbeste bucuresteanul o perna de
perete, sa stii ca dela Ovidiu încoace nimeni n-a mai plîns ca asta


pe malul marii.

Cit o fi ceasul? Mi s-a facut foame.

Grasul da perdeaua la o parte si se uita înspreumbra zvârlita de catarg pe nisipul careului...

— Douaspe fix.
Tudorel se spovedeste trist:
—La ora asta Monica da de mîncare lui
Marica.
—Cine-i Monica?
—Tusica. Daca n-o fi plecat la Vatra Dornei.
—Si Marica cine-i?
—Pisica... continua si mai trist Tudorel, ravasit
de nostalgiei
Am primit-o de la bunica, odata cu
Martica...
—Cine-i Martica?
—Purcica... Am si-o catelusa, Marita. Cine-o
mai duce la
plimbare cu curelusa si botnicuta? Si —
adauga coplesit de
trista realitate — si nici Mamina nu mi-a
scris deloc...
—- Cine-i Mamina? întreaba grasul.
—Ei, cine? Tusica, îl ia la rost
bucuresteanul.
—Nu e pisica?
—Nu, lamureste Tudorel, cautînd zadarnic o
batista uscata.
Pisica e Marica si purcica e Martica. Monica e
tusica, si bunica e
Mamina, si are reumatismmm... mormaie
baiatul, cu nasul în
batista, si nu mi-a scris deloc...


197


—Ei, lasa, nu mai plînge, se scoala hotarît bucuresteanul.
Mîine o sa primesti o scrisoare. Poate chiar dupa-masa.
—De unde stii? se însenineaza Tudorel.
—Stiu. Ai sa vezi tu, îl bate pe umar bucuresteanul. îti garan
tez !
—Da, da, confirma misterios si grasul. Poate chiar doua.
Cum ziceai c-o cheama pe bunica? Marica sau Martica?
—Nu!... Marica e pisica... Bunica e Mamina...
—Si tusica? întreaba bucuresteanul.
—Monica...


— Nu Marita? Monica, va sa zica... Bine, hai la masa...
în dupa-amiaza aceea, Tudorel a ramas singur în dormitor.
Ceilalti doi au disparut îndata dupa prînz. S-au reîntîlnit dupa
gustarea de patru, pe terasa cu fotolii împletite.

— Tudorele, ai o scrisoare! scoate bucuresteanul un plic
din buzunar, încarcat de timbre.
Baiatul se repede la scrisoare
si rupe plicul, stralucind
de bucurie:

„Draga Tudorele, citeste
mormaind, ti-am pregatit
pentru cînd te întorci un borcan
de dulceata de agrise, cum
Ui place tie... Tusica Monica
e sanatoasa si ti-o plimba pe
Marita în fiecare zi..."

—Ai vazut ce bucurie
i-arn facut? îsi freaca mîinile
bucuresteanul.
—Cum i-ai facut?! se mira
grasul, cojindu-si o pielita
rebela de la radacina nasului.




—Simplu, îi sopteste tainic celalalt, eui-am scris-o. Ca sa
nu mai plînga... E fictiva!
—Vorbesti serios?


—Da. Ca din partea mamei lui. Am scapat de miorlaiala.
Dar în aceeasi clipa mormaiala micutului destinatar s-a trans
format în urlet.

—Ce e? Ce s-a întîmplat?
—Scri-soa-reaa!
—Si? Nu te bucuri?
—Cum sa ma bucur? Ca bunica a început la optzeci de ani
sa lucreze la posta, si catelusa mi-a plecat la Vatra Dornei,
si
pisica o duce bine cu reumatismuuu'?
—Mai bine nu te bagai, nepricopsitule, suiera grasul. Ai
încurcat borcanele. Noroc ca i-am scris si eu una. Repar eu
totul.
Scoate un plic din sîn si i-1 întinde baiatului ce citeste pentru


a,

doua oara, înecat de plîns, scrisoarea buclucasa.
—Tudorele, baiatule, nu fi amarît. Uite, ti-a mai venit o
scrisoare. Totul e în regula. Se întoarce soptind spre
bucuresteanul
ce-si roade nervos unghiile: Eu nu-s nataflet ca
altii,
care nu-s în stare sa tina minte ca Mamica e mamica, si
Monica
e tusica, si Marica e pisica... Hai, Tudorele, citeste, îl
îmbie
cu glas tare.

Baiatul începe sa citeasca din ce în ce mai vesel: „Dragul
nostru, noi sîntem bine sanatosi si ni-e tare dor de tine! Sîntem
sigure ca te distrezi minunat. De noi sa n-ai nici o grija. Tusica
Monica a plecat la Vatra Dornei... Marica sta plictisita farâ
tine, prin casa, Marita îsi vede de treburi prin curte, iar pe
Mamina, care s-a facut rea si stricatoare, am legat~o cu o curelusa
Si i-am pus botnita"... Tudorel repeta ultima fraza, apoi da un
tipat sfîsietor.

—Ce e? întreba speriat grasunul. Mamina e doar catelusa.
—Nuuul


199


Bucuresteanul îl înghionteste satisfacut!

—Sigur ca nu. E purcica, desteptule!

—Nuuu!...

—Dar cine e? întreaba într-un glas amîndoi.
Tudorel se trînteste cu capul pe masuta si se vaita pierdut


—Bunica!... Bunicaaaaî... E bunicaaaa!




DECEMBRIE


CRED CA SÎNTETI DE ACEEASI PARERE: cel mai frumos anotimp
e iarna. Dar nu iarna suie, fara zapada. O iarna sadea, asa
cum e în calendar pe fila lui decembrie: cu zapada groasa, pe care
se vad pierzîndu-se în zare niste urme de schiuri. Eh, dar anul
asta calendarul meu e mincinos. Si mor de necaz. Tocmai în
decembrie e mincinos. Uite, întorc o fila: noiembrie. în desen,
vînt, ploaie, frunze care cad. Asa a si fost. Poftim — septembrie —
un mar încarcat. Asa a si fost. Priviti luna august: copii care
se scalda. Si cît m-am mai scaldat eu toata lâna august în gîrla
noastra! Si acum unde-i zapada? E drept, zilele trecute a început
sa fulguiasca. Un sfert de ceas m-am tot uitat la nori. Urmaream
stelutele de nea ce se cerneau de sus, în timp ce ciorile se roteau
croncanind. Si ma durea inima de toti fulgii care poposeau în
baltoace, în fîntîna sau chiar pe nasul meu. As fi vrut sa cada toti
unul peste altul, sa creasca zapada mare, mare, vazînd cu ochii.
Dar dupa vreo jumatate de ora fulguiala s-a oprit. Pe cîmp a
ramas o pojghita de zapada de vreo doua degete, zgîriata de
coceni si buruieni. De atunci s-a mai pornit sa ninga de vreo
cîteva ori. Cum vedeam un fulg ratacit prin vazduh, deschideam
aparatul de radio sa ascult buletinul meteorologic. Cînd auzeam:

201


„Temperatura în scadere", mi se încalzea inima. Dar pe urma,
aceeasi si aceeasi poveste: „Ninsoare în munti".

În munti, în munti! Dar în sud-estul tarii? Eh, la urma urmei,
bine ca cel putin scade temperatura. Cînd ma sculam dis-dedimineata,
drumul era înghetat, santul bocna, toate baltoacele —
ochi de gheata. Dar ce folos: gîrla se vedea departe, fume-gînd.
„N-a înghetat", îmi ziceam. Si o stergeam cu patinele în santul din
fata casei. Dar dupa doua-trei ture se facea ora opt, trebuia sa plec
la scoala. Cu nici un pret în fata casei nu mai puteam ramîne. Ma
lua mama la zor. îmi luam traista cu carti si patinele si-o stergeam
pe ulita în sus, spre scoala. Unde vedeam o palma de gheata, ma
opream, legam la repezeala patinele, sss...sss... în sus si-n jos.
Dar pe la zece, gheata se înmuia si, încet, încet, se adeverea, din
nenorocire, ceea ce ne spunea tovarasul profesor: „Ca gheata tot apa
e". Atunci ma duceam la scoala.

Am încercat si cu saniuta pe dîmbul din dosul satului.. De
acasa parca zaream din loc în loc niste peticele de zapada.: Dar deabia
prindea saniuta sa zboare, ca se si poticnea într-un musuroi,
si apoi lupta-te s-o scoti. Pe urma, în cîteva zile — halal
decembrie — s-a topit si pojghita asta. Au mai ramas doar
niste dungi de zapada, pe lînga garduri, asa ca de-o palma jumate
latime. Sania aluneca, dar eu trebuia sa stau pe-o rîna si,
cînd o lua ceva mai la stînga, nimerea de-a dreptul în gard.
închipuiti-va si voi: sa nimeresti într-un gard viu, cu spini.

Cit despre schiuri, sa nu mai vorbim. în decembrie asta, rareori
aveam norocul sa gasesc o pîrtie pentru amîndoua. Cînd îsi lua
vînt o talpica, cealalta se încleia în noroi si — poc! — cadeam în nas.
Si-apoi, gînditi-va, sa treci cu schiurile în picioare peste araturi si
haturi fara zapada. La un moment dat se fac de vreo cinci ocale.

Li se slabisera cataramele, legaturile, vreo trei suruburi s-au
si pierdut. Rîdeau copiii de mine. Dar ce, n-aveam dreptate?
Socotiti si voi 3... 5... 8... 10 decembrie, si nici o zapada ca

202


lumea. Eram sigur, de altfel, ca nici n-o sa mai ninga. Stateam
seara pîna la unsprezece sa ascult buletinul meteorologic: Ninge
în munti"... „în munti ninsoare". Uf... „Precis, îmi ziceam,
în sud-est nu mai ninge." Halal decembrie! Si a doua zi...
iar cu patinele în sant.

Si culmea! Ieri dimineata cînd m-am trezit, alb peste tot.
Catelul alerga roata ca un nebun, intra cu botul în zapada, se
rostogolea, stranuta. Gainile nu îndrazneau sa coboare din cotet.
Cazuse o zapada grozava: de unsprezece centimetri jumatate,
dar afinata, nu se putea schia, nici patina. Atunci m-am dus la
Scoala. Dar toata vremea ma uitam pe geam si-mi crestea inima:
ningea întruna! De la ora 9 n-am mai avut ragaz sa privesc pe
geam. M-a scos tovarasul profesor de matematica la lectie. Temele
nu le scrisesem, iar de cel mai mic multiplu comun nici n-auzi


203


sem. Nu-i vorba, nici de cel mai mare divizor comun n-aveam
habar. Nici de luptele persilor cu grecii, la istorie, nici de
complementul circumstantial de loc, la gramatica. Va spun
drept, nu-mi prea venea la îndemîna, dar ma gîndeam: „înca
o ora, si zburd cu schiurile pe deal". Ce conta cel mai mic multiplu
comun? Bine c-a venit iarna! Si ce iarna! Iar deseara o sa
afle toata tara: „în sud-estul tarii ninge". Ninge!

în sfîrsit, clopotelul a sunat. Ne-am ridicat ca totii în picioare.
Primul la iesire am fost eu. Dar nu puteam iesi. Pe umarul
meu se lasase mîna tovarasului diriginte:

—Andrei, tu ramîi la meditatie... pîna la orele doua... si dupamasa,
de la trei jumatate. Ai ramas în urma la toate obiectele.

Ce era sa fac? Am ramas în clasa. Am venit si dupa-masa. Pe
la patru, auzeam copiii chiuind pe ulite, iar tovarasul diriginte
îmi dadea o fractie, apoi înca una, si înca una.

Ma trezeam cu creionul chimic între dinti, privind pe fereastra.
Departe, printre prunii din livada se zareau niste mogîldete
miscatoare: schiorii! Cinci... ba nu, sase! Acum urca...
S-au oprit... Coboara! Tii, ce aluneca... Unul a cazuti Cine-o
fi? De aici seamana toti... Dupa caciula parc-ar fi...

— Numaratorul fractiei, se auzea vocea tovarasului profesor.
—Da... numaratorul...
Am ajuns acasa seara, cu inima catranita si dintii violeti.
M-am asternut pe cel mai mic multiplu comun. Si pe complementul
circumstantial de loc. Am stat pîna seara tîrziu. La orele
unsprezece, din aparatul de radio se auzea: „în sud-estul tarii
ninge bogat".

— N-are decît sa ninga. Iarna asta n-are nici un farmec.
Privesc fila calendarului. Nu e mincinoasa. Pe cîmpuri, zapad
e de doua palme, dar prea sînt grele fractiile astea. Uf, de
nu le-o fi pus la primavara? De ce taman în decembrie...
chiar ninge atît de bogat?

204


INTRE PRIETENE


O, SUPARARILE ÎNTRE FETE! Prolog al despartirilor de-fi-niti-
ve! Sfîsietor spectacol!... Sa stii ca sortuletele acelea pepit,
ce se strîngeau buchet în orice clipa, ca într-o garderoba, îsi
vor întoarce — dintr-o data si pe veci — spatele, iar dragalasele
lor proprietare se vor privi fara sa se vada, ca printr-o
sticla mata! Unde, te întrebi — în inimioara lor fragila — încape
oare atîta tarie? Gînditi-va! Usor e oare sa te desparti de
cea mai buna prietena, si înca pentru totdeauna, si sa continui
totusi sa stai cu ea în banca?

Iata, de pilda, Aurica a jignit-o pe Nusa. Cum? În ce împrejurare?
N-are însemnatate. A jignit-o, asta-i de ajuns. (Si daca-i de
ajuns pentru Nusa, e de ajuns si pentru dumneavoastra, cititorii.)

De atunci, cele doua nu-si mai vorbesc, nu se mai privesc.
Stau tot timpul cu spatele una la alta. (Se întelege ca pentru
asta tot trebuie sa se mai priveasca. Dar mimai pentru asta.)

Bineînteles ca, pentru Nusa, Aurica nici nu mai exista —
decît ca sa-i întoarca spatele. Exista însa compasul ei nichelat
Si temele cu circumferinta cercului la geometria plana. Si atunci,
Si numai ca proprietara de compas, Aurica începe sa fiinteze din
nou... Dar numai prin intermediar.

205


—Getuto, du-te si cere-i tu compasul Aurichii... dar nu care
cumva sa afle ca-i pentru mine.
—De ce, tu?
—Sîntem certate.
—Vai, tu! se mira sincer mijlocitoarea. Erati cele mai bune
prietene?!


Fata îsi roteste privirea conspirativ:
—Ssst! ca se uita-ncoace.
Nici nu vreau sa aud de ea.
—Ce spui, tu? Si eu nu stiu nimic... De mult s-a
întîmplat, tu? ciripeste mai mult bucuroasa decît
consternata Getuta.
—De mult... închide Nusa ochii si cauta sa-si
aduca aminte, ca si cum „s-a întîm
plat" cîndva, la sfîrsitul vea cului al treisprezecelea.
De vreo trei zile.
—Si mie nu mi-ai spus nimic, îi reproseaza
prietenos amica. De ce v-ati certat, tu?
—Nu pot sa-ti spun.
—Da? Sa stii ca ma supar.
O îmbie apoi, împletind nu stiu ce la o codita perfect
împletita: Nu-mi spui tu mie, prietena ta cea mai
buna?
Sa-ti spun drept, draga, alaltaieri m-as fi împacat cu
ea, poate ca ieri... Dar acum... niciodata! N-are decît
sa se
împace ea. Eu nu mai pot.

206



Nu mai Pot si gata!
Mijlocitoarea îsi strînge palmele a rugaciune:
—Ah, draga, povesteste-mi!... Mor de curiozitate!...
—Nu pot.

— Bine!... M-am suparat. Adio si n-am cuvinte...
Se rasuceste pe calcîie si pleaca cu pasi mari.
— Stai! alearga dupa ea Nusa. îti spun. Uite, nu ma împac cu
ea... Dar nu-i spui, te conjur!... Nu ma împac pentru ca nu mai
tin minte de ce ne-am
suparat. Am uitat, zau!
— Da? Va sa zica tot nu-mi
spui? se smiorcaie Getuta,
revoltata. Si mai zici ca-s
prietena ta cea mai buna.
Esti o falsa, prefacut-o !
Pleaca si priveste absenta

pe geam.
—Stai! Getuto, mi-am
amintit! Uite, acum mi-
am
amintit. O cuprinde
dupa
umeri si continua: Stii
de
ce.sînt suparata pe ea?
—Ei?
—M-am suparat cu ea
acum trei zile, pentru
ca
nu i-am. spus de ce
eram
suparata cu tine acum
cinci
zile!

O, supararile între fete!

207



CEA MAI INTERESANTA ACTIUNE


ORA OPT DIMINEATA. O pala de vînt joaca în opturi mladii
cîrliontii lui Tudor, conducatorul de grupa. Baiatul sta în picioare,
pe treapta a treia a scarii de piatra, iar grupa ciuguleste,
la umbra, dudele negre ce au picat peste noapte. în toata curtea
n-au mai ramas decît ei si cîtiva pui mai marisori de gaina
ce scurma cu îndîrjire, dar fara folos, ramasitele mingii de pingpong,
sparta seara tîrziu, în finala campionatului taberei de
curte. Dincolo de zaplaz, la vreo cincizeci de pasi, grupa a doua
stropeste straturile de rosii si castraveti de pe lotul scolar, iaui
grupa a treia, formata din cei mai mici, împodobeste cu frunze
proaspete de artar tablia rosie de la intrare, pe care scrie mare
cu alb: „TABARA DE CURTE".

Mîngîiat de boarea diminetii, drapelul îsi flutura umbra
peste fruntea lui Tudor. Poate de aceea îngîndurarea lui parea
mai adînca, iar grupa, mînjita pe buze si pe barbie, i-o respecta
în tacere. Ori poate ca cei opt taceau numai pentru ca dudele
erau într-adevar dulci?...

Tudor rasuceste între degete o hîrtiuta. Hm, grea treaba e
sa fii conducator de grupa în vacanta. Ai la-ndemîna zeci de
actiuni, care de care mai interesanta. Sa fie asta o greutate?

208


Vedeti? Sigur, e usor sa fii simplu pionier... Sa vina altul si
sa-ti spuna: „Uite, fratioare, acum facem asta... Pe arma, ailalta,
apoi la ora X, cutare, si la Z, mai stiu eu ce..." Ei, dar conducator
e altceva. Din toate acele zeci si zeci de actiuni interesante,
care e cea mai interesanta? Din doua actiuni, alegi totdeauna
pe cea mai interesanta. Te apropii de baieti, chibzuiesti împreuna
cu ei, le ceri parerea...

Tudor se apropie de baieti. Coboara o treapta, apoi înca una:
—Ei, ce parere aveti? Mergem astazi la padure, sau la scalda?
—La padure!
—La scalda!
—La padure î La scalda!
Orataniile alearga care-ncotro. Cei opt, în picioare, tipa asa de


tare, ca fara veste dudele prea coapte încep sa le curga în cap.
—Stati! acopera Tudor harmalaia, urcat din nou pe treapta
a treia. Stati jos! Sa chibzuim. La padure am da de
luminisuri,
de izvoare, ne-am urca în copaci, am gasi veverite... Am
culege
flori, ciuperci, fragi...
—La padure! Sa mergem la padure! Dupa fragi! Dupa veverite!
—Fragi!
—Veverite!
—Fragi! Veverite!
Conducatorul grupei îsi pune degetele în urechi!

— Nu tipati!! De ce jucati într-un picior? N-am hotarît
nimic... Sa chibzuim. Nu credeti, totusi, ca e mai bine, mai inte
resant la scalda? Putem face baie, ne-afundam printre trestii,
pescuim, culegem scoici. Nu e interesant?
Baietii sar în picioare si-si sterg de praf pantofii de doc, gata

de plecare:
—La scalda!
—La scalda!

209


Tudor urca nelinistit înca o treapta... Flutura în rhîna hîrtiuta:
—Nu va pripiti, tovarasi! Am aici, aici, pe hîrtiuta asta,
zeci de actiuni interesante... De ce sa dam buluc, la
întîmplare?
Judecam linistiti, si p-orma gata! Plecam... De pilda,
stiti
voi cum se scoate un ziar? O carte? Vedeti! Nu suteti de
parere
sa vizitam o tipografie?
—Sa mergem...
Conducatorul grupei zîmbeste triumfator si coboara o treapta:
—Sigur. Toate sînt interesante... Dar nu credeti c-ar fi mai
interesant sa vizitam o ferma? N-ati vrea sa vedem
tractoare?
Sau caii? Hm? Sa calarim calutii? Sau sa dam o mîna de
ajutor
la strîngerea caiselor?
—La ferma! La cai! La caise! se-mbulzesc cei opt în jurul
treptelor, zvîrlind din mîna dudele...



—Stati! N-am ispravit! flutura nadusit hîrtiuta Tudor, acum
suit pe treapta a cincea... Ce-ati zice...

E ora zece... Soarele s-a ridicat mai sus. Umbra dudului s-a
subtiat, pitindu-se marunta linga trunchi. Dar parca nici baietii
nu mai sînt chiar opt.

Conducatorul grupei nu observa însa fenomenul. Continua propunerile:


—Ce-ar fi sa-i tragem un meci de volei cu tabara nr. 2, de pe

malul lacului? Si pe urma sa ne plimbam cu barcile. N-ar

fi

interesant?

—Dar hai odata, mormaie cei cîtiva lungiti cu capul la umbra

si cu picioarele în soare.

—Ei nu, fara anarhie... Stati jos! Sa chibzuim... Credeam ca

ne-am înteles. Uite, am aici niste invitatii pentru

concursul

de aeromodele... Sau facem zmeie... Sau...

Acum soarele e chiar deasupra catargului. Fata conducatorului
grupei nu mai e umbrita. Straluceste toata, ca unsa. Umbra
dudului s-a îngustat si mai mult. Dar grupa s-a evaporat. A
mai ramas un singur baiat, grasun, brobonit si el de sudoare.
Daca n-ar avea un nas cîrn, fara-ndoiala jumatate din el i-ar
ramîne în soare.

—Sau, tovarasi, continua Tudor cu nasul în hîrtiuta, nu
credeti c-ar fi interesant sa mergem la club, sa jucam sah, mi
cul biliard?

„Grupa" nu mai raspunde. Da doar din cap pîn' ce-si atinge
pieptul cu barbia, apoi tresare, da capul pe spate si iar îl scapa
spre piept.

—Sau sa mergem la lotul scolar... Sau sa... Sau sa... plescaie

din limba si cauta cu ochii închisi ceva si mai interesant.

„Grupa" da din cap aprobativ.

....E ora douasprezece.


Deodata, vorbitorul se opreste trasnit. Nu fiindca la trei paside el „grupa", ramasa cu capul în piept, raspunde tuturor propunerilor
cu un usor sforait, ci fiindca în aceeasi clipa pe poartataberei intra ceilalti sapte...

—Unde-ati fost? scrîsneste Tudor, urcat dintr-un salt pe
treapta a sasea, smucindu-si furios cîrliontii ce i s-au prins
de fruntea asudata.

Copiii se-aduna unul cîte unul în jurul sau:

—La volei...

—La Club...

—La ferma...

—Asa, de capul vostru?

—Cum, de capul nostru?

—Ne-am „atasat" la grupa a doua...

—Si noi la a treia.

—Da? Asta-i anarhie! De ce sa va 'atasati? Voi n-aveti grupa

voastra? O sa ridic problema la prima adunare de

detasament...

O sa vedeti voi...

Grasunul se smuceste speriat de linga dud:

—Ce? Ha?

Tudor coboara si-1 bate prieteneste pe umar:

—Nu e vorba de tine... Tu esti un pionier disciplinat... Osa te propun pentru evidentiere... Iar catre ceilalti, peste umar:
Va-nvat eu sa nu mai calcati disciplina de tabara!

E ora doua... în curte n-a mai ramas nimeni. Dudul îsi îngroasa
din nou umbra. Puii s-au saturat, pesemne, sa tot scurmeramasitele mingii de ping-pong si ataca acum, bucata cu bucata,
hîrtiuta facuta ferfenita, pe care erau însirate cele maiinteresante actiuni...

212


AMINTIRI


„Ierbar, album de floricele! Album, ierbar de
amintiri! Floricelele se usuca, voi, amintiri,
niciodata..."

Cu aceasta cugetare, artistic hasurata, se deschide albumul Tantei.
O sageata sîngerata, petrecuta printr-o inima de tus, atrage atentia
asupra tehnicii ierborizarii amintirilor:

„Cine ma iubeste Mai
jos se iscaleste."

Proprietara rasfoieste melancolic paginile împestritate cu
chenare, pasarele, inimioare, monograme, semnaturi si amintiri,
framîntînd în pumn o batista de matasica de care ar avea o acuta
nevoie si nasucul ei cîrn.

—Le vezi? explica ea, cu un tremolo în glas, baiatului, var
departat, venit în vizita. Toate sînt scrise cu lacrimi...
—Nu cu cerneala? întreaba cu o perfida naivitate varul de-
Partat.

Ah, voi baietii, nu pricepeti nimic! se revolta fata. Ce stiti
voi, nesimtitorilor, ce însemneaza sa te desparti de o prie


213


tena cu care ai petrecut în aceeasi scoala, în aceeasi clasa, si

chiar în aceeasi banca, un an, doi, trei, patru...
O podidesc lacrimile. Baiatul se ofera politicos:
—Îmi dai voie sa continui eu? Cinci, sase, sapte, opt...
stiu sa numar pîna la un milion... noua... zece...
unsprezece...
—De ce numeri?

— Ca sa plîngi tu.
Tanta îl priveste mirata:
—De ce sa plîng? A, da, albumul. Se întristeaza din nou,
apoi îsi pleaca fruntea resemnata: Dar de acum e în zadar. Ne-am
despartit, poate pentru totdeauna... Respira adînc si îsi sufla
cu demnitate nasul. Au ramas doar amintirile astea. Asculta,
asta a scris-o cea mai buna prietena a mea:

„Cîte fire de nisip
în Oceanul Pacific,
Si cîti stropi în curcubeu —
Tot atît te iubesc eu..."

Draga de ea, zâmbeste Tanta printre lacrimi, parca o vad:
fina, dulce si cu guleras — inimioara. Sau asta — întoarce ea
cîteva foi — mi-a scris-o cea mai buna prietena.

—Pai n-a scris-o p-ailalta?
—Ba da, dar ce are a face? Asta-i alta, care mi-a scris-o pe
asta... Nu-i tot aia care mi-a scris-o p-ailalta. Asculta:


„Chiar de marea furioasa Va
intra-ntr-o zi în casa Si
orice va îneca, Doar
iscalitura mea Va ramîne
pururea..."

Ce fata dulce, si fina, si cu guleras pepit! exclama nostalgic
Tanta, privind absent, parca prin perete... Sau, uite-o pe asta

214


aici, scrisa cu creionul, ca n-aveam cerneala în stilou...
ce fata dulce, si fina, si cu guleras de dantela!...

„De-ar fi cerul o placinta Si

o torta luna noua, Te-as
chema numai pe tine, Sa le
mîncafn amîndoua..."
Sau, continua fata, uite aici ultima amintire... De la cea mai
fina si mai dulce prietena a mea:

„Pana mea ar vrea sa scrie
Doua rînduri pe vede: La
necaz si fericire Vezi prezenta
suvenire..."

— Mai stii ceva de ea? întreaba varul departat.
Verisoara suspina adine, neputincioasa:
—Nu stiu. Poate mai traieste... poate ca nu mai traieste...
dar eu n-am s-o uit niciodata, niciodata...
—Si cum o chema? insista baiatul cu o intonatie ciudata
în glas.
Fata se încrunta încurcata:
—Ce are a face numele? Se lumina însa deodata: Dar eu

parca o vad în fata ochilor: dulce, fina, draguta si cu guleras
mov. Scria si-i picurau lacrimile pe gulerasul mov. I se scuturau
umerii de plîns, si i se strîmbase gulerasul mov. Si eu plîngeam
Si-i îndreptam gulerasul mov.

\arul s-a ridicat de pe scaun si scotoceste în garderoba.
—Ce faci? întreaba Tanta, intrigata.
—îmi pun un guleras mov.
—De ce?


—Pentru ca amintirea asta eu ti-am scris-o, vara trecuta.

215


UN VISATOR


GOGUTA POPESCU E UN VISATOR: viseaza cu ochii deschisi.
O, si ce visuri minunate nu iau fiinta sub fruntea sa nitel încruntata
! Si cum mai fierb, si clocotesc, si se înalta, purtîndu-1
în aburul lor ametitor sus, sus, peste toate si deasupra tuturor,
si nimeni pe lume — nici colegii, nici profesorii — nu
banuiesc si nu pot banui nimic din tainica lor ascensiune... Si
cine, privindu-1 cum sta nemiscat, cu ochii larg deschisi, în
fundul clasei, ar putea ghici tulburatoarea metamorfoza a micului
Goguta? Caci, fara sa-si schimbe decît mîna pe care îsi
reazama fruntea, 'Goguta Popescu devine pe rînd matematician
celebru, participant la congrese internationale, în orele de aritmetica;
multiplu campion olimpic si mondial, în orele de gimnastica;
un Leonardo da Vinci, în orele de desen; un Edison
al erei atomice, în orele de fizica; si enumerarea ar putea continua,
dar, ajuns la ora de muzica, sub impresia operei vazuta
în ajun, el se viseaza... primadona.

„Vai, ce voce am!" se înfioara Goguta, si îi e ciuda ca trebuie
sa cînte pentru cefele netunse ale baietilor din clasa cu
peretii acoperiti de paltoane, pentru fetele ce se hlizesc în cioturi
de oglinda pitite în pupitre, pentru profesorul care umple

216


— prafuit de creta — niste portative golase de pe tabla... „Merita
ei sa asculte o asemenea voce?" se întreaba revoltat Goguta si,
ascultîndu-se de unul singur, îl podideste o caldura ciudata,
facuta din tristete si mîndrie. «Nu-i nimic, se încurajeaza el,
persevereaza Goguta | Esti cea mai mare cîntareata a
tuturor vremurilor... Mîine, poimîine, afise mici, apoi din ce în
ce mai mari, vor împînzi strada, cartierul, orasul...
GOGUTA POPESCU

în rolul

ROZINEI

AZI ULTIMUL SPECTACOL ÎN BUCURESTI

înainte de plecare în marele TURNEU în jurul LUMII

Electricienii nu vor mai prididi cu instalarea reclamelor
lor de neon, aviatorii vor ameti scriind pe cer cu litere de fum
un singur nume: GOGUTA, iar colegii, si mai ales colegele
vor alerga prin oras si, tremurând de fericire, vor spune tuturor:

— E cu noi în clasa, pe onoarea noastra... E coleg cu noi..»
Dar o sa-i creada parca cineva?» Si la gîndul acesta inima lui
Goguta creste, buna si calda, ca un aluat... Acum nu mai exista
cefe netunse, nici becuri chioare, si nimeni, nimeni nu mai e
prafuit de creta... Sala e întunecata si calda ca o gura de cup-
tor... Un singur suflu, si acela oprit —urmarind zborul înalt
de ciocîrlie, frînt si catifelat — de flutur planat, de cocor, al
melodiei cîntate de el.

Goguta se aude cîntînd, simte cum aria lui rascoleste, tulbura,
ameteste sala, si numai o vaga senzatie ca nu e bine vazut
de la balconul II — de acolo de unde statea el aseara — îl
face sa se dea mai la stînga... Se ciocneste de colegul de banca
ce-si balabane capul în tactul notelor, dar asta nu-1 deranjeaza.
Se mira numai, o clipa, cum de a patruns acesta, cu banca cu
tot, la spectacol. “Ce nesimtit, Vasilescu asta", gîndeste Goguta,

217


dar n-are timp sa se înfurie. Orchestra ataca acum
marea arie. Ce succes! vibreaza Goguta. Sala e plina
de ochi. Si holul, si piata din fata operei. Oamenii
asculta la difuzoare. Si cînd te gîndesti ca se
transmite si la radio! M-asculta tot cartierul, tot
orasul, toata tara!!! Fetele din clasa mea, Coca si
Lilica, Meri, mor de necaz. Si pe buna dreptate, de
altfel. Vai, ce voce am! Parca-1 vad mîine pe tovarasul
profesor de muzica cum o sa vina la mine, cerîndu-si
iertare ca nu m-a primit la cor. Si pe urma, încurcat,
nestiind cum sa aduca vorba, se va scuza:

—Goguta, scumpule, te implor: mîine seara la
„Aida"... un
loc pentru mine si familie... în picioare, la balcon,
cum o fi...


Nu ma lasa!
Iar el, Goguta, o sa înalte neputincios din
umeri... Adica, nu... îi va spune marinimos:

—Mda, cred ca se va face. O sa-1 rog pe regizor
sa va puna
la dispozitie loja lui... Dar nu garantez decît la
matineu. Seara
nu mai e un locsor. Stiti... presa, ambasadele,
turistii straini,
fel de fel de delegatii... Eventual vorbiti cu
tovarasul director
al scolii. Poate renunta dînsul...

Directorul, care îl va pîndi, desigur, de dupa o
coloana, va auzi vorbindu-se de el si va alerga întrun
suflet, cu plecaciuni;

—O, respectele mele, tovarase Gogu... Ce
onoare...
Goguta va sti însa ce-1 doare si-i va spune asa,
într-o doara:
—Cu locul promis e în regula, în fata de tot... Nu


ma întrebati
ce m-am luptat pentru asta... Numai ca urmeaza sa
veniti cu
un scaunel de acasa...

—O, va multumesc din inima, tovarase Goguta. Va
cunosc din
clasa întîi, dar nu stiam ca aveti o asemenea
voce...

—Am si alta! (Ah, tulburatoare, atotputernica
metamor
foza!) Stiti, interpretez si pe Don Bazilio... M-a rugat
directorul
operei! Titularul e cam ragusit. Pentru mine nu
conteaza: tot
am vocea în schimbare... O clipa numai, sa-mi schimb
costumul...

219


Un „aaah" imens de uimire cuprinde parterul, balconul, holul,

piata...
Gazetarii napadesc pe scena cu carnetele tremurînde în mîna:
—Un interviu, maestre.
—Aveti putintica rabdare sa-1 iau pe fa de jos. Gata... în
primul rînd tin sa va repet: Nu-mi place sa dau declaratii în timp
ce cînt. E ultima exceptie...
—Va multumesc, maestre. Sîntem numai stilouri si urechi.
—În al doilea rînd, iata ce va pot declara: cînt de la vîrsta
de trei ani. Ultimele turnee la Scala din Milano si la Balsoi
Teatr din Moscova mi-au adus consacrarea mondiala. Am interpretat
cu mult succes rolul lui Alfredo din „Traviata", si
al lui Radames din „Aida", si pe Ion Voda cel Cumplit. Si-acum
ajunge. Mai am de cîntat doar doua-trei masuri si, dupa cum
stiti, un artist apartine publicului... Iata-1 cum clocoteste, e
un vulcan în eruptie:
—Bis! Bravo! Biiis!!! Bravooo!!!
—Regret, dar nu mai am timp de dumneavoastra... Trebuie
sa ma înclin, sa caut din mers cunoscutii pe fata carora stralucesc
lacrimile... Toti îmi arunca flori... Iata-ma înecat pîna
la glezne... pîna la brîu... pîna la piept... Of, ma înabus! Am
sa rog pe usier sa interzica pe viitor accesul în sala persoanelor
cu flori! Si lumea ma aclama, ma cheama la rampa:
—Go-gu-ta! Go-gu-ta! Go-gu-ta!...

—Go-gu-ta! Go-gu-ta 1
—H î ! E u ?
E vocea profesorului de la catedra.
—Ai adormit? Dooo! Cînta gama!
Goguta Popescu se ridica buimacit în picioare. Priveste cefele


netunse ale colegilor.
—Do... re...
...pereti acoperiti cu paltoane...

220


—Mi... fa...

...portativele de la tabla nu mai sunt golase...

-Sol... la...

...si fetele care, uitînd de oglinzi, se hlizesc cu neobrazare la el...

—De ce taci?

Goguta îsi trece mîna peste fruntea presarata de fragii cîtorva
cosuri si bîzîie, trezit la realitate:
—Nu mai cînt... Mi-e rusine... Rîde fetele de mine, tovarase
profesor...



DORMITOR ÎN DOI


GOARNA A SUNAT DE MULT STINGEREA. în vila nu se mai
aude nici un zgomot. Doar jos, la parter, picaturile unui robinet
uitat deschis izbesc monoton chiuveta de tinichea a spalatorului.
Pic-pic-poc! Instructorul de serviciu s-a culcat si el dupa ce,
ca de obicei, a dat ultima —si nu totdeauna cea mai usoara —
batalie a zilei: culcarea...

—Dormitorul trei, stinge lumina!

—Ha ha ha!

—Cine rîde la doi?

—Hî, hî, tovarase instructor, iar mi-au darîmat patuu'!

—Sforrr... sforrr...

—Hi hi hi!

Acum, batalia a fost cîstigata pe tot teritoriul celor doua
etaje... Liniste... Pic-pic-poc!

Doar în dormitorul de doi, din spatele vilei, locatarii par
a nu se fi culcat. Baiatul cel mare din patul de lînga geam povesteste
pe soptite ultima isprava a lui Dik — „Piratul negru".
Celalalt, mai mic, dinspre usa, îngîna de jumatate de ceas, cu
limba încleiata de somn: .. -Hî... aha... îhî...

222


În sfîrsit, piratul a fost prins si spînzurat, iar povestitorul,

rezemat de tablia patului, tace privind pe geamul deschis.
Pic-pic-poc!
Luna aluneca grabita printre nori, ca un castron de supa au


rie, în timp ce padurea care se opreste la zece pasi de vila. frea


mata, misterioasa si neagra... Ca Piratul negru.
—Pustiulica, esti treaz? întreaba deodata cel mare, foindu-se
în asternut.
—Îhî...
—Îmi pare bine! Mai stam nitel de vorba. Stii, mie nu mi-e
somn defel. Baiatul sta turceste în mijlocul patului si
vorbeste
parca ragusit, în timp ce luna îsi arata fata de omleta
afumata:
Si p-orma, n-ai tu idee cit de mult îmi place mie noaptea,
întu
nericul, luna însîngerata sfîsiind lugubru norii plumburii,
asa
ca acuma... dungile de umbra de la jaluzele... Le vezi?
Nu-i
asa, parca-s gratii. ...Si creanga aia uscata, ce se proiecteaza
ca

o gheara si se misca si scîrtîie... închipuieste-ti ca ar atîrna
de
ea... Piratul negru, spînzurat...
—Îhî...
—Nu-i asa ca tie ti-e frica noaptea? N-ai decît sa vii la mine-n
pat. Stii, mie niciodata nu mi-a fost frica noaptea.
Dimpotriva,
o ador... Noaptea te face curajos... dezvolta barbatia...
Curajosul tace brusc, ciulind urechea. Vîntul a început sa
bata mai tare si trînteste cu zgomot, undeva la etaj, o usa uitata
deschisa. în curte, cearsafurile puse la uscat se umfla si se
zbat, prinse în cirlige.

—Auzi ce zgomote sinistre... Grozav îmi plac!... Noaptea
întreaga as sta sa le ascult, continua el tremurator si scîrtîit. Sa
stii ca izbeste vîntul oblonul de la pod. L-o fi lasat cineva deschis.
Mi-a povestit odata tata cum au intrat niste hoti prin podul
unui vecin, cu furci si cutite în dinti! Mie nu mi-e frica de hoti,
dar tUj daca vrei, vino la mine-n pat. îti fac eu loc. Nu vrei sa vii?
223


Tace cîteva clipe, asteptînd un raspuns, timp în care parca
toata bezna padurii a încalecat pe geam si a ramas acolo, agatata
de perdea. De undeva, foarte aproape, se aude tipatul cucuvelei.


—Asta-i cucuvaie, precizeaza baiatul, pierdut, tremurator.
O pasare de noapte foarte simpatica, cu niste ochi îngrozitori.
Lumea se sperie de ea, cic-ar prezice nenorociri... Superstitii!
Auzi cum se tînguie! îti îngheata sîngele în vine, nu-i asa? Gro
zav ce-mi place!... Nu cumva s-a asezat pe vila noastra? Vino
imediat la mine în pat! Ce mai astepti? Vrei sa mori de frica?
Si p-orma salteaua mea e mai moale si, daca vrei, îti mai pun o
perna.

Cel dinspre perete tace, dar si bufnita a tacut.

Pic-pic-poc.

Cel mare rîde albastru si-si umezeste buzele uscate:

—Bine ca a tacut. Frumoasa e noaptea!... Asculti? Ce fîlfîit
sinistru!... De fapt, mai mult un zbîrnîit... Nu stii nimic
precis. Ce nesiguranta placuta, delicioasa, continua cu voce înbusita.
Poate sa fie un liliac, un fluture „cap-de-mort", o stafie,
sau poate... poate sa fie cu totul altceva, de pilda... doua stafii!...
Te implor, nu te mai chinui. Vino la mine în pat!

Norii se destrama si alearga albiciosi pe cer ca niste cîrpe
de sters tabla în mîinile unui harnic elev de serviciu. Nu mai
bate vîntul.

Pic-pic-poc!

Dar de ce se umfla perdeaua ca o aripa?

—Daca nu vii la mine-n pat, vin eu la tine, sa stii, ameninta
plîngacios, cu glasul sugrumat, baiatul. Si, dupa o pauza în
care s-a zgîit înfricosat pe geam: O fi oare miezul noptii? Ce zici?

Cel mic nu raspunde. Rasufla adînc si se întoarce spre perete.
Un timp, nu se aude nici un zgomot. Ba da. Fosneste ceva
parca pe terasa. Or fi aricii de la coltul viu? Sau poate...

224


_ Tu crezi ca strigoii ies la miezul noptii? chitaie, de-abia
auzit, curajosul. Sare deodata din pat, împiedicîndu-se în cearsafuri,
si se îndreapta bîjbîind spre baietasul ce a început sa
sforaie. Sa stii ca acest fapt nu e just... dezvolta frica, poti sa
mori de frica si... si tu esti mic... De ce sa mori de frica? Si
izbucneste brusc, sfîsietor: Ia-ma cu tine în paaat!


15 — Recreatia mare


32 DE PREMIANTI


A FOST LA ÎNCEPUT — mai precis la 15 septembrie — si
mai precis la orele 8 antemeridian, o explozie de bucurie:

—Sanda!

—Gabriela!

Asadar, rectificam: o dubla explozie. Lucrul nu era neobisnuit,
si totusi... în clasa a V-a se întîlnisera, în aceeasi banca,
Sanda Prodan, care luase premiul III în clasa a IV-a A,
si Gabriela Olteanu, de asemeni premianta a treia, dar în
clasa a IV-a B. Cum fiecare se socotise nedreptatita de aceasta
clasificare, chiar din prima zi hotarîsera în secret, dar cît se
poate de ferm, privind fiecare spre cealalta cu coada ochiului:

„Anul acesta eu o sa fiu premianta întîi, orice s-ar întîmpla...
O sa ma straduiesc sa învat si mai bine", spunea Sanda.
„Clasa a V-a va avea o singura premianta întîi: Eu. Nimic,
nimic n-o sa-mi scape!" spunea Gabriela.
Si înca de a doua zi, aceasta palpitanta întrecere a început.
Mai întîi prin tatonari:

—Sanda, tu stii care este primul rege care a folosit scobitoa


rea?

—Hamurabi.

226


—Tt.

—Tutmes al II-lea... Tatal lui... Bunicul lui... dar cine?

—Nu-ti spun. Daca ma-ntreaba, 10 iau la istorie.

Si Sanda se învirtea vesela pe calcîie. Gabriela o si apucase
însa de cordon:

—Dar tu stii ce peste are capul în forma de lingura de supa,
corpul ca o cratita si coada ca o sita? De unde stiu? Am gasit-o
într-o revista a lui bunicu', de prin 1900...

—Care e, tu? întreaba Sanda îngrijorata.

—Nu-ti spun. Daca ma-ntreaba, 10 iau la stiinte naturale.

Sanda se bosumfla, dar peste o clipa era rîndul ei sa-si tina
colega de cordon:

—N-ai decît sa nu-mi spui, dar tu n-ai habar în ce an au
aparut sireturile la pantofi si... si... stai sa caut în carnetel
... si cînd a aparut cîntarul! Nu... cascavalul, nu... caviarul
...asa, am gasit: catarama! Vezi ca nu stii?

Acasa cele doua „premiante" se pregateau. Fiecare în felul ei.
Sanda, cu un vraf de carnetele în fata, citea: „Plinius cel bâtrîn
(dupa cum ne informeaza Vatinius, citat de Quintilian, volumul V,
pagina 60) sustine ca batistele erau cunoscute în epoca etruscilor...
etruscilor."



Iar Gabi, la telefon:

— Alo, interior 27? N-aveti o carte despre forma,
structura si evolutia molustelor în era tertiara? La ce-mi
trebuie? Cred ca la naturale... Stiti, eu sînt premianta întîi...
Greseala? Nu e Biblioteca Academiei? Scuzati!
Cunosteam toate acestea, cînd am ajuns în clasa a V-a, într-oora de stiinte naturale. În prima banca, cele doua bolboroseau
cu carnetelele în fata, în timp ce profesoara se pregatea de examinare:


—„Sarpele cu doua cozi si camila fara cocoasa ca si cocosul
fara creasta osoasa sînt exemplare rarisime..."
—„Melcul Macar Agar din Siamul de Nord rezista la o temperatura
de 100 de grade si poate sa nu manînce 311 zile si 2
ore..."

Apoi se auzi vocea profesoarei de la catedra:
—Copii, va amintiti de excursia la care am luat parte?
—Da! raspunsera în cor copiii.
—Ce excursie, tu? se foi Sanda spre Gabriela. Tu stii?
Dar nu avu timp sa auda raspunsul, caci profesoara conti


nua:
—Ati vazut cu totii vacile de lapte ale fermei de stat,
nu-i asa?
De data aceasta, fu rîndul Gabrielei sa se foiasca spre Sanda:

— Ce vaci, tu? Care vaci?
Colega ei se ridicase însa în picioare, cu fata stralucind de
bucurie:
—Stiu! Spun eu, tovarasa profesoara... O vaca din nordul
insulelor Antile!
—Nu, tovarasa profesoara, stiu eu, se ridica si cealalta.
De la poalele lui Kilimandjaro...
Profesoara coborî de la catedra si se apropie de cele doua

fete:
—Voi n-ati fost în excursie.... de ce n-ati venit?

228


—Da, dar eu am învatat acasa, stiu totul! se dezvinovatea
Sanda, si începu sa turuie: într-o expeditie din 1827 s-a
desco
perit o vaca cu cinci coarne...
—Nu, tovarasa profesoara, nu-i asa, o întrerupse Gabriela pe
Sanda. Avea doar patru coarne, si nu în 1827, ci în
1728...
în mai 1728...
Dar profesoara o opri:
—Deocamdata ne-ar interesa altceva mai simplu, mult mai


simplu. De pilda, care sînt rasele de vaci cunoscute în tara noastra...
Nici un raspuns. Cele doua fete îsi framîntau degetele. Sanda
privea în tavan, iar Gabriela cauta, probabil, vacile undeva
fr crapaturile dusumelei.

229


—Cine vrea sa spuna? se adresa profesoara catre clasa.

Si sub ochii uimiti ai celor doua, se ridicara treizeci de mîini;

—Eu ! Eu ! Eu !

Ce s-a mai întîmplat? Nu peste multa vreme, din duzina de
carnete de însemnari ale celor doua premiante a mai ramas cîte
unul singur. Si chiar pe prima lor pagina am vazut aceeasi însemnare
subliniata cu rosu: „Ce am vazut la uzina 7 Noiembrie".,,

A doua zi, la toate întrebarile profesorului de fizica s-au ridicat
treizeci si doua de mîini.
Cînd le-am întîlnit din nou, premiantele noastre aveau o singura
nedumerire:
„Vor fi oare în clasa a V-a treizeci si doi de premianti?"



PASARESTE


AM AUZIT PE MULTI PLÎNGÎNDU-SE de greutatea învatarii
unei limbi straine: „Reguli si exceptii, exceptii la exceptii, acorduri
(cu care e greu sa cazi de acord), verbe neregulate, cuvinte
întortocheate, expresii si mai întortocheate" — si exemplificarea
ar fi putut continua, dar, ajunsi la acest punct, cei mai multi
din interlocutorii în cauza îsi puneau mîinile în cap si ilustrau
trista enumerare printr-un oftat adînc. Ei bine, nu dati crezare
acestor bocitoare. Nu vreau sa zic ca mint, dar afirm cu toata
taria ca exagereaza. Nimic mai usor decît sa înveti o limba
straina. Fara profesor, fara caiete si vocabulare, fara dictionar,
fara... sa-ti dai macar seama ca ai învatat-o si ca o folosesti. E
limba pasareasca.

N-o stiti? Pacat!... Are marele avantaj ca e o limba straina si,
m acelasi timp, avantajul la fel de mare ca, pentru a o învata,
nu trebuie sa stii bine nici macar româneste. Limba aceasta
are un singur secret care constituie si unica ei regula: dupa
fiecare silaba adaugi un pi. Atîta tot. Bineînteles ca pe deasupra
se mai cere un lucru (de care înca nu esti scutit la nici o limba):
exercitii, si iar exercitii. Dar, cu acest pret, „pasareasca"
iti intra, asa zicînd, în sînge, si nici cel mai istet pitigoi nu se
mai poate masura cu tine fara... translator.

231


Vreti sa stiti cum se vorbeste pasareasca? îngaduîti-mi, in
acest caz, sa evoc pe doi asi ai acestui nobil ciripit. Lica si Mitica
nedespartitii prieteni din tabara de la Poiana. Nu voi adauga
la faptul ca sînt prieteni nici un amanunt care sa-i separe
într-o cît de mica masura, în afara de cel ce face gloria exclusiva
a unuia din ei: Mitica e poet. Si lucrul acesta, înca secret, va
fi cunoscut tuturor la primul foc de tabara, adica peste cîteva
ore. Oare, tovarasii ce vor sta întinsi pe paturi în jurul luminosului
rug, sus la poalele Postavarului, sub bolta înstelata, vor putea
rezista ispitei de a nu-1 lua pe brate si de a nu-1 purta în triumf
pîna la cabana, dupa ce-i va vraji cu inspiratele versuri ale
ultimei sale productii? Nu de alta, gîndeste îngrijorat poetul,
dar la vale e primejdios sa fii purtat pe sus... Caci despre succes
nu mai încape nici o îndoiala. Cine nu va lacrima înca de la
prima strofa:

„Ce frumoasâ-i limba noastra,
Pe care-au doinit-o strabunii/
Frumoasa ca marea albastra,
Frumoasa ca secera lunii,,."

Dar deocamdata e înca devreme. Mai e timp berechet pentru
ca, împreuna cu nedespartitul Lica, sa dea o raita spre costisa
plina de fragi din apropiere.

—Cîtpi epi ceapisupi? ciripeste Mitica.

—Cinpicipi fapirapi cinpicipi.

—Viipi lapi papidupirepi?

—Penpitrupi cepi?

—Lapi frapigipi...

Cînd însa în program e foc de tabara, timpul zboara mai
încet, caci ora opt seara e asteptata cu nerabdare, înca de lasapte dimineata. În sfîrsit, goarna îsi tremura solemn semna


232


lul iar palalaia izbucneste triumfator din cinci colturi deodata
gonind din poiana noaptea, în neagra padure din jur.

Un cîntec — ropot de aplauze; o sceneta — bravooo!...
Acum urmeaza poezia mea, gîndeste Mitica — bis!" si iese îmbujorat
(de foc, de emotie?), cu fata spre spectatorii asezati într


o potcoava luminoasa.
—Cupirajpi, îi sopteste Lica, în timp ce poetul tuseste, îsi
înalta fruntea înalta spre bolta si mai înalta si începe liric, dar
ferm:

„Cepi frupimoapisâ-ipî,.
Limpibapi noaspitrâpi
Frupimoapisapi capi Mapireapi
alpibaspitrâpi..."

Mai departe, glasul liric al poetului, desi din ce în ce mai
ferm, n-a mai putut fi auzit. Rîsul a umplut întîi poiana, pe
urma, Poiana, si apoi (n-am informatii certe, dar sînt sigur ca
asa s-a întîmplat), întreaga Tara a Bîrsei.

Peste o ora-doua Lica si Mitica s-au regasit în dormitor. Poetul
scînceste cu sughituri, neogoit.

—Haipi nupi fipi tristpi, sopteste duios amicul.

—Hi-hi... plînge poetul, doborît de catastrofa.

—Nupi fipi supipapiratpi, Mipitipicapi. Nupi plînpigepi.

Tapicipi, îl îndeamna mîngîietor celalalt si adauga spre

îmbar

batare, un argument de istorie literara: Nipiciopidapitapi

ma-

Piriipi popiepitipi n-aupi fostpi înpitepilesipi depi lapi

în-

Picepiputpi...

Cum? Ce zice? N-ati înteles argumentul? Iata, vi-1 traduc cuvînt
cu cuvînt. Zice asa: „Nu fi suparat, Mitica. Nu plînge!

Taci.... Niciodata marii poeti n-au fost întelesi de la
înce-Put..."
233


URIASUL


URCADINBALC0NCAPENISTETREPTEsiîsiluamiculdejun pe
terasa balconului-turn. Nu mînca mult: un covrig si citiva
metri din cablul de la televizoarele locatarilor. Antenele le
pigulea doar. Cobora apoi pe scara de incendiu si — odata
ajuns pe pamînt — îsi vedea de treburile lui obisnuite.

îi placea, de pilda, sa smulga copacii proaspat saditi si sa-i
planteze din nou în gura vreunui canal, cu coroana în jos. Putea,
fara nici un efort, sa culce un bloc de patru etaje la pamînt si

— pe peretele astfel amenajat — sa joace fotba,l de unul singur,
dar numai cu o minge plina de noroi. Muta, jucîndu-se pur si
simplu, o alee în mijlocul unui rond de flori si viceversa. Era
uriasul cartierului si în fiecare dimineata — trezindu-se din
somn — oamenii alergau curiosi la ferestre sa vada ce noua idee
îi trasnise prin minte. Uneori vedeau ca din blocul lor de zece
etaje ramasese doar parterul. De fapt, era suficient ca uriasul
sa puna într-un anumit fel degetele pe cîteva butoane ale liftului,
si etajele de sus ramîneau în aer.
Veneau delegatii din toate colturile orasului ca sa-1 vada, si
oamenii îl aratau de departe cu degetul. Uneori uriasul nu era
pe acasa, dar asta nu deranja pe nimeni. Ispravile lui erau atît

234


de formidabile, încît vizitatorii ramîneau oricum cu gurile cascate
Si poate ca era mai bine ca nu-1 vedeau. Caci unii dintre ei,
care sub impresia basmelor din copilarie si-ar fi închipuit pe
uriasi ca pe niste... uriasi, ar fi fost, poate, deceptionati. Uriasul
nostru nu era din speta lui Gargantua, sa zicem. Masurat,
nu avea mai mult de 1,59. La cîntar, 45y500 kg. (Cu cabluri, se
vede, nu te poti îngrasa.) Daca însa treceai cu vederea
aceste amanunte, nu puteai sa nu ramîi impresionat de puterea
lui cu adevarat urieseasca.

Avea — altfel totul ramînea de neînteles — o forta interioara,
ceva asemanator cu puterea ce salasluieste într-un cazan
cu aburi sau, poate, în acel mecanism greu de lamurit care face
cu putinta ca o furnica, o neînsemnata furnica, sa traga dupa ea

o radasca. Altminteri cum s-ar putea explica, de pilda, ca micul
urias — daca ne putem exprima asa — era în stare sa ciocaneasca
dupa plac la geamul oricarui aparatament cu fatada spre strada,
si înca atît de zdravan, ca geamul zbura în cioburi? Cred —
si nu e doar o parere personala — ca toata puterea sa sta în degete.
Cu cinci degete, eventual chiar de la picioare, putea smulge
din pamînt orice pancarta. îi trebuiau doar trei degete pentru ca
o lada cu gunoi plina, asteptînd masina I.C.A.B.-ului, sa nu
mai poata fi gasita decît în vitrina noului magazin din cartier.
Cu doua degete de la mîna stinga prefacea urechile a cinci copii
în zece gumilastice, iar cu un deget... Ei bine, ce sa mai
vorbim! Cel mai adesea folosea un singur deget. îl ducea la
frunte... Atunci, fara ca cineva sa-si dea seama, cutia lui
craniana se dilata, capul îi devenea dupa caz, patrat sau rombic
si bineînteles atît de mare, încît putea sa zamisleasca în
voie orice idee, oricît de titanica.
Ei bine, faima sa trecuse de mult hotarele cartierului nostru,
I.T.B.-ul pusese curse speciale spre împaratia noului urias,

235


retragînd cîteva din directia gradinii zoologice ce ramasese cu
jumatate din numarul vizitatorilor obisnuiti, oamenii se reseni.
nasera de mult sa se scoale cu noaptea în cap pentru a prinde
un loc în autobuzele cu pricina, cînd o turburatoare veste se ras.
pîndi în oras: uriasul DISPARUSE! De cîteva zile nimeni nu
mai daduse ochii cu el. Ipotezele cele mai felurite se ridicau sj
cadeau ca niste popice... „Si-a luat talpasita?" „Dar încotro?"
„A plecat în vacanta?" „Exclus. Era în plin trimestru trei."
„Bolnav?" „Cu neputinta!" Urmele ultimei sale „distractii"
între blocuri ramasese la vedere ca senilele unui tanc beat,
alimentat cu alcool în loc de motorina. Si atunci?

Ei bine, explicatia era alta, si nimanui nu i-ar fi trecut prin
cap. Disparitia uriasului era un fapt de ambitie. Da! Acest neasteptat
concediu, resimtit atît de acut de toti cei din jur ce nu-si
mai puteau concepe viata zilnica fara el — asa cum nu si-ar
fi putut-o închipui fara mustar la crenvursti — se datora unei
ambitii. N-as putea jura ca lucrurile s-au întîmplat chiar asa
cum vi le voi povesti, dar asta numai pentru ca — din pricipiu —
nu jur niciodata. Cel mult, îmi dau cuvîntul. Poftim, asta o
fac...

Asadar, într-o buna zi, cînd tocmai dispecerul I.T.B.-ului
telefona alarmat pentru a se „întari" linia asaltata de cîteva
batalioane de curiosi veniti special din provincie sa-1 vada,
uriasul nostru se trezise cu... un deget la frunte. Care deget
anume si în care pozitie, n-as putea-o spune! Dar nici el însusi.
I se întîmpla din cînd în cînd sa se trezeasca în aceasta pozitie,
dar atît de rar, încît nici chiar el nu era în stare sa repete gestul
în mod constient. Destul ca în acele clipe capul i se rotunjea
dupa toate posibilitatile, si atunci— lucru aproape de necrezut —
mergea la scoala. în ziua aceea pleca, asadar, la scoala. De
fapt, se opri în dreptul scolii, pentru ca — urcînd pe gard, apoi
în batrânul nuc care umbrea un sfert din fatada — sari direct pe

236


copertina. De aici era un singur pas pîna la burlan. Nu avea decît
sa întinda mîna. în cîteva clipe fu pe acoperis, de unde, strecurîndu-
se printr-un chepeng, putea ajunge cu usurinta pe coridorul
de la etaj. De aici, oriunde. Depindea de combinatia degetelor.
Fu, dupa toate probabilitatile, o combinatie spontana. Asa se
face ca uriasul nostru se pomeni în clasa a doua. El era de cîtiva
ani în clasa a patra...

Cei dintr-a doua, multi cu barbia de-abia la nivelul pupitrului,
nici nu-i observara prezenta. Lucrau singuri, adînciti în
rezolvarea unei probleme de aritmetica. Caietele din acea zi
stau marturie atît despre problema în sine, cît si despre modul
ei de rezolvare.

—Ce faceti voi? întreba uriasul.

—Rezolvam o problema 1

—Toti 30?

—Da! E o problema grea, tare grea.

—Cum adica grea? zise uriasul, si o tresarire i se citi în ochi.

Daca-i grea, e pentru mine! Dati-o-ncoa' 1

Ca un aspirator sorbi parca vreo cîteva caiete, îsi arunca o
privire asupra lor, apoi izbucni în rîs. Un rîs de urias.
—Sst! îndrazni o fetita. Ne deranjezi, nu putem rezolva pro
blema !
—Asta-i problema?! Uahaha! în doi timpi si trei miscari
n-am ce alege din ea. Care va sa zica... „Cîti cocosi si cîte
puicute
au scos doua closti avînd douazeci de oua fiecare, daca prima a
scos
opt cocosei, iar a doua cu cinci puicute mai mult..." Pai e
simplu,
pufni uriasul, privindu-i pe prichindei. înmultiti numarul
clostilor
cu cocoseii...

— Glumesti! zîmbi un baietas.
Uriasul ramase o clipa încurcat, apoi rîse strîmbî
— Sigur ca glumesc... împartim puicutele la closti!
Rîse toata clasa. Uriasul nu. Racni
237


—Stati! N-am terminat!... Pe urma scadem clostile din

cocosei, si gata!
Acum copiii rîdeau cu lacrimi.
—Gura, ca va fac jumari! Trebuie liniste!
Uriasul se încrunta, închise ochii, o sudoare fina îi brobo


nise fruntea, iar cînd deschise din nou ochii, pe jumatate, o
ciuda teribila îi scapara în privire. Nu putea sa rezolve problema.
Dar nici sa recunoasca nu putea. Zise printre dinti, strîngînd
caietele în pumni:

—Asta-i problema pentru mine? Eu pot rezolva probleme
mult mai grele.
—De exemplu? întreba un baietel blond din prima banca.
—De exemplu... daca te trasnesc cu un singur bobîrnac
te-am si dat de-a berbeleacul!
—Si asta-i problema? Esti de trei ori mai mare ca mine!
—Da? Atunci... cu trei degete pot smulge din pamînt un
copac. El e mai mare ca mine!
—Ei si? se strîmba baietelul. Mai greu e sa-1 plantezi!
Atunci sa te vad!
—Pot sa sparg un geam de la etajul 10 cu prastia, si de la 11,


fara prastie!
—Asta poate si vîntul!
—În fata mea tremura blocurile...
—Asta poate orice gura-casca. E de ajuns sa trântesti usa.
—Copiii tipa dupa mamele lor numai cînd ma vad!
—Pentru asta e de ajuns sa fii bataus. Asta nu e o problema.
—Si care e, ba, aschimodie?!
—Asta din caiet, de exemplu! Asta cu clostile! spuse calm


londul.
—D a ?
—D a !
—Bine! O rezolv! scrîsni uriasul. O sa mai auzi tu de mine.

238


Zbura direct pe geam. Nucul gemu sub greutatea lui si îl
zvîrli direct pe gardul scolii... De aici...

Ei bine, de aici i se pierdu urma. Era vazut din cînd în cînd pe
la marginea cartierului, dînd tîrcoale cuibarelor cu closti. Uneori
putea fi vazut stînd pe vine linga un cotet. încerca sa numere
ouale de sub vreo closca. Era zgîriat si ciupit... Dupa vreo doua
saptamîni, gasi o closca ce clocea fix douazeci de oua. îi mai trebuia
una. O cauta din zori pîna seara. O descoperi, în sfîrsit,
la marginea unei comune. Atunci se puse pe pînda, asteptînd
sa scoata puii. Iesira în aceeasi zi, dar uriasul nu izbutea deloc
sa afle care era cocosel si care puicuta. Semanau, erau la fel.
Trecura cîteva saptamîni de asteptare si de alte ciupituri. în
sfîrsit, cocoseilor le crescu o creasta cît maciulia de chibrit,
în aceeasi noapte îi numara. Adormi frînt de oboseala, cu capul
pe cuibar. Se trezi în zori stranutînd. Cîtiva puisori îl ciuguleau
de nas. Uriasul sari în picioare si o lua la goana. Avu un singur
gînd: sa ajunga cît mai repede la scoala, în clasa a doua, si sa
dea pustilor rezulatul problemei. Si asa întîrziase destul.

La ora 8 si 5 minute era pe gardul scolii. Si apoi nucul... copertina...
burlanul... chepengul... coridorul...

La ora 8,5 minute si 30 de secunde se napustea în clasa.

Clasa era goala. Si celelalte clase. Toata scoala! La 8 si 6 mi


nute era din nou în strada. Era plina de copii.

—Ei! Voi dintr-a doua! tipa uriasul atît de puternic, ca
frunzele nucului începura sa fosneasca din senin.

Si cînd copiii facura roata în jurul sau, uriasul îi privi pa


rinteste, apoi — mutîndu-se mîndru de pe un picior pe altul —

zise:

—Nu va chinuiti! Am rezultatul...

—Ce rezultat, nene? întreba blondul caruia soarele verii

îi jupuise un rînd de piele de pe nas.

—De la problema cu clostile... cu cocoseii... cu puicutele.

239


—A! se dumeri baietasul. Am rezolvat-o de atunci! În cinci
minute...
—Cum în cinci minute?! clipi nauc din ochi uriasul. Nu sepoate! Imposibil! Pai trebuie trei saptamîni numai pîna seclocesc
ouale...
—Da, dar noi nu sîntem closti! spuse blondul, cojindu-si

o pileita de pe nas si îi întoarse spatele.
Roata copiilor se sparse si ea.
Ce-a mai fost, nu v-as putea spune! în orice caz, din ziua
aceea, I.T-B.-ul n-a mai fost solicitat sa întareasca linia spre



cartierul nostru. Oamenii preferau sa viziteze gradina zoologica...
Copiii la fel.

Era vacanta.

Cît despre uriasul nostru, poate doar pomii, antenele si clostile
din cartier sa nu fi aflat ca nu e decît un mic... gainar.
Eu, de pilda, am aflat-o de la un copil de trei ani si doua luni.



16 — Recreatia maro


241



„NECUNOSCUT LA ADRESA”


CEI DOI FRATI SANDULESCU L-AU CUNOSCUT pe Furtuna Scarlat
în tabara la Eforie. Mai precis în gara, la coborîrea din tren.
Amortiti de drum si rascopti de caldura, atîtati de marea ce-si
fredona atît de aproape chemarea racoroasa, baietii sareau din
vagoane, încurcîndu-se în legaturi, bagaje si geamantane de
tot felul. Nerabdatori de a da buzna în mare — dar mai putin
nerabdatori de a se aseza în rînd — baietii se multumeau, deocamdata,
cu privelistea ghiolului, vasta calimara rasturnata nu
departe, la picioarele lor. Ramasi mai la urma, fratii Sandulescu
s-au apropiat de baietasul ce se lupta cu doua geamantane si
un rucsac. Prea mic, leganîndu-se izbea cînd un geamantan,
cînd altul, de traversele catranite, în timp ce rucsacul din spinare
îi atîrna strîmb, lovindu-i încheieturile.

Pe asta nu-1 vazusera! în ce compartiment se ascunsese? Se
repezira spre el, sa-1 ia în primire:

—Cum te cheama, neicusorule?

—Furtuna...

—Furtuna? Hi-hi... Va sa zica, Vijelie, ai? Taifun?!

—Ha-ha-ha, Muson... Priviti, baieti, ce mai Muson ne-a

venit în tabara... Vîjjj!...

242


Se oprira deodata din vîjîit. Cel mare îsi îndulci glasul:

__ Si mai cum, dragutule? Zi, cam te mai cheama? __

Scarlat, bombani baietasul nedumerit.

—Scarlat? Hi-hi... Scarlatina? Pai de ce nu spui, bre, sa te

ducem la infirmerie?!

—Sigur... Pericol de infectie... Si, zi, Gargara te cheama?

—Si ce rîdeti? Asa îl cheama si pe tata... se apara micutul...

—Ho-ho-ho...

—Hi-hi-hi...

Rîdeau cu lacrimi. De fapt, nu erau baieti rai fratii Sandulescu.
Aveau însa meteahna asta, a poreclelor. Meteahna o
socoteau altii. Pentru ei era o distractie. Ce, nu e distractiv
cînd pe un baiat îl cheama, sa zicem, Andrei, sa-i spui... Ardei?
Nu rîd toti. Poate nu rîde nimeni, dar, la urma urmei, rîzi singur.
Adica în doi.

—Hi-hi-hi...

—Ho-ho-ho...

Asa ca acum. Dar vazîndu-1 mic, încruntat si nadusit, chibzuind
cum sa-si aburce unul din geamantane pe umar, încetara
hlizeala:

—Mai Tinctura de iod, da sa-ti duc eu un geamantan...

—Da unu-ncoa', Ciclonule!

Scarlat Furtuna nu era suparacios. Ei, si chiar daca la-nceput
te îmbufnezi nitel, poti sa tii supararea cu cineva care sta cu
tine zi de zi la acelasi colt de masa, care te învata sa înoti, cu
care stai la soare în acelasi pat de nisip si te cojeste de pielitele
primelor arsuri, sau care seara, în dormitor, face pe perete fel
de fel de umbre chinezesti, ori povesteste, pîna la miez de
noapte, lucruri nemaiauzite, cu vulcani si elefanti, pigmei si
gorile? E limpede: nu poti sa tii supararea nici doua zile. Dimpotriva.
Cei trei devenira în scurt timp cei mai buni prieteni.

16* 243


Dar daca povestile n-ar fi avut sfîrsit nici în o mie si una da
nopti, în viata unei tabere se întîmpla, dupa abia douazeci si
una de zile, inevitabilul. Plecarea... Si totdeauna... tocmai
în ziua cea mai frumoasa. Se fac bagajele, se strîng ciorapii pierduti,
se cumpara margele, si toti copiii, sculati devreme, vad,
în sfîrsit, ceea ce din prima zi dorisera sa vada:rasaritul soarelui
din mare!! E trista despartire de plaja pe care-ai vrea s-o
strîngi într-o batista, de valurile prietene, de zumzetul falezelor,
de... (acum lacrimezi de-a binelea, dar nu-i nici o rusine) de
toti tovarasii!! Tac goarnele, tac tobele, catargul despuiat...
Nu, nu mai privi într-acolo, micutule Scarlat! Alearga mai de-
parte din baiat în baiat, ia-le semnaturile, adresa... Ti-ai cum-
parat doar pentru asta un carnet special... Uite-i si pe fratii
Sandulescu... Reaminteste-le din nou, printre lacrimi:

—Sa veniti neaparat în vacanta de iarna...

—Venim... venim...

—Scrieti adresa: strada Garii, nr. 33, Pitesti... Scrieti numele

meu.

—Numele? Pai ce crezi tu, mai Taifunule, o sa te uitam noi

vreodata?

—Niciodata, mai Gargara...

—Veniti sigur, nu-i asa?

—Venim... Mai încape vorba?

...Si vremea a trecut... A început scoala... Din trimestrul
întîi n-a mai ramas decît amintirea si un sir de note puse cu
rosu în catalog...
La masa, cu genunchii pe scaune, cei doi Sandulescu par a fi
ispravit de scris o scrisoare...

— Va sa zica, reciteste cel mai mic, adaugind cîte o virgula:
„Bucuresti, 20 decembrie... Scumpul nostru prieten, nu te-arn
uitat nici o clipa. Iata, se apropie vacanta de iarna... Vom veni

244


la tine, asa cum ti-am promis. O sa Hdem, o sa glumim. Avem atîtea sa ne
povestim... Asteapta-ne la gara, în ziua de 2 ianuarie."

—Mai adaugam ceva?
—Adresa... si la cutie!
Dar tocul s-a întepenit pe plic, înca de la primele litere. 5andulescu cel


mic priveste deznadajduit penita raschirata, fratele cel mare înalta

nerabdator din sprîncene:
—Scrie! Ce te-ai poticnit?
—Misule... Cum îl cheama?
—Ai uitat? Ha-ha-ha! Nu stii cum îl cheama? Dar rîsul îi
pieri deodata si lui de pe buze!... Adevarat!... Cum îl cheama?

A mai trecut o zi. Scrisoarea n-a fost pusa la posta. Pe plicul alb, un

singur cuvînt: „Tovarasului..."
—Si daca am scrie doar adresa?
—Fara nume?
—Fara.
—Si postasul cui s-o dea?


—Dar daca plecam asa... fara scrisoare...

— Si daca este într-o tabara? Sau s-a mutat? Nu se poate...
rebuie sa ne amintim cum îl cheama.
24 decembrie.

Cei doi nu si-au amintit. Se plimba în jurul mesei. Cel mai lic
urmareste crapaturile din tavan. Celalalt prefera dusumeaua.

—Ceva, asa, ca o furtuna...

—Am gasit!

—Ce?

—Vijelie!

—Nu... Alizeu...

—As... Un nume mai furtunos... Ca o catastrofa.

—Stiu ! Uragan!

—Ttt... Daca-1 chema Uragan, i-am fi zis Urangutan...

246


—Asa e...
Mormaie amîndoi, rotindu-se gînditori, cu ochii închisi, în

jurul mesei.
—Prapad... Vîrtej...'Ciclon... Anticiclon...
—Tunet... Crivat... Baltaret...
—Avalansa!

27 decembrie.

—Ce facem? O sa întîrziem...
—Stii ce? Sa-i cautam numele celalalt... numele mic.
—Adevarat! Cum de nu ne-am gîndit? Cum îl cheama?
Ionel? Ghita? Aurel?
—Nu... Ceva medical...
—Exact. Gargara! Nu tii minte?
—Oim o sa-1 cheme Gargara? Ai mai auzit tu sa-1 cheme
pe cineva Gargara?
—M-da... si totusi... Ceva ca o boala... Gripa... Luxatie...
Bronsita...
—Termina odata, se înfurie cel mare. Cauta masculine!
—Junghi! Prisnit! Seringa! Migrena...
—Iar începi cu femininele?
—Asa e... Vaccin... Pansament... aa...
—Âa... aa...


28 decembrie.

—Azi trebuie neaparat s-o punem la cutie. Altfel, nu mai
ajunge la timp.
—Dar cum? Cui o adresam? ofteaza la capatul puterilor
maruntelul.
Sandulescu cel mare îsi ia o figura grava:
—M-am gîndit toata noaptea. Scriem asa: „Strada Garii 33",


iar în loc de numele destinatarului scriem dupa Tovarasului...
Da plicul încoace! „Tovarasului... Vijelie, zis Ciclon, zis Baro


247


metru, zis Albastru de metilen, zis Bisturiu, zis Bicarbonat..,
zis..." Cam asa ceva.

Au trecut zile. Cei doi se framînta, privind cu jale fila calendarului
care arata patru ianuarie. Nici umraspuns. Sa nu fi primit
scrisoarea? De ce nu? Era doar recomandata... Si la urma urmei,
cîti Cicloni puteau fi în Pitesti? Sau cîti Taifuni pe strada
Garii? si la un singur numar putea fi mai mult de un Neptun,
zis Bisturiu sau cam asa ceva?

Se auzi deodata soneria de la intrare:
—Postasul! O scrisoare! A pus la cutie o scrisoare!
într-o clipa, scrisoarea se gasea în mîinile lor. O întorceau

nedumeriti pe o fata si pe alta:
—Pai asta... este scrisoarea noastra!
—Cum o sa fie a noastra? Tu nu vezi ce de stampile are, ce
de semnaturi?
—Ea noastra! E scrisul nostru, totusi...
—Nu e numai scrisul nostru, citeste cu uimire cel mare
prima însemnare... Uite ce scrie: „Tovarasul Ciclon —
necunoscut
la adresa. „Privirea îi aluneca mai jos: „Tovarasul Barometru
—
necunoscut pe strada Garii." — „Destinatarul Bisturiu —
necunoscut...
în localitate.." descifreaza si cel mic o
însemnare.
—Necunoscut... necunoscut... necunoscut...
—Si pe urma?
—Retur!
—Ce-nseamna retur?
—înapoi...

—Cine e desteptul cu returul? se-nfurie Sandulescu cel mic.
Sandulescu cel mare priveste cu melancolie zecile de însemnari
si stampile:
—Ei lasa, omul si-a dat toata osteneala... Si deodata descopera


o semnatura clara în josul tuturor însemnarilor. Baiatul
citeste
si tipa, ca si cum plicul i-ar fi luat foc în mîini: Dirigintele
ofi248



ciului postal: Furtuna... Scarlat! E tatal lui! îl chema la fel
nu-ti amintesti?

—Iute, geamantanele... Valiza! Avem tren peste o ora.

Se reped spre polita unde stau rînduite, dupa marime, cele

trei bagaje, si le apuca din zbor.
Deodata se opresc în fata calendarului... Geamantanele le-au
cazut din mîini... Se asaza întunecati pe o ladita.
—Unde sa mai plecam? Mîine începe scoala...



„VOI CE AVETI LA ROMÂNA ?"


GORE SE HOTARÎ ÎN CELE DIN URMA sa-i scrie. Alta solutie
nu vedea. De mult voia sa stea de vorba cu Ea. Ultima
data, alaltaieri seara, jurase, strîngînd pumnii în fata oglinzii:

—Mîine îi vorbesc! Cu orice pret. Jur pe...
Si cum se privea încruntat în oglinda, cautînd pe ce anume
sa jure, gasi:
—Daca nu, sa-mi iasa o buba în vîrful nasului!

Se apropiase de oglinda toaletei, turtindu-si nasul, si ramase
înlemnit. Exact în vîrful nasului îi iesea o buba! Asa nu putea
sta de vorba cu Ea. Amînase, asadar, convorbirea, dar nu pentru
mult timp. Pentru 5 minute. Ce-ar fi s-o cheme la telefon? îi
stia numarul. Cartea de telefon se deschidea singura la numarul
cu pricina. Era acolo un nume apropiat, al Ei, si unul —
acelasi — strain, de care se temea: numele tatalui. Si daca
va raspunde tatal?! O sa închida telefonul! Dar daca va raspunde
Ea?

—Precis ca voi închide si în acest caz! recunoscu Gore neca
jit si, de furie, începu sa-si frece buba din vîrful nasului.
Mama trecea, trebaluind, spre bucatarie si — pentru a doua
oara — repeta întrebarea pe care Gore nici n-o auzise:

250


—E grea problema, Gore?

Baiatul tresari:

__ Nici nu avem matematica!

Rosi imediat. Se afla, într-adevar, cu caietul de matematica
în fata de peste un ceas. Dar nu pentru vreun exercitiu. în
caiet, între filele de la urma, erau însemnarile lui „secrete": o
poza, versuri si un început de jurnal, fiindca în afara de date
nu mai scrisese nimic. Ce sa fi scris? O cunostea de 13 ani, erau
vecini, urmau aceeasi scoala, numai ca în clase paralele. Nu-i
venea sa creada ca ani si ani vorbise cu Ea, se jucasera împreuna,
uneori o înghiontise...

Gore priveste poza. E facuta la serbarea de sfîrsit de an, iar
el îi punea, pe furis, coarne. Ea plînsese de ciuda cînd îsi vazuse
fotografia, iar el îi rîsese în nas. Venise apoi vacanta
mare si, de la 15 septembrie, se reîntîlnisera la scoala. Si, deodata,
fara sa stie de ce, din acea clipa, ori de cîte ori o vedea,
îi venea sa intre în pamînt. Daca era cu alti baieti, începea
sa vorbeasca, sa rîda, sa se catere pe garduri. Daca era singur,
trecea rosu ca focul strada, cotea fara sa întoarca macar capul,
apoi... murea de parere de rau.

Se întîlneau o data pe saptamîna, joia, la cor. Lui Gore i se
schimba vocea, si într-o zi profesorul opri furios corul:

—Cine cînta acolo cocose ste?

Asculta, cu rnîna pîlnie la ureche, încruntat, apoi îi indicase
cu betigasul:
—Cînta singur!
Gore se simtise pierdut. începuse sa cînte cînd gros, cînd

subtire, apoi se oprise, îngaimînd un „tralala" jalnic... Din ziua
aceea, joia ramasese neschimbata doar în calendarul lui Gore pe
un an înainte. Se întîlneau la iesirea de la scoala, dar el ramînea
cu baietii, chiuia, hohotea, se mai catara pe cîte un gard, iar
cînd ajungea acasa îi venea sa se ia la palme, îsi cerceta caie


251


tul cu amintiri, si se jura ca a doua zi o sa-i vorbeasca. Dar
despre ce? O s-o întrebe: „Voi ce aveti la româna? Dar la matematica?"
Si pe urma? Atunci sa-i scrie. Dar cum? îi placeau
cîteva fraze dintr-o revista literara si i le-ar fi scris cu placere,
dar nu prea aveau nici o legatura. Era vorba despre „Metafora ca
instrument de investigatie..."

„Ah, dac-as putea sa scriu si eu asa, dar despre altceva!"

—E grea problema, Gore? întreba din nou mama.

—Grea! ofta baiatul, uitînd cu desavîrsire ca nu au mate

matica a doua zi.

—Las' ca vine tata si o descurcati împreuna...

Gore închise imediat caietul. Tata?

în aceeasi clipa suna telefonul. Era Sile. Ce tot mosmondea?

Nu era vorba sa se întîlneasca în statie? Sa mearga la patinaj?

Gore coborî, si peste jumatate de ora se pomeni în forfota de
pe patinoar. Era începator, abia se misca de unul singur, dar
se încalzise si îndraznea tocmai sa se amestece printre ceilalti
patinatori cînd o vazu pe Ea. Purta un pulover verde, dungat.
Si o caciulita cu un ciucure alb. Patina usor, aproape dansînd,
împreuna cu fete si baieti din clasa lor, si Gore simti dorinta
de-a se apuca de mîna cu ei, dar ramase locului. Rezemat pe
margine, o urmarea disperat cu coada ochiului, îngrozit cînd
treceau cîteva minute fara sa-i vada caciulita, iar cînd se apropia
se prefacea zorit ca are treaba la patine. Simti ca i s-a facut
frig, ca e nenorocit si singur pe lume, ofta si... îsi pipai nasul.

—Atît ar mai trebui, sa ma vada cu nasul umflat!

Se gîndi sa plece pe nesimtite, cînd, chiar lînga el, se oprira
doi tineri. Rosii la fata, voinici, grozavi în puloverele lor crosetate
în noduri.

—O vezi pe pustoaica de colo, aia cu pulover verde si cu
caciulita? Vrei s-o trîntim?

-Îhî!

252


Cei doi trecura prin fata fetei ca niste naluci. Ea sovai speriata, dar
nu cazu. Chiar linga Gore, cei doi îsi facura semn, smechereste, ca
„ataca" din nou. Peste cîteva clipe, fata era zvîrlita pe gheata, iar cei
doi zburau spre alt colt al patinoarului.

Gore simti ca tremura. Dar nu de frig. Porni, sovaind, pe patine
spre ei, gata sa cada în orice moment, ferindu-se de cei ce
alunecau ca niste naluci, în toate sensurile. Puse ochii pe tinerii care
tocmai îsi alegeau o noua victima si se apropie de ei. îi privi cu
dispret si spuse cu o voce subtirica, pe care ar fi vrut-o cit mai
barbateasca:

—Golanilor!

—Ce ai, ba? Nu ti-e bine? tresari unul dintre ei.

—Sînteti niste derbedei! mai zise Gore. Ce aveti cu fata

iceea?

—Ete, ti-e iubita? rîse gros celalalt si — apucîndu-i nasul)

între degete — strînse cu putere.

Gore simti ca lesina. Cînd deschise ochii, cei doi se depar-1 au.


El se tinea de nas si... stranuta. Stranuta întruna, cu ochii plini
de lacrimi, si de fiecare data nasul îi zvîcnea dureros.

A doua zi mergea spre scoala. Ningea. Fulgii i se opreau pe Nasturele
din vîrful nasului, si lui îi venea sa stranute întruna, înd o vazu
apropiindu-se si, fara sa-si dea seama, se pomeni orbindu-i:

—Cînd mai mergi la patinaj, cheama-ma si pe mine!
—De ce? îl întreba Ea, dar Gore nu raspunse.
II apucase o noua serie de stranuturi si-1 durea nasul. Ciudat îsa, se


simtea mîndru, demn, curat. Si întreba brusc, între doua stranuturi, cu
vocea lui subtirica, de care nu se mai rusina:
—Voi ce aveti la româna?

254


UN AMANUNT


SFÎRSITUL ULTIMULUI TRIMESTRU.

în prag de vacanta, Radu si Dinu învata. Mai precis: repeta.
Si mai precis: repeta la zoologie. Cu pumnii la tâmple, leganîndu-
se pe picioarele dinainte ale scaunului, Radu citeste cu glas
tare:

—„Camila este un animal vertebrat, mamifer, rumegator..."
—Radule, treci peste astea, sînt amanunte, se roaga Dinu,
pendulînd pe celalalt scaun, dar pe picioarele dinapoi.
La
recapitulare ne intereseaza lucrurile în mare. Ne-a spus si
la
scoala: „Nu va pierdeti în amanunte".
—„Camila traieste în zonele calde, în deserturile Africii,
Asiei Centrale si Turkestan..."


—Amanunte, amanunte... Scurteaz-o, fratioare, treci mai
departe.
—„Camila are doua cocoase"...
—Si patru picioare, si doi ochi, si o coada, si... te rog, nu
te mai opri la toate maruntisurile. Vezi pe la sfîrsit ce mai


e.
Radu întoarce pagina.
—„Exista mai multe feluri de camile"...
—Treci peste fleacuri, n-auzi? Pe noi ne intereseaza esentia255



Iul, ti-am spus-o de o suta de ori, îl apostrofeaza, la capatul

rabdarii, Dinu, mormaind înfuriat ceva despre multiplii sutei.
—„Camila este folositoare omului mai ales în deserturile în care..."
Dinu vîntura a lehamite mîna:
—Da-i bataie, Radule. Te opresti la orice flecustet. Altceva?
—Altceva nimic. Atîta tot.
—Vezi ce înseamna sa nu te opresti la toate chichitele?
exclama triumfator baiatul. Asa se recapituleaza! Treci
mai
departe. Poate mai prindem ceva din meci.
—„Iepurele de casa. Iepurele de casa este un animal vertebrat..."
—Se stie. Ca si camila.
—„Iepurii sînt folositori omului..."
—Ca si camilele. Treci mai departe.
—„Ei se hranesc cu..."
—Principalul e ca se hranesc. Vezi pe pagina ailalta.
—„Balena*.. Balena este un mamifer vertebrat..."
—Ca si iepurele. Zi-i mai departe...
—„Ea traieste..."
—Etcetera. Treci la ce este esential.
—„Balena are o lungime pîna la 25 metri si o greutate de 150 000kg"
—Amanunte, Radule, nimicuri.
—„Respira prin..."
—Ca si camila. Nu te mai opri la toate chitibusurile. Unde

vezi tu esentialul? Unde-i principalul?
—Pai, nu vad... nu e...
—Foarte bine, doar nu sîntem la lectia de zi. Asta-i reca

pitulare: fara amanunte!

E oare nevoie sa adaug ca în mai putin de un ceas s-a recapitulat
întreaga zoologie? Sau poate socotiti ca ar fi nevoie acum,
a sfîrsitul povestirii, sa-1 scot la lectie macar pe unul din cei


256


doi? Personal, nu socotesc ca e un lucru esential, dar daca
tineti cu tot dinadinsul, poftim, va împartasesc raspunsul lui
Dinu de a doua zi la zoologie:

— Soarecele de cîmp este, în general, lasînd deoparte amanuntele
si ceea ce nu este principal, este un animal care, în
linii mari, nu este prea mare... Si esentialul este ca... este mai
mic decît altele mai mari. Asadar, cum am mai spus, lasînd
deoparte amanuntele si ceea ce nu este principal, soarecele de
cîmp traieste pe cîmp.
Poate ca totusi nu era esential sa va redau acest amanunt.
Exista însa un lucru principal si un amanunt pe care trebuie
neaparat sa vi le împartasesc. Principalul este ca lui Dinu i s-a
dat o nota. Iar amanuntul? Ca e nota trei!



CARTOFII


CUM DE-AU NIMERIT TOCMAI EI DOI la curatat cartofi, nu se
puteau dumiri! Poate fiindca lalaiau toata ziulica prin tabara;

„0, cartofule de aur, aur, aur, aur,
Noi pe tine te iubim-bim-bim!"

Ce-i drept, melodia era frumoasa, versurile nostime, iar cartofii
prajiti erau slabiciunea amîndorura. De aceea, cînd grupa de
serviciu îsi împartise sarcinile («Noi doi culegem albastrele
si nu-ma-uita pentru împodobirea meselor, voi doi faceti luna
tacîmurile, voi trei desenati cartoanele cu „La revedere, tabara
draga!" etc»), nimeni nu se mirase cînd la bucatarie fusesera
trimisi Lica si Misu.

— Voi doi curatati cartofii!
Numai ca aici a început drama... de fapt cîteva minute mai
târziu, cînd s-au aflat în fata cratitelor pline vîrf cu cartofi.
Ii priveau, se foiau pe scaunele, zîmbeau stingheriti, tuseau,
jsi nici unul nu avea curajul sa marturiseasca adevarul: Habar Baveau
cum se curata cartofii!

— Va sa zica noi doi vom curata cartofii astia! mormai Lica,
Juînd un cartof si privindu-1 lung, parca ar fi fost un meteorit.
258


—Mi-ai mai spus-o de cinci ori! bombani Misu, privindu-1

furios.

—Si de ce nu te-apuci de treaba? îl întreba celalalt.

—Dar tu de ce nu te apuci?

—începe tu!

Misu zvîrli cartoful în cratita si tacu bosumflat. Se aflau în
odaita din stînga bucatariei, iar soarele trimitea un snop de
raze exact pe crestetul cartofilor. Acum chiar ca pareau de aur.
De afara razbateau frînturi de cîntece si chemari. Copiii se pre-
gateau pentru ultima excursie. Tabara lua sfîrsit...

Lica îsi privi prietenul. Statea cu mîinile pe genunchi
privind în gol, undeva, înspre centrul geometric al cratitei
sau poate al unui cartof. Izbucni, aproape plîngînd:

—Si, la urma urmei, de ce nu începi?
Astepta raspunsul si — pentru ca nu venea — zise gîtuit:
—Sa nu-mi spui ca nu te pricepi!
—De ce? sopti Misu aproape neauzit.
—Ar fi o nenorocire: nici eu nu ma pricep. De cîte ori era
pe acasa o treaba dintr-asta o trimiteam...
—Stiu! Pe sora-ta.
—De unde stii?
—Asa faceam si eu.
Se lasa din nou tacere. Dinspre bucatarie patrundea pîna la
ei hîrsîitul marmitelor pe plita, se auzea siroitul robinetelor.
Cineva toca ceapa. Misu lacrima.

— Si acum?
—E acasa! Are si ea vacanta.
—Te întrebam de cartofi.
—Mda! Ei n-au vacanta. Sa-i curatam, ce sa facem?
—Dar cum? Cum?
—Stiu si eu? Asa cum se curata orice! îsi dadu el parerea. Cu
apa si sapun...
17* 259


—Nu orice se curata cu apa si sapun. Mama, de pilda, sterge
geamurile cu gaz.
—Si mama! recunoscu obidit Lica.
—Ei, vezi! Si totusi cartofii nu miroseau niciodata a gaz,
—Dar nici a sapun.


—Atunci ii spalam numai cu apa. E clar, nu? Hai, pune
mîna... Si asa am pierdut destul timp! zise Misu, apucînd
cratita
grea.


—Ce vrei?


— Sa-i ducem la baie. E apa calda, apa rece, cada, dus...
O jumatate de ora spalasera cu nadejde fiecare cartof... unulcite unul. Acum erau din nou în cratita, frecati cu peria de dusumea,
dar
cei doi nu erau multumiti,
—Au pete, nu vezi?
—Vad, dar petele nu ies!



—Nu...
—Si totusi, vorbi posomorit Misu, cu ceva trebuie sa iasa si
ele. în farfurie, acasa, nu aveau niciodata petele astea.
Celalalt îl privea, muscîndu-si pumnul.

—Parc-aud ca o sa ne strige de la bucatarie, iar cartofii-s

necuratati...
—Daca nu ies petele! sughita Misu.
__Lasa, lasa! Ma gîndesc la ceva...
—Sa întrebam la bucatarie? Niciodata! Mai bine plec din ta
bara... acum!
—Nu, nu întrebam, sigur ca nu! vorbi speriat celalalt. Ma
gîndesc ca si petele trebuie sa iasa cu ceva. Doar sora-mea
sau
mama nu-i duceau la curatatorie chimica. Nu miroseau nici
a
neofalina, nici a... hidrosulfat de acid oxalic...
—Ce-i ala?
—Nu stiu! Dar cu de-asta mi-au curatat acolo trenciul cînd
m-am asezat pe farfuria cu sardele... Poftim, cu peria frecam
de-o
jumatate de ora si nu iese o pata...
Lica îsi privea degetele rosii.
—Eu cred ca tot prin frecare ies! Numai ca trebuie frecati

cu altceva!
Misu parca nu-1 auzea. îsi musca buzele si rîcîia în nestire, cu
ciuda, un cartof lunguiet.

—Extraordinar! exploda deodata Lica. Asta e! Uite, frec cu
unghia si iese pata... Freaca si tu cu... cu unghia mare... Rîcîie!


Frecau de cîteva minute, minunîndu-se:
—Tii, ce simplu !
Apoi, deodata, Misu se opri:
—Nu prea! Ma doare degetul. Ah, de-as avea un degetar...


— Degetar? Nu degetar, Misule! O lama, un briceag, ceva...
—Am eu o ascutitoare...
261


—Si ce? încape un cartof în ea? Nu, ma, ziceam sa-i curatam
cu un briceag!
—Da? Lica vorbi cu îndoiala. Daca-i asa, uite... pe fundul
cratitei mele un cutit. Ce zici, merge?
—Stiu eu!? N-o fi prea... brutal?
Misu lua cutitul. întîi cu teama, pipaindu-i taisul, apoi cu


mai mult curaj.
—Merge! Dar stii... formidabil! Lica, dar asta-i o mare descoperire ! Ia te uita ce simplu e totul! Si cînd te gîndestica
gospodinele îi curata cu hidrosulfit de nu stiu ce... îti dai
tu
seama ce economie e cu cutitul? Ca sa vezi ce descoperire,

nu
crezi?
—Mda! Uite, am facut si eu o descoperire asemanatoare pe
fundul cratitei mele. Uite! si îi arata un cutit
asemanator.
—Stii, era de la început acolo! Se vede ca l-au pus cei de la
bucatarie. Pentru curatat cartofii...
—Si atunci?
—Eu zic sa pastram secretul!
Izbucnira în rîs. Din departare se auzeau frînturi de cîntece.


Acum fiecare masa era împodobita cu cîte un buchet de albastrele,
banuti sau nu-ma-uita, cristalele erau luna, pe mesebiletele colorate spuneau voios si discret ceea ce fiecare urma saspuna tare, dar cu o lacrima în glas, peste cîte va ceasuri: „Larevedere, tabara draga!"

Mirosul de cartofi prajiti umplea sala de mese. Copiii scandauîn cor:

„Foaie verde, frunze mici,
Bravo grupei de servici..."

Lica si Misu purtau printre mese tavile cu cartofii aurii, si

— din cînd în cînd — încrucisîndu-se, se pomeneau rîzînd, dar
duceau repede degetul la buze;
—Secret!

INTERVIU ÎN OGLINDA


ASTAZI. ASTAZI VA ÎNCALECA. Nu, nu mîine, poimîine — ca
ieri, alaltaieri. Astazi. De îndata. Acum. Cu orice pret. E clar?
în fata sifonierului, la oglinda, Goguta se judeca de unul sin


gur, artagos si nemultumiti
—Ce te uiti asa?
—Ma uit...
—Auzi sau n-auzi?
—A u d !
—Atunci recunoaste: esti las.
—Bine, dar...
—Nici un dar!
Baiatul îsi turteste nasul de sticla oglinzii si suiera printre

dinti:
—îti convine sa faci pe zmeul cu pustimea! Druta de vizavi
îti zice Nea Gogu. îti place, nu? Si cînd te-a prezentat lui varasa
"ti-a placut? Tovarasul Gogul Atunci sa-ti iau eu un
interviu,
dom'le Goguta, fara „nea", fara „tovarasul", asa, de la egal
la
egal, între patru ochi.
—Care va sa zica, ti-e frica?
—Îhi...

263


—încaleci?

—Mda...

—Azi?

—D a !

—Jura ca da.

—Da, da, da! Ce mai vrei!

—Nimic, am terminat! Mai vorbim noi deseara. Poti sa
pleci!

Pocnetul usii pecetluieste totul.
De vreo trei zile, magarul


paste pe coasta de la marginea
orasului nou. Pe jos, cale de-un
sfert de ceas. Dar Goguta îsi
ia bicicleta. în cinci minute
a ajuns.
Animalul se opreste, ciulesteurechile.

—Nu te enerva... Pe mine ma cheama Goguta. Azi o sa calaresc,
vrei? Vrei, nu vrei, tot o sa te-ncalec.

Deocamdata însa îi da ocol cu respect, de la distanta. în special
nii-i place cînd ajunge în partea dinspre coada. Vine în
fata. Nici aici nu-i place. Daca-1 musca? Muscatura de magar

o fi veninoasa? Dar iata, magarul a început din nou sa pascal
Parca s-a facut mai mic.
„Acum! Acum îl încalec! decide Goguta. Eu sînt la deal, el
la vale: O sa numar 1... 2... La 3 îi sar în spinare."

—Unu! începe cu glas tremurat Goguta si... se opreste.

îsi face curaj. Pe bicicleta nu-i e frica. în definitiv, nenorocitul
asta de magar e tot un fel de bicicleta. Fireste, magarul nu
e nichelat. Si-apoi bicicleta nu poate sa zvîrle din pedale.

—Doi! Poftim! bombane baiatul, si iar se departeaza. Oare
cum îl cheama? L-as chema mai aproape. Dar, în general, cum
se striga magarii? Cutu, cutu, nu... Si, în definitiv, ce ma intereseaza pe mine numele lor de familie?

—Tr e i !

A sarit? Da, dar prea departe. Si-a luat prea mult vînt, n-a
apucat bine... ghidonul... sau cum îi zice. Nu-i nimic, o sa încerce
de la vale la deal.

—Ura! E sus!

Goguta priveste triumfator. Copacii parca sînt mai mici.
Parca si dealul, numai el, Goguta, a crescut. Ah, pacat ca nu-1vede nimeni! Si deodata îl zguduie ceva. Magarul a începutsa alerge.

—Ei! încotro? Ce faci? De ce alergi! Nu trebuie... Hooo!
Nu se zice „ho" la oprire? Atunci de ce nu se opreste? Stop!
Stop, n-auzi?

Animalul fuge mai repede si Goguta tipa lipit de spinarea
magarului:

—Opriti-ma!

Vrea sa sara. A ridicat un picior si — nu stiu cum — din

zguduituri s-a pomenit cu... fata spre coada.

265


—Opriti-ma! Luati-1 de sub mine!
Cavalcada continua insa. Baiatul a închis ochii si bolboroseste
pierit:

—Mama ! De ce nu m-ai luat cu mata la piata? Acum nu eramaici, îti aduceam varza, cartofi... Am sa fiu ascultator, si bun
si harnic, si...

Dar ce-i asta? S-a oprit? S-a oprit cu adevarat? Da! Si latra!
„Magarii latra?" Deschide ochii. De jur împrejur, oi si cîtivadulai ciobanesti. Ei latra. Acum ce-o sa fie? O sa se repeada lael! O sa-1 sfîsie...

—Nene pastoruleee!

Agale, cu suba pe umeri, se iveste un om.

—Tiba, ma! zice, si cîinii tac si se îndeparteaza mîrîind.

Goguta aluneca jos. îi tremura genunchii si nu poate scoateun cuvînt.

—Multumesc, zice omul, ca l-ai adus! S-a ratacit de trei zile.
Cînd vrei sa calaresti mai vina pe-aici. Asta-i pui, nu-i bun de
calarit. N-ai vazut? îti atîrnau picioarele pe jos.

La oglinda, Goguta se priveste încruntat.

—Ei, ai calarit? Bravo...

—As... cu picioarele pe jos... pe un magarus...

—Asa e, dar ce le spuneai pustilor adineauri? Ca zburai ca

vîntul, ca ai sarit peste gîrla, ca era un armasar, ca scotea

scîn


tei din copite, ca...

Din strada Drata îl striga cit îl tin puterile:

—Nea Goguleee!

Goguta se apropie de geam, se uita în strada, îsi ia sapca si
se repede spre usa. în prag se opreste, ca si cînd ar fi uitat ceva.
N-a uitat nimic. Se întoarce la oglinda si îsi împunge obrazul
cu degetul aratator.

—Care va sa zica, Goguta, cu pustii îti convine s-o faci pe
zmeul... Ia sa-ti iau eu un interviu, asa de la egal la egal... între
patru ochi!


CUM SE PRINDE O MUSCA?


ÎN PRIVINTA MUSTEI OBISNUITE exista o metoda clasica:
prinzi cîte poftesti si pastrezi cîte îti trebuie. Daca îti trebuie...
Mustele banale nu prea au însa cautare. N-am vazut înca
vreun anunt redactat în termenii urmatori: „închiriez muste,
conditii avantajoase!" Sau: „Schimb radasca buna stare, contra
musculita vioaie!"

Mustele pot dobîndi însa o extraordinara cautare. Musteleatlet,
de pilda. Cu conditia sa fie capturate vii, în deplinatatea
facultatilor lor, prin siretenie, nu prin violenta.

La ce foloseste o asemenea musca? Simplu, face minuni!
Poti deveni director de circ. La domiciliu. Numarul 1: îi li-
pesti un timbru pe aripi si îi dai drumul! Timbrul începe sa
circule pe pereti, pe tavan... Numarul 2: vîri musca-atlet în
interiorul unei mingi de ping-pong si aceasta se misca „de la
sine" pe masa. Numarul 3 (acest numar presupune doua muste,
ce-i drept): le legi cu un fir de ata si ele zboara în formatie,
trag frînghia, fac alpinism, ma rog, orice, dupa fantezia prezentatorului.
Un timbru, o minge de celuloid, o gaoace de ou
sau un capetel de ata e la îndemîna oricui. Dar musca-atlet?
Cum se prinde o musca vie, vioaie, puternica si... de 0,9 grame?

267


(Caci aceasta este formularea completa a problemei ce i s-a puslui Fanica Popescu din clasa a V-a într-un moment cît se poatede nepotrivit, odata cu disparitia ultimei muste, pe la jumatateatrimestrului I.)

Era prin luna noiembrie. Fanica înfuleca, pe furis, în ora dematematica, din pîinea unsa cu marmelada, parasind pentru cîteva
clipe demonstratia pe care profesorul o facea la tablaprivind înscrierea unui triunghi în cerc, cînd, brusc, dadusecu ochii de formidabila constatare înscrisa pe hîrtia ce înveleasandvisul cu magiun î

„Stiati ca o muscâ-atlet, care cîntareste nu mai mult de 0,9 grame,
poate sa care o greutate de 100 de ori mai mare decît a corpului sau?"

Mai departe nu se putea citi, peticul de hîrtie era naclait demarmelada. Fanica începuse sa linga cu grija coaja de marmeladasi scoase la iveala o noua fraza:

268


(,S-a constatat ca 3 muste-atlet pot tîrî dupa ele o sageata..."

Mai departe iarasi nu putu citi — partea de ziar ce cuprindea
continuarea senzationalei informatii i se lipise de cerul gurii.
Era însa de ajuns si atîta. Din clipa aceea ideea tîsnise în mintea
lui Fanica:

—Pai daca 3 muste pot cara o sageata, înseamna ca 6 muste
pot zbura cu un penar! 12 muste transporta un ghiozdan! For
midabil... Pun o musca într-o cutie goala de chibrituri, si cutia
zboara prin clasa!

Fanica rîdea de unul singur:

—Eu o sa stau smirna, cu bratele la piept, iar cutia de chi
brituri o sa zboare de la soba la tabla, o sa se izbeasca de gea
muri... Daca o sa prind cîteva muste dintr-astea, o sa iasa un
circ al naibii. O sa zboare prin clasa creta de la tabla, buretele,
ba chiar si catalogul.

Chicoti. Profesorul se întoarse de la tabla pe care ultimul cerc
înghitise ultimul triunghi, dar Fanica statea smirna, cu bratele
încrucisate, parca hipnotizat de A B C-ul triunghiurilor. Numai
ochii îi sclipeau victoriosi, iar pe vîrful nasului i se lipise un
petic de hîrtie pe care baiatul îl prinse dintr-o miscare, ca pe o
musca, în podul palmei, si îl zvîrli sub banca. Daca ar fi avut
curiozitatea sa-1 citeasca, ar fi vazut, cu litere mari, scris un
titlu care l-ar fi scutit de multe cautari si necazuri: „Curiozitati
din Australia".

Asa, din clipa aceea, Fanica începu sa caute, în perimetrul
Ferentarilor, musca-atlet. Venise iarna, dar Fanica, singur
stapîn pe secretul sau, astepta reîntoarcerea primaverii cu ne-
rabdarea stapînita a unui astronom care pîndeste, potrivit unui
calendar infailibil, o noua eclipsa de soare. Primavara care învie
ghioceii, zefirul si... mustele. Trebuia sa vina, n-avea încotro!
Si iata ghioceii! Si iata, iata si prima musca! Numai ca

269


ea nu se ivi, potrivit viselor sale, acasa, ci la scoala, în ora de
matematica.

Fanica încremeni. Musca intrase pe geam, poposise o clipa pe
unghiul altern-intern de pe tabla, apoi zburase pe tavan, direct
deasupra capului sau.

—Hîsss ! facea Fanica, încruntîndu-se, cu dorinta sa o sperie,

Hîîsss!
Colegul îi trase un ghiont.
—Ce ti-a venit? Fii atent...
Era o recomandare de prisos. Fanica era numai ochi si urechi.

La musca! Aceasta se desprinsese de tavan nepasatoare, se
oprise pe crestetul colegului din prima banca. Fanica simtea ca
tremura de emotie.

—Vino, hai, vino mai încoace! se ruga el, si musca îl asculta.
Se asezase pe un palton, agatat în rînd cu celelalte, în
cuier,.Dar nu ramase mult acolo.

Fanica o vedea înaintînd spre o caciula de oaie ce atîrna chiar

în dreptul sau. Intrase în caciula!
Astepta ca profesorul sa se întoarca la tabla si — în aceeasi
clipa — smulse caciula si si-o puse pe cap. O prinsese! Musca
zbîrnîia, prizoniera! „Uraa!" îi venea sa tipe, dar în aceeasi
clipa cineva din spate îi arse o palma peste cap, iar caciula
ateriza pe calimara colegului.

—Ai înnebunit?!
Profesorul se întorsese si le facea observatii, dar Fanica nu auzea
nimic. Musca, musca lui se zbatu într-o baltoaca de cerneala,

apoi iesi — lasînd o dîra de cerneala pe caietul sau, ca un autograf
de adio — se întoarse cu picioarele în sus. Adio, musca!
A doua musca nu se mai ivi în clasa. Fanica o zari în drum spre

casa. Se odihnea, spalîndu-si labutele, pe acoperisul unui cotet,

270


într-o curte. Baiatul îsi lepada
ghiozdanul, si din trei
miscari sari dincolo de gard.
Dar tot din trei miscari fu
îndarat. Din cotet îl privea
calm si crîncen, mîrîind pe
jumatate adormit, un cîine
cît un vitel.

În dreptul parcului avu
noroc. Zari o musca pe caruciorul
unui copil scos la
soare. Se apropie tiptil.
Musca îl simtise parca si
zbura în rotocoale mici deasupra
biberonului din care,
adormit, micutul sugea în
nestire.

—Acum o prind! se con+

centra Fanica, dar în

aceeasi

clipa copilul începu

sa

plînga în somn.

—Credeai ca o sa zboare cu tine?! Mucosule! mormai baiatul

si se departa furios, odata cu musca.

Iat-o! La cîtiva pasi... Se asezase pe chelia unui batrîn ce-si
citea ziarul... a doua banca mai la dreapta.

Fanica se apropie din spate de batrîn. Doi pasi... un pas... O
vedea perfect pe concavitatea lucie a cheliei. „Acum o sa se urce
pe unicul fir de par din crestetul batrînului si... o iau!" Dar
n-o lua cu el. O lua batrînul...

Era ora doua si baiatul vedea zeci de muste parca în jurullui. Le auzea chiar si bîzîitul. Se întorcea brusc într-o parte si
alta, dar degeaba... Era din pricina foamei.

271


Abia în statia de tramvai mai zari o musca în carne si oase.
Se repezi sa o prinda, dar musca zburase în tramvai. Fanica
urca din fuga si, fara sa ia bilet, dînd din coate, îsi croi drum
printre oameni, atent sa n-o scape din ochi.

— Ei, biletul! Nu iei bilet? îl apostrofa taxatorul.
Ajunsese chiar lînga vatman, se pregatea sa o înhate de pe
geamul cu afise, cînd musca o lua înapoi. Fanica se lua dupa
ea, înapoi, prin multimea care protesta. Ajunse lînga taxator
exact cînd musca se aseza în cutia cu maruntis. Sa vîre mîna?
Imposibil!

—Tu nu cobori? Sîntem la capul liniei! îi spuse taxatorul.
Sa stii ca înapoi nu te iau fara bilet.

Fanica Popescu coborî. Îi venise ameteala de foame. O lua
pe jos spre casa, blestemînd toate mustele din lume, cînd o
musca i se lasa drept pe vîrful nasului.
Fanica se uita crucis la ea. Daduse, se vede, de un strop de
marmelada. Baiatul pasea ca pe oua, cu grija, sa n-o sperie si,
stergîndu-si palmele asudate de emotie, îsi acoperi brusc nasul.
Ura! Era a lui...

O tinea în pumn ca pe o comoara. îi trecuse toata oboseala,

îi venea sa strige în gura mare: „Am prins-o! E a mea!

Ura!" i deodata îl fulgera un gînd: „Dar daca nu e musca


atlet? Daca u cîntareste 0,9 grame?"

—Trebuie s-o cîntaresc! hotarî el. Dar unde?

Mergea, citind cu atentie firmele.

„Depozit de lemne"...

—Tt... Aici se cîntareste de la 100 kg în sus... E musca, nu

butuc... „Legume"... Nici aici...

în clipa aceea se lumina. Chiar pe colt era o farmacie! Cum

nu se gîndise?! Pe balanta de la farmacie se pot cîntari si
miligramele...
—Va rog, nu va suparati, vreti sa-mi cîntariti si mie ceva?


272


—Cu placere, ce?
—O musca...
—Iesi afara, obraznicule!
Speriat, Fanica scapa musca din palma.
Ajunse acasa frînt. Mîncarea îl astepta rece pe plita. Alaturi,


un biletel: „Mânînca si apuca-te de teme! Mama".

Dar lui Fanica nu-i ardea de mîncare. Se prabusi în fotoliu si
adormi pe loc. Visa ca 10 muste-atlet îl cara în zbor si ca exact
deasupra curtii scolii l-au scapat.

Fanica tipa puternic si se trezi pe dusumea. Deasupra nasului
sau se roteau, într-adevar, vreo 10 muste.



S-A PIERDUT UN ORFANI

(extras dintr-o scrisoare adresata redactiei)

Tovarase redactor,

SÎNT UN OM BUN, UN SENTIMENTAL!... Am o inima fragila, absurd
de fragila. N-as ucide o musca pentru nimic în lume. Nici
nu le-as alunga. Toamna, sa zicem, cînd se face prea frig — poate
n-o sa ma credeti — ei bine, toamna fac focul mai mult pentru ele.
Sau flori. Nu cumpar niciodata. Nu pot suporta sa vad cum se
ofilesc. Ma doare. în ce priveste pe cei care le vînd, ma uit la
ei cu oroare, ca la niste parlagii ai universului vegetal. Sau alt
exemplu, usor de înteles. Sa luam guturaiul. E penibil, nu-i
asa? Ei bine, singurul guturai care ma lasa rece e al meu. încolo...
Cînd îmi stranuta pisica ma simt parca întors pe dos. Alerg dupa
ea, ma urc în copaci, o prind si îi administrez gomenol. Mîinile
mele poarta adînc însemnata repulsia pisicilor fata de dezinfectante
în general. Sînt sigur ca vi s-a întîmplat si dumneavoastra,
tovarase redactor, sa îndreptati si sa lipiti cu pap un fir de iarba
strivit, sau sa nu puteti da cu DDT un cîine pentru ca sînteti
convins ca are purici ce ar putea sa moara, sau sa platiti omului
care va taie gainile cu conditia sa le faca scapate. Un astfel de
om sînt si eu.

Asa stînd lucrurile, va-ntreb, tovarase redactor: puteti dxnnneavoastra
sa va închipuiti cum iubesc eu oamenii?

274


Si cu toate acestea cred ca am... ucis un om. (Scrisoarea am
inceput-o acum o saptamînâ, dar ultimele 3 cuvinte nu le-am putut
scrie pînâ astazi, si de altfel nici nu-mi vine sa cred ca sînt
scrise de mîna mea.) Dar sa vedeti...

Omul pe care cred ca l-am ucis s-a mutat la mine în casa în urma
cu vreo patru ani. Din prima clipa — mai e nevoie sa adaug?

— a gasit ventriculele st auriculele inimii mele deschise. Nu stiu
daca o sa puteti pricepe fericirea mea. Caci omul acesta care mi-a
umplut patru ani din viata nu era numai om, era si nepotul meu,
si pe deasupra orfan ! Singur pe lume, si nu numai atît—era murdar,
flamînd si stranuta. Nit, nu ma pot plînge: destinul a avut grija
ca fericirea mea sa fie deplina. Cînd a intrat în casa avea 49 de
kilograme. Povestindu-mi nenorocirile vietii lui, cred ca a mai
slabii vreo 2—3... Anexez fotografia. Ascultati pe scurt povestea lui.
Era un baiat de familie buna. Tatal si mama lui au avut fata de
el o grija de mama. Parintii nu-l aveau decît pe el, în schimb el
avea doi parinti. Ca omul acesta n-a stiut niciodata ce e frigul e
de la sine înteles. Dar ca parintii nu l-au lasat sa afle ce e lemnul
sau carbunele sau cum se face focul, este admirabil. Parintii i-au
adus totul pe tava. Pîna si tava. Da, ce parinti! Cred ca si aerul
pe care îl respira baiatul lor i-l aduceau de la munte... Scurtez.
Caci numai amintindu-mi de acesti oameni minunati ma copleseste
jalea. într-adevar, supunindu-se legilor firii, acesti doi heruvimi—
tata si mama ai nefericitului meu nepot — au trebuit
sa îmbatrîneasca si apoi sa moara... O, legile firii! O, sarman or-
fan! Nu, nu voi putea niciodata povesti nenorocirea ta cu toate
amanuntele, dupa cum nu voi putea niciodata multumi îndeajuns
proniei ca ti-a îndreptat pasii spre mine.
L-am schimbat si l-am invitat la masa si vazîndu-l cum manînca
Si portia mea, am avut un atac de cord. Eram prea fericit! Dupa
doua saptamîni ajunsese de 60 de kg si îmi zicea tata. La 80 de
kg îmi zicea mama... la 90, mamicule...

275


— Mamicule, deschide nitel geamul... Mamicule, fa-mi pantofii,
mâmicule, încalzeste-mi ceaiul...
Bietul nepot îsi regasise pentru a doua oara în viata caldura unui
camin... Nu facea un pas fara privegherea mea si în cele din urma
nu-l mai facea nici macar cu priveghere... Ajunse la 100 de kg
si-mi zicea din cînd în cînd „mami"... Dar nu mai era nevoie nici
de asta. Gemea o data: îl supara o musca. O alungam. Gemea de
doua ori: îi potriveam o perna. Asteptam. Instinctul meii matern
îmi spunea totusi ca ceva nu e în ordine. Asteptam cu sufletul la
gura si bietul orfan mai gemea o data. Atunci îi taiam parul din
nas...

Si eram fericit, fericit, cum nu fusesem niciodata pe vremea
cînd faceam doar focul toamna pentru muste sau puneam gomenol
pisicii mele guturaite. .

276


Dar într-o zi destinul a batut la usa. A batut atît de tare, încît
m-atn speriat. Am alergat sa-i deschid, am ahinecat si mi-am
scrîntit un genunchi! O, clipa nenorocita! O, destin necrutator
care nu stii sa folosesti soneria si totdeauna bati la usa!!! O, sarman
orfan fara noroc! Caci din clipa aceea gemetelor tale orfeline nu
le mai puteam raspunde decit cu alte gemete... I-a crescut barba,
unghiile, i s-a facut foame, tovarase redactor, si eu nu ma puteam
misca! Ba mai mult — asta n-am sa mi-o iert niciodata — mi
s-a facut si mie foame. Si atunci, spre rusinea mea, am avut nemernicia
sa-l trimit pe dinsul, pe un sarman orfan, sa cumpere
pîine! Da, am facut acest lucru monstruos. Mai bine îmi smulgeam
limba, mai bine ma tir am eu în coate si într-un genunchi pîna la
brutarie. A plecat, tovarase redactor. Mi-a aruncat din prag o
privire de groaza, deznadajduita; un adio mut. A avut barbatia,
mai mult — marinimia, sa nu geama. Stia, desigur, scumpul meu
orfan ca n-as fi fost în stare sa rezist acestei încercari. I-am auzit
pasii tristi, Ursiti, in curte, apoi în strada, apoi... n-am mai au-
zit nimic, nimic... De atunci au trecut patru zile... si nu s-a mai
tntors. Stau si-l astept! Si nu mai vine... Presimt ca nu va mai
veni niciodata... S-o fi ratacit, îmi zic ca sa ma linistesc. Dar
inima mea e din ce tn ce mai coplesita de negre presentimente.
Gînditi-va si dumneavoastra, tovarase redactor, în fond e vorba de
un orfan, de-o biata fiinta neajutorata, atît de slab pregatita pentru
crîncena lupta cu viata!...

A trebuit, desigur, sa traverseze trada — ma-nfior: stau pe o
strada cu circulatie intensa! — a trebuit sa mearga cîtiva pasi
pe Unga cheiul Dîmbovitei — chiar pe Unga portiunea fara para-
Pet... a trebuit sa urce singur cîteva trepte... Nu mai pot continua.
Simt ca ametesc gîndindu-ma la cite primejdii l-am expus. N-aveti
nici o grija, tovarase redactor, n-am sa-mi iert niciodata criminala
tnea usurinta. Dar acum, în ceasul al 12-lea, apelez la dumneavoastra.
Din suflet, din adîncul inimii va rog: ajutati-ma sa-l

277


gasim pe nefericitul orfan. Nu ma pot obisnui cu ideea ca eu, care
nu ucid o musca, eu, care lipesc cu pap un fir de iarbastrivit, am
ucis un om, un orfan! Dati, în genunchi va rog, un comunicat!
Cine stie, cine l-a vazut, cine a auzit de dînsul sa dea un semn de
viata sa va comunice dumneavoastra sa-mi comunicati mie. Nu
pot sa cred ca nu veti face aceasta fapta buna. Anexez fotografia.
Nu s-a schimbat prea mult, micul meu orfan. E o fotografie destul
de re~ centa, din 1972, de ziua lui, 18 noiembrie. Nu mai pot
continua. Ma podidesc lacrimile. Caci peste cîteva zile, la 18
noiembrie, e chiar aniversarea zilei sale de nastere. împlinea
35 de ani! Cu multumiri,

Un om cu suflet bun.



SPORT, ARTA Sl ISTORIE


DESPRE MODA N-AS PUTEA SA VA SPUN mare lucru. Daca
va intereseaza subiectul, n-aveti decît sa rasfoiti un jurnal, sa
priviti vitrinele, sau, daca vreti sa aflati ultimul cuvînt al
modei, sa trageti cu urechea la discutiile fetelor dintr-a saptea.
0 sa aflati în cîteva minute daca se mai poarta pamblicute, sosete
scurte ori trei sferturi, bluza larga cu gumilastic sau cu fermoar,
pe talie, daca...

Dar deocamdata vreau sa va vorbesc de altfel de mode. De
pilda, în clasa a cincea de la scoala noastra bîntuia într-o vreme
moda sfîrlezelor lovite cu un bici si-nvîrtite la nesfîrsit pe
trotuar, în mijlocul strazii, în clasa, oriunde. Pe urma, sfîrlezele
parca s-au dus... învîrtindu-se; aii ramas numai bicele,
si toata ziua în curte, în clasa, în mijlocul strazii, oriunde, poc!
poc! poc!

Dupa o saptamîna, nu mai mult, bicele parc-au intrat în pamînt
si ele. Au aparut prastiile (stau înca marturie cîteva geamuri
sparte), pe urma armonicele de hîrtie, mai ales din caietele
de aritmetica, pe urma... da, aici voiam sa ajung, moda
curselor de motocicleta.

279


Motocicletele? Cînd esti ingenios, nimic nu e imposibil.
E suficient sa încaleci o banca, sa o apuci cu mîinile pe dedesubt
si sa o cari în goana prin clasa, imitînd zgomotul motocicletei,
mai ales în virajul de pe lînga catedra, aplecîndu-te cînd într-o
parte, cînd într-alta, schimbînd vitezele, dîndu-i gaze si actionînd
asupra sirenelor. Dar acestea nu erau decît antrenamente.
Totul e sa-i fi vazut la concurs ! Atunci bancile din fund
erau ridicate una peste alta. Calea devenea libera. în fund se
instalau trei motociclisti. De obicei „asii": Riza, Ticu si Vladut.
încalzeau motoarele. Apoi, dintr-o data, cu maximum de gaze,
la semnalul celui de pe catedra — arbitrul de concurs — masinile
porneau. Primul ajuns la catedra vira, intra în linie
dreapta si — gata! — trecea primul linia de sosire. Uneori,
ca la orice concurs, se produceau accidente. Forta centripeta
nefiind destul de mare, omul scapa de sub control masina care
izbea primul obstacol: peretele, catedra, soba de teracota sau
chiar adversarul. Atunci duduitul masinii înceta pe nesimtite
si se transforma într-un bîzîit prelung, ca urlete si sughituri.
Ca dirigintele clasei a avut un rol în disparitia acestei mode e
limpede. Ce rol anume? Probabil rolul hotarîtor.

De altfel chiar baietii au uitat, nu dupa multa vreme, de
aceasta disciplina sportiva. Curînd doar numerele scrise cu creion
chimic pe bluzele celor trei „asi" si scîrtîitul groaznic al ban^
cilor mai aminteau de faptul ca cei mai îndrazneti dintr-a
cincea fusesera cîndva motociclisti.

În schimb, a prins sa bîntuie o noua moda: tragerea la tinta!
Tirul!
De unde aveau arme? Cînd esti ingenios, nimic nu e im
posibil.

Ai o cheie, un cui si un capat de sfoara? Atunci totul e îh regula;
Arma e gata. Iei de acasa cutia de chibrituri, sau — ca sa nu se
supere prea rau mama — numai chibriturile, le razi gamaliile,
umpli cheita, astupi apoi teava cheii cu cuiul legat de sfoara,

280


Asta e tot. Partea asa-zis „tehnica" e asigurata. Ramîne problema
tintelor. Aceasta e si mai simpla. Rastorni banca, desenezi
cu creta câteva cerculete, iei o distanta oarecare — conform
regulamentului — ochesti concentrat... si arunci cheia. Se aude
un pocnet ca de arma adevarata, mai puternic sau mai slab, dupa
calibrul armei, iar pe tinta ramine un semn, dovada vie a îndemînarii
tragatorului.

Dupa cîteva zile, jumatate din baieti devenisera tintasi.
Dar „asii" ramasesera tot Riza, Ticu si Vladut. Bancile lor pareau
ciupite de varsat, calcate de bocanci cu tinte sau tocate
de ciocanitori. Dar daca aparitia acestei mode a ramas învaluita
în mister, disparitia ei poate fi precizata nu numai în ceea ce priveste
luna si ziua, ci si ora: ora de dirigentie.

În schimb... da, ati ghicit! A aparut o noua moda: sculptura.
...Ati vizitat, desigur, o expozitie de gravura sau sculptura în
lemn. Nu-i asa ca v-a cuprins un sentiment de admiratie
fata de maiestria omului care dintr-un butuc neînsufletit, cu

o simpla dalta si un cutitas, a putut scoate din mîinile lui
asemenea minuni? Bineînteles, trebuie rabdare, multa rabdare.
Saptamîni si luni de zile sa tot cioplesti, sa tai, sa scrijelezi...
Dar, în definitiv, timp aveau si baietii dintr-a cincea, cutitase
aveau, slava domnului, aproape toti, sau macar lame, iar lemn?
Berechet. Bancile erau parca facute sa fie sculptate. Nu toti
erau, fireste, artisti înnascuti. Dar setea de eternitate o aveau
aproape toti. Daca nu poti sa cioplesti în banca o locomotiva
cu sase roti, o camila sau o pasarica, asa ca Riza, Ticu si Vladut,
macar numele sa-ti ramîie sapat pentru vesnicie. Si apoi, ce
distractie grozava în toate orele! Sa tot aluneci cu creionul pe
jgheaburile sculptate. Ca creionul rosu, la pliscul unui botgros,
cu cel verde, la picioare, iar la aripi, cum te taie capul. Si ce
simpatica este o camila cu copite violete si cocoasa multicolora
! Si se poate oare compara o banca cu cea mai aerodinamica

281


si albastra locomotiva din lume pe capacul ei, cu o biata banca

obisnuita, cu tablia spalacita?

E de mirare ca în scurta vreme unele banci pareau mai degraba
mese de bucatarie sau adevarate tejghele de tîmplar, si
ca tinerii sculptori îsi zdrelisera coatele, surluindu-le pe relieful
bancilor?

282


Si ca tovarasul diriginte s-a dovedit un dusman si mai înversunat
al sculpturii decît al sportului, interzicînd orice activitate
artistica de acest fel?

Baietii au început, unul dupa altul, sa-si curete bancile. Numai
bancile lui Riza, Ticu si Vladut ramasesera mai departe un
paienjenis de jgheaburi si taieturi.

Dar... ati vazut vreodata un concurs de dat la rîndea?
Pacat ca n-ati fost în ziua aceea în clasa a cincea! Ati fi jurat
ca Riza, Ticu si Vladut sînt la concurs. Dar sa vedeti cum s-a
întîmplat! într-o zi, spre sfîrsitul orei, tovarasul dirigintedînsul
era si la istorie — spuse, înfasurînd tablourile si
harta:'

— Scoateti o bucata de hîrtie! Dam extemporal.
Cîteva clipe în clasa nu se auzi decît fosnetul caietelor si fisîitul
hîrtiilor rupte.

—Toata lumea e gata?

—Daaa! raspunsera copiii în con

Pe tabla aparu tema lucrarii.

Punctul unu: „Cultura babilonienilor."

Punctul doi: „Desenati harta Mesopotamiei".
Baietii se asternura îndata pe scris. Cînd clopotelul suna de
iesire, profesorul strîngea ultimele lucrari, în recreatie,
copiii discutau despre lucrare.

—Zece îmi da! agita Riza cartea de istorie. Am scris ca-n
carte. Dintr-o rasuflare. Uite-asa îmi zbura creionul pe
extemporal!
Nici n-am avut timp sa-1 revad. Dar n-are a face.
Am
scris totul: despre scrierea pe placi de argila crude, ce se
ardeau
apoi în cuptoare, despre cercetarea cerului si
astrologie
despre calendar si împartirea timpului...
—Am scris si eu!
—Si eu! se bucura Ticu si Vladut.

— Si harta e buna! Cu Eufratul! Cu Tigrul!
— Si la mine!
283


— Zece ne da! tipa Vladut, taind la repezeala cu cutitasul
în banca un zece.
Ora urmatoare, profesorul a adus lucrarile corectate. A
început sa le împarta, ca de obicei. Mai întîi pe cele cu zece.
De cîte ori lua o foaie în mîna, cei trei se ridicau în picioare,
scîrtîindu-si bancile.

— Asta-i a noastra! susoteau nerabdatori.
Dar profesorul a trecut la cei cu nota noua. Cei trei se priveau
mirati. Apoi au devenit nervosi. Începusera sa rîcîie
banca. Erau pe ispravite si cei cu nota cinci.

Deodata, Riza se auzi strigat. Se repezi la catedra. S-a întors
însa moale, s-a asezat în banca, privind uimit hîrtia. Ticu
se-ntorcea si el de la catedra, holbîndu-se nedumerit la
lucrare.

Riza începu sa rasuceasca hîrtia pe o parte si alta. Era
aproape cuvînt cu cuvînt subliniata cu creionul rosu. începu
sa citeasca:

„Caldura Babililiecilor... Printre popoarele antice, babililiecii
aveau o dantura foarte dezvoltata... Ei cunosteau scrierea si
ciupitul... Ei secerau pe plagi pe care apoi le acreau în contoare...
Ei au facut primul calendar împartit în bani, luni, sâptamîni si
bile. O zi avea douasprezece oase. O ora, saizeci de maimute.
Babiloniecii studiau cerul. Ei prevedeau eclipsele de sare.
Aceasta se numeste Astrolesie..."

Riza se opri speriat din citit. Se uita la harta. Mesopotamia
semana leit cu o camila. Atît doar ca între cocoase ducea un
patru.

Se întoarse spre Ticu. Acesta, cu ochi mari, îsi privea si el
harta. Fluviul Eufrat izvora de sub ceva ca o aripa si se întîlnea
cu Tigrul, formînd o floricica deasupra unui cioc ca de
botgros. Se rasuci spre dreapta. Vladut sedea cu capul între
mîini. Ispravise de citit „extemporalul" si acum cauta sa priceapa
ce legatura putea fi între Mesopotamia si un fel de
loco


284


motiva cu sase roti, în josul careia scrisese cu litere de tipar

Harta Mezorotamiei".

Nu stiu daca Vladut a înteles legatura. Poate ca a înteles-o deabia
cînd — ridicînd hîrtia — i-a aparut taiata în banca,
printre sutele de zgirieturi, locomotiva cu cele sase roti. Sau
cînd, în picioare, alaturi de Riza si Ticu, amîndoi cu capetele
plecate, asculta vorbele aspre ale dirigintelui.

Si cum spuneam: nu stiu daca ati vazut vreodata un concurs
de dat la rindea!

Dar pacat ca n-ati fost în ziua aceea în clasa a cincea. Ati
fi jurat ca Riza, Ticu si Vladut sînt la concurs, vazîndu-i
cum îsi razuiau bancile cu niste bucati de geam. în cîteva minute,
locomotiva nu mai avea decît doua roti, camila un sfert
de cocoasa, iar din pasarica nu mai ramasese nici macar un fulg.

...Si totusi, de sculptura nu s-au lasat baietii. Lucreaza si
acum, taie, cioplesc de ti-i mai mare dragul. Au chiar dalti cu
buza rotunda si fel de fel de ciocanase. Dar bancile sînt netede
ca-n palma, asa cum trebuie.

Riza, Ticu si Vladut au devenit „asii" cercului de sculptura
din scoala noastra. Iar cînd la vreo lucrare scriu „cultura" nu
mai apare la nici unul, urmînd firul nenumaratelor taieturi de
pe banca, nici „structura", nici „dantura" si nici macar „caldura".

Deoarece sportul e sport, arta e arta, iar banca... banca.


SECRETUL


CIUDAT GHID NIMERISEM! Ma însotea prin expozitia de sfârsit
de an a scolii, îmbufnat, aproape morocanos. Se vedea ca îsi da
toata silinta sa fie zgîrcit la vorba, dar de îndata ce ne opream
în fata unui obiect expus se încalzea, ochii îi scaparau de entuziasm
si începea sa gesticuleze, sa demonstreze, sa dea explicatii.
Apoi deodata se posomora din nou si, regretînd parca înflacararea,
încheia sec: „Da... asta e!" si trecea mai departe. Pe urma,
în fata unui nou exponat îl auzeam iarasi, inimos si înfierbîntat:


—Aceasta este o harta a patriei în relief. Ati mai vazut, de
sigur, asemenea harti. Originalitatea acesteia consta în
faptul
ca, iata, printr-un sistem de comenzi — simple comutatoare
—
ea poate înfatisa întreaga retea de transporturi din tara
noas
tra... Rasucim cîteva întrerupatoare, si totul se pune în
mis
care... Vedeti? Vaporase fluviale pe Dunare, cargouri pe
Ma
rea Neagra, avioane care decoleaza si aterizeaza pe niste
fire
invizibile, locomotive, camioane... Totul se misca timp
de
un minut în toate directiile...
—Foarte interesant
—Mda... Asta e...

286



L-am privit nedumerit.
-Ai vreo obiectie?
-Nu. Dar sa va spun un secret. Privi pe furis în jur, apoi îmi


sopti tainic, cu un ton în care, neîndoielnic, desluseam o vaga
bîrfa: N-a fost lucrata în întregime de geografi. I-au ajutat
pionierii de la cercul de telecomunicatii. Si cei de la aero si
navomodele... întelegeti?

Nu întelegeam de ce acesta ar fi fost vreun cusur, dar n-am

avut timp sa cer alte explicatii. Baiatul se înflacarase din nou:
—Aceasta este statia noastra meteorologica! Asa cum scrie
si pe placarda, totul a fost executat de micii nostri
meteorologi
de la Palatul pionierilor: anemometrul, girueta,
pluviometrul...
Aici e un barometru cu un brotacel...
—Foarte interesant! Scarita pe care se urca arata presiunea
atmosferica, nu-i asa?
—Mda! Asta e...
—?!
—Nu pricepeti? Scarita barometrului — secret! — s-a fa
cut la cercul de tîmplarie, tot la Palatul pionierilor.
Meteo
rologii n-au nici un amestec.
O spunea cu vadita satisfactie, ca si cum fiecare „secret" ce

mi-1 destainuia l-ar fi racorit de un tainic naduf. Se opri apoi
în fata unei mese mari si vorbi cu placere si mîndrie, aratîndu-
mi obiectul expus:

—Este macheta cartierului nostru... Cu scoala, biblioteca si
noul cinematograf, cu parcurile si magazinele noi...
—E un cartier foarte frumos!
—Da. Dar sa va spun un secret...
—Altul?!
—Ssst! Aici este ideea cu piesele demontabile. Priviti-Casa
de cultura a tineretului, de pilda! Aceasta se ridica... si se
vede ceea ce a fost înainte cu cîtiva ani... Stiti ce?


287


—Un loc viran! Foarte interesant.
—Mda! Asta voiam sa spun. Ideea nu le apartine. Am vazut
ceva asemanator la Baia Mare, într-o excursie, vara
trecuta
—Dar e minunat!
—Mda! Asta e...
Paharul se umpluse. Simteam ca fierb, dar l-am întrebat re


tinut:
—Asculta, am impresia ca nu esti prea entuziasmat... Ai
ceva de spus?
—Mda!
—Dar nu pricep ce! E munca colegilor tai, a clasei tale. Ar
trebui sa fii mîndru... E o expozitie strasnica!
—Mda! Vedeti? Tocmai de aceea sînt trist.
Amaraciunea i se citea limpede pe fata.
—Nu pricep nimic...
—Sa va spun: am lucrat si eu ceva, si s-a respins... Asta e!
—Ce?
—Ceva extraordinar! se îmbujora baiatul. O firma luminoasa.
Da, da, cu litere luminoase. Transformatorul l-am lucrat
eu!
Avea un sistem de aprindere si stingere automata la
apropierea
oricarui vizitator de clanta usii de la prima intrare în
culoar.
—Interesant!
—Nu-i asa?

—Dar n-o vad.
—Nici n-a stat decît o zi. O singura zi...
—Si de ce-au scos-o?
Baiatul ofta adînc:
—Scria pe ea: „Expozitia deschisa de la 8 la 10...
—S i ?


—Si la cererea generala expozitia e deschisa toata ziua!
Asta e...
288


Baiatul n-a înteles de ce l-am luat în brate si l-am sarutat.
Ma privea mirat. Am pus degetul la buze si, departînda-ma, l-am
imitat soptit si tulburat:

— Secret. Asta e, dragul meu!
19 — Recreatia mare


AFI SAUA NU FI

(Din jurnalul unui conducator de grupa)

2 iulie

DE DOUA ZILE SÎNT DIN NOU ÎN TABARA. Si tot la Homorod.
Totul e la fel. Parca-parca paturile sînt mai mici. Stau într-un
dormitor cu înca sase baieti. Ei n-au mai fost la Homorod.
Din prima zi i-am dus la „drumul roman", la iazul morii, la o
mina parasita, spre Capîlnita, pe platoul dinspre Satu-Lung, i-
am dus la toate cele sapte izvoare de apa minerala pe care le
cunosteam si, închipuiti-va, chiar linga vila noastra am descoperit
pe al optulea, le-am aratat unde si cum se pescuiesc raci...
A doua zi, i-am dus la sera, la o stîna parasita unde ne-am scris
cu totii numele cu carbune pe niste grinzi si ne-am întors prin
padure cu sînul plin de ciuperci „gheara ursului" si „craite" rotunde
si fragede ca niste portocale...

Simpatici baieti!..

3 iulie

Simpatici e putin zis: astazi m-au ales conducatorul grupei.
Cu ocazia asta, am învatat si un cuvînt nou: „unanimitate".
E un cuvînt frumos, nu-i asa? U-na-ni-mi-ta-te... îndata dupa
alegeri am avut se-din-ta. (O sedinta adevarata, cu scaune).

— De mîîne începem activitatea dupa program, ne-a spus tovarasul
comandant al taberei. Iar programul trebuie respectat
290


punct cu punct si minut cu minut. Aceasta depinde în primul
rand de voi cei de fata, de exemplul vostru personal.

— Eu am sa fiu un exemplu, îmi venea sa strig, si parca
vorbeam cuvintele tovarasului comandant, ori de cîte ori
auzeam
ca "nu e uSor"' ca "va fi greu", câ e vorba de „raspundere".
Las' sa fie cît de greu, îmi ziceam, si asteptam „programul",
usor ametit, gata parca de lupta cu un dusman a carui
declaratie de razboi tocmai ne-ar fi fost împartasita...

4 iulie

prima zi cu program adevarat. Dimineata am facut o
excursie pe firul Homorodului, pîna hat, departe, spre
Vlahita. Dupa-masa, odihna obligatorie. Stiti cu totii ce
însemneaza asta: ai, n-ai chef, esti, nu esti obosit, stai lungit
în pat. Programu-i program.

Deodata zice unul, nu stiu care:

— Baieti, ce-ar fi s-o stergem la gîrla?
Eu sar ca ars:
— Cine a pronuntat cuvîntul „gîrla"? Ce? Ne facem de
cap?
Acum ne odihnim! Scurt pe doi: somn usor!
Baietii s-au întins pe paturi tacuti. De atipit, nici vorba.
Prea era cald. Si iar aud pe unul smiorcaindu-se:

— Doar cinci minute. E la o zvîrlitura de bat.
Ma salt în genunchi:
— Vreau sa va pun o întrebare. Scurt pe doi: sînt sau nu sînt
conducatorul vostru? Atunci — poate sa fie la o zvîrlitura de
bat de chibrit. Acum ne odihnim!
5 iulie

Aceeasi poveste. Stiti, odihna asta, pe lînga ca e
obligatorie, mai e si zilnica; si iar începe unul cu caldura, cu
zvîrlitura de bat. Si e cald, e cald... de tot... Si am observat:
cu cît e mai cald, cu atît pare gîrla mai aproape. Si cu cît pare
gîrla mai aproape, cu atît cearsafurile sînt mai calde si
paturile mai aspre...

291


La zece pasi, susura apa. Arini umbrosi si brusturi cu foile cît

niste umbrele,..
—Hai la gîrla, hai la gîrla, se roaga ei de mine.
—într-adevar, gândesc... Ce-ar fi sa ne odihnim pe malul
apei? Tot odihna se cheama.
Cred ca am gîndit cu glas tare. în treizeci de secunde eram

toti printre brusturi. Si de acolo, în apa.

—Dar daca se afla? ma întreaba unul mic, spalacit. Stiti,
disciplina.
Adevarat. Are dreptate spalacitul. Constiincios baiat... Daca
se afla? încep sa tip:

— Toata lumea afara, repede! Si, dupa ce am iesit, cu mîna
pe inima: Mai, baieti! Aici e o chestie de disciplina si de onoa
re a grupei. Nu care cumva sa se afle. Auziti? Nu sufla nimeni
o vorba! Mormînt.
Si am intrat din nou în apa.
6 iulie

Nu s-a aflat. Astazi sîntem de serviciu la bucatarie, la curatat
cartofi. Multi mai sînt!... Cureti, cureti, si nu vezi nici un
spor. Deodata unul, nu stiu care, zice:

—Mai baieti, stiu niste fragi!... si-si linge buzele.
—Unde? Departe?
Arata cu cutitul o costisa despadurita:


— Covor, nu alta!... Calci pe fragi!...
Baietii sar în picioare. Sar si eu. Vorba aia: sînt sau na conducatorul
grupei?

— Nu se poate, fratilor, programu-i program. Ce? Credeti
ca eu n-as vrea?
Si chiar asa este. Curat cartofi, si parca vad niste fragi: rosii
si parfumate. Si acrisoare.

—Numai cinci minute. O zvârlitura de bat.
29?


Ce-i de facut? Pot sa uit ca sînt conducatorul lor? De
aceea
zic: --Bineee... dar stiti? Mormînt... Nu care cumva sa se afle.

—Si cartofii? întreaba spalacitul.
Adevarat. Constiincios baiat! Nu se poate. Cartofii-s cartofi.
Zic:

—Ai dreptate. Tu ramîi aici. Dar stii: Mormînt. Nici o vorba.
E o chestie de disciplina si de onoare a grupei.
8 iulie

Nu s-a aflat nimic. Baietii tin la onoarea grupei. S-a dat pe
brazda si spalacitul. Simpatic baiat. Chiar ieri, cînd stropeam
careul, vine la mine...

—Stiu o prisaca. Aici pe-aproape... O zvîrlitura de bat...
Baietii au si lasat stropitoarele si sînt gata s-o stearga. Ma
înfurii:
—Ei! Ce înseamna debandada asta? Sînt sau nu conducato
rul grupei? Atunci scurt pe doi: merg si eu!
—Dar daca se afla? ma-ntreaba ei.
—Nu se afla, raspund, gata sa apar taina pîna la moarte.


— Bineee... Baietii pun degetul la buze... Dar stii? Mormînt.
10 iulie

Ieri eram la maturat aleea dintre brazii din fata clubului.
Fiecare cu cîte un tîrs mare de nuiele. Dupa doua-trei minute,
vad ca-mi pun toti, unul dupa altul, maturoaiele în mîna. Asa,
fara nici o vorba: scurt pe doi. Apoi unul, nu stiu care, îmi
arunca peste umar:

—Noi mergem la pescuit.
Eu sar:
—Mai baieti, fratilor, vin si eu... Luati-ma si pe mine!
Careva se încrunta si plescaie din limba:


— Nu se poate. Tu trebuie sa maturi. Esti sau nu conduca
torul grupei? Si stii? Mormînt!!
293


20 iulie

De atunci au mai trecut vreo zece zile. La strîns butuci pentru
focul de tabara am fost singur... La musetel, tot singur.
Singur am batut de praf toate paturile. Baietii nici nu se mai sinchiseau
de mine... de conducatorul lor. în u-na-ni-mi-ta-te se
duc la fragi (nu s-or mai fi ispravit?), la zmeura, dupa veverite,
la scalda, si eu ramîn singur, vorba lor: mormînt!

21 iulie

Bine ca s-a terminat!... Adineauri a fost careul de închidere
a taberei... Acum le mai duc geamantanele la gara, si cu asta.

— gata. Numai spalacitul si-1 duce singur. Da, singurul care
tine la autoritatea mea. Si grele mai sînt! Cred ca fiecare si-a.
facut rost de cel putin doua pietrare... Of! Avea dreptate tovarasul
comandant — nu e deloc usor sa fii conducator de grupa.
La început, nici nu-ti dai seama de greutate, dar pe urma... de
abia îti mai simti umerii si spinarea... si ceafa, ca acum de
pilda. Toate ma dor... în u-na-ni-mi-ta-te.
(Idem, seara.) Asta o scriu chiar în tren. Prea m-a durut. O
scriu asa, ca s-o tin minte. Sedeam amortit, cu ochii lipiti, pe
bancheta. Auzeam totul ca prin vis: si tacanitul rotilor, si cîntece,
si voci, si chiar lînga mine, un glas cunoscut:

— Barbu? Conducatorul grupei? Bun baiat, saracu'î (Bun,,
saracu'!) Dar moale, ma, moale... Stii cum îi spunem în grupa?
Mormînt!
Am deschis ochii, gata sa-i zvîrl în cap necuviinciosului termosul
ce-mi statea la îndemîna. Si cine credeti ca era? N-o sa
ghiciti niciodata. Spalacitul! Da, simpaticul! Constiinciosul!
Singurul care tinea la autoritatea mea!

Am închis ochii si m-am prefacut ca dorm... pîna la Ploiesti,
300 de kilometri! Termosul îmi scapase din mâna si în bocanci
mi se balacarea un kilogram de borviz de Homorod.

294


O MICA GRESEALA


ANIVERSAREA ZILEI DE NASTERE e o zi însemnata. Iar cînd te
nasti la 29 februarie e si mai însemnata. în privinta aceasta nu
e nevoie de cine stie ce explicatii. E suficient sa priviti calendarul:


29 februarie e un oaspete rar. Asadar, cu atît mai asteptat.
Ei bine, era spre sfîrsitul lunii februarie, si Misu, elev în clasa
a IV-a, se pregatea sa-si serbeze aniversarea. Facuse lista invitatilor,
pregatirile erau aproape ispravite si, în sfîrsit, înca de
cu seara — emotionat si grijuliu —astepta ziua de 29 februarie,
care, oricît de nepunctuala, vine si ea în cele din urma...

Baiatul se urcase în pat si era pe punctul de a atipi — daca nu

cumva atipise chiar — cînd auzi la usa niste ciocanituri.

—Cine e? mormai Misu, pe trei sferturi adormit.

—Apartamentul 26? se auzi o voce gîtuita, apoi razbatura alte

ciocanituri. Caut pe elevul Misu.

—Eu sînt.

—Atunci deschide. Te caut de sase luni.

—Acum sase luni nici nu locuiam aici, bodogani somnoros

baiatul. Ne-am mutat de curînd. Poate e o greseala.

295


— Nu e nici o greseala. Te-am cautat si la vechea adresa, glasui
ciudatul oaspete si începu din nou sa bata în usa. Dar pe unde
nu te-am cautat? O sa-ti povestesc eu... Dar deschide odata
vîntul sufla tare, ranile ma dor...
„Asta scoala toata casa", bombani Misu si, de data asta pe trei
sferturi trezit, porni sa deschida. Rasucise o data cheia, cînd
auzi vocea de afara parca si mai sugrumata:

— Iata-ma-s! Bine te-am gasit!
în usa întredeschisa se afla o barza. O barza adevarata, ca
acelea aflate în muzeul scolii, dar mult mai murdara si care tremura
rebegita, clantanindu-si pliscul.

—Pot sa iau loc? întreba barza pe baiatul ce casca uluit
ochii. Sînt frînta de oboseala, m-ai omorît...
—Nu... nu... pricep, bîigui Misu, tragîndu-se de-a-ndaratelea
spre pat.


—O sa pricepi îndata, cîrîi aratarea. Numai sa-mi dezmortesc
putin pliscul. Am degerat de-a binelea... Ridica apoi un
picior
subtire, lung si rosu si, asezîndu-se în fotoliu, gemu: Freacami
nitel piciorul stîng. Ma tem sa nu fi prins vreun
reumatism...


—Dar ce vina am eu? se ratoi baiatul. Aici nu e spital veteri
nar! Si, pe urma, as putea sa stiu carui prilej datorez
aceasta
vizita oarecum neobisnuita?


Barza parea sa nu se lase intimidata. Dimpotriva, zise:
—în primul rînd, te rog sa nu-mi mai vorbesti atît de rece.
în al doilea rînd, nu mai face pe niznaiul. Vad ca te-ai
pregatit
pentru sosirea mea: tacîmuri, flori, farfurii... Te pomenesti ca


ai
chemat si invitati. Dragut din partea ta.
—Dar mîine e ziua mea de nastere!
—Ce coincidenta! Si a mea... Care va sa zica ne-am nascut
amîndoi la 29 februarie... Felicitarile mele si la multi
ani...
Multumesc, la fel... N-ai idee cît ma bucur ca am sosit la
timp.


296


Aproape ca pierdusem orice nadejde. Acum însa necazurile au ramas
în urma. Sa ciocnim.

—Sa lasam gluma. Cer explicatii! se rasti înfuriat baiatul, în

timp ce barza îsi turna netulburata, dintr-o sticla, un pahar de

ceai. Gusta doua-trei înghitituri, apoi, dupa ce ciuguli o buca


tica de brînza, vorbi linistit:

—Explicatii, zici? Ti-am spus: e ziua mea de nastere.

—Si de ce na ti-o serbezi acasa la dumneata?

Barza tocmai descoperise farfuria cu friptura. înfuleca pe
nemestecate o felie, apoi, dupa ce plescai de placere, raspunse la fel
de calm:

—De ce? Simplu. Din cauza ta! Si adauga, punîndu-si pe ge



nunchi o farfurie cu clatite: Pari nedumerit!

—Putin zis. Sînt de-a dreptul scandalizat.

Barza îsi întinse picioarele spre calorifer si, fara sa ridice tonul, dar
cu o unda de repros în glas, zise molcom:

— Te rog! Scandalizata ar trebui sa fiu eu. Asa ca fii politicos
macar... macar pe cît esti de nepriceput. Repet: sînt aici
din cauza ta. în privinta aceasta, totul e clar. Am si documente
la mîna.
În aceeasi clipa, barza scoase de sub aripa o hîrtie botita, împaturita
în patru, si o asternu pe masa.

—Cunosti harta asta? întreba ea.

—Ea mea... Eu am facut-o, recunoscu Misu, uimit.

—Ar fi si greu sa tagaduiesti, zise cu acreala barza.. Poarta

semnatura ta si data: 20 septembrie 1972. Data plecarii mele...

—Stiam ca plecati mai devreme...
—E adevarat, cîrdul plecase... Eu am ramas singura. Era un
timp foarte frumos, o toamna blînda, cu lumina ca mierea, cu
cerul ca de catifea, legat si leganat de funigei... mi-am amînat
plecarea... „Ai sa te ratacesti", mi-a spus batrîna sefa a cîrdu


298


lui "As, i-am raspuns. Gasesc eu drumul spre miazazi. E de

ajuns sa ma uit pe harta unui scolar..."

-Îhî, încep sa pricep...

-Ei bine, am ramas, si de-abia cînd prima bruma m-a piscatde picioare, mi-am facut valiza. Nu continea cine stie ce: nisteamintiri si... harta ta. Am gasit-o în curte, sub teiul de la
vechea ta adresa. Scris dedesubt: „Harta lumii". Era tocmai
harta de care aveam nevoie. Ce-i drept, parea cam zmîngalitasi, la început, nu mi-a inspirat mare încredere, dar am vazut cadeasupra, îngrijit, cu tus negru, scria mare: TEMA. Ce mi-amzis? Asa o fi aratînd tinuturile lumii pe harta. încolo, marturisesc,
nu mi-am facut nici o grija. Era doar... o „tema", si temele
se fac... temeinic, nu-i asa?

—M... mda, consimti încurcat Misu.

—Ei bine, continua barza, m-am uitat la punctele cardinale

de pe harta, am pus — cum se spune — „cap compas

miazazi"

si... am decolat, mi-am luat zborul... Eram mîndra, îti

spun

drept.

Pe tot oceanul albastru al tariei vîsleam doar eu. Eu si harta
ta... O zi, doua, fara popas. Asteptam sa zaresc din clipa în clipa
covorul valurit al marii sub mine. Dar, nimic... A treia zi,
un ghimpe de îndoiala mi-a strapuns inima: oare zburam spre
miazazi? Si nu-mi raspundeau decît vînturile reci, rîzînd parca
de mine... Atunci am coborît... Am studiat, zgribulita, clantanind,
harta ta. Nu încapea îndoiala: dupa harta zburam bine.
Numai ca, tot dupa harta ta, trebuia sa fiu în delta calda a Nilului,
iar în jurul meu toate baltile erau înghetate. Ma uitam împrejur,
asteptam sa-mi vad suratele pasind printre nuferi si trestii
si, cînd colo, doar un stol de ciori pripasite prin niste tufe de
tipirig. îngrozita, mi-am luat zborul.

—înapoi?

—Nu. înainte. Mereu înainte. „Nu se poate sa ma fi ratacit —

îmi ziceam cu ochii tinta la harta. Un elev nu face

asemenea

299


greseli la o tema." Si, de-abia cînd din înaltime am zarit niste
puncte negre însirate ca niste margele pe un cerc, mi-am dat
seama de catastrofa: margelele erau foci si morse, iar cercul...

—Cercul Polar, sopti palid Misu.
—Exact. Harta era gresita.
—O facusem în graba. Pusesem, se vede, miazazi la miaza
noapte si... invers.
—Mi-am luat zborul... invers.
Barza tacu un timp. O apucase un tremur al pliscului si


o scuturau niste fiori atît de puternici, încît farfuriile de pe
masa zbîrnîiau.
—îmi vine rau numai amintindu-mi, explica ea. Pe unde
nu m-am adapostit? Prin colibe înghetate, prin hornuri
reci,
prin staule si hambare parasite, degerata... Aveam un
singur
gînd: sa ajung...
—... în miazazi.
—Nu. La tine. îmi ziceam: „Daca nu ma luam dupa harta
lui, as fi fost acum în tarile calde, mi-as fi sarbatorit ziua
de
nastere în sînul familiei. Pîna acolo nu mai am puteri sa
ajung,
dar pîna la vinovat, pot sa ma duc"... Si iata, am venit.
Se lasa tacere. Misu o privea stingherit. Murea de somn, dar

nu-i venea s-o dea afara.
—Si acum ce ai de gînd sa faci?
—Sa ma culc, raspunse linistita barza. Aici e cald, e bine.
Mîine o sa-mi serbez aniversarea. Vad ca ai avut grija sa
chemi
invitati, zîmbi barza, dînd cu ochii de farfuriile pe care
erau
asezate niste cartoane înflorate, cu nume de baieti si fete în
che
nar. O sa fie vesel, începu apoi sa rîda. Si-ti simt pe buze
între
barea: „Apoi ce ai sa faci?" Simplu: am sa astept aici
venirea
primaverii. Mult n-a mai ramas. 0 luna, doua. Ofta
usurata,
lasîndu-se în fotoliu: Uf, bine ca m-am vazut, aici. Ce-a fost
greu
a trecut... Sa ciocnim!

300


Sorbi prelung, direct din sticla, apoi se ridica si dintr-un salt

poposi în pat.
—Mi-e somn. Noapte buna.
—Ce faci? tipa Misu. Te urci în pat, asa murdara? Uitecum
ai patat cearsaful!
—Adevarat. Sa fac o baie... Acolo?
Nimerise baia si curînd se auzi zgomotul dusului. Prin usa în
tredeschisa, Misu îi auzea vocea:

— Stii ca-i bine aici? Apa calda... calduta, o potrivesti cum
vrei! Grozav! Sa stii ca ma mut în baie. Eu aici ramîn...
Peste putin, Misu se culca. Ciudatul oaspete la fel, si linistea
puse stapînire pe apartamentul 26. Nu pentru mult timp însa.
Caci peste cîteva minute, Misu simti ca e tras de mîneca pijamalei.


—Dormi?
—Îhî, mormai somnoros baiatul si îsi smulse nuna tîfnos. Ce
vrei?
—Ma plictisesc singura.
—Nu ma chinui. Mîine am scoala...
—Da? Barza se rezemase de marginea patului. Povesteste-mi.
Stii, am facut si eu scoala: scoala de zbor. Voi ce învatati?
—Multe! i-o reteza morocanos baiatul.
—Si despre berze?
—Si! „Pasare calatoare, cu gîtul,pliscul si picioarele lungi, din
familia picioroangelor", recita Misu în sila.
Barza ramase cu pliscul cascat.
—Ia te uita! îmi cunosti si familia. O, cît ma bucur. Si
altceva? Ce mai stii?
—Nimic. Uite cartile si caietele mele pe polita, daca te in
tereseaza.
Barza se opri în dreptul politei si, luînd o carte dupa alta,


începu sa le cerceteze una cîte una.

301


— Geografia... Nu, nu vreau sa mai vad harti. Istoria... A, piramidele?
Le-am vazut anul trecut! Zoologia!!! exclama deodata
bucuroasa. Uite iepurele! Lupul! Elefantul! Broasca!!!
Ah, de cînd n-am mai vazut una... Stii ce? zise cuibarindu-se
sub plapuma. Poti sa te culci, daca vrei, eu ma uit în zoologie...
Un timp, barza rasfoi cartea, mormaind de una singura.
Misu tocmai atipise si se cuibarise cu capul sub plapuma, cîndbarza îl ciupi de ureche si începu sa turuie:

—Stii ca e pasionant? Aflu o multime de lucruri de care habarn-aveam. Ai citit ca tigrul e ruda cu pisica?
—Da, bombani chinuit baiatul.

— Dar pisica stie oare?
— Nu ma intereseaza.
— Ia te uita: crocodili, broaste testoase, papagali... Ce de cunoscuti! În acelasi moment, vocea îi deveni scîrtîita, suspina,
apoi ramase cu ochii atintiti în gol: Ce dor mi s-a facut de aimei! Oare n-o fi ramas nici unul pe aici? Prostii! îsi raspunse singura. Unde sa ramîna? Poate la menajeria circului... Me-na-jeria!
Cum de nu m-am gîndit? tresari barza însufletita. Chiar
daca n-am acolo rude, gasesc precis cîtiva cunoscuti... Ce-ar fisa-i chem încoace, la aniversarea mea? Nu se poate sa nu
vina, îsi zise si se repezi spre telefon.
Cauta numarul circului în cartea de telefon, apoi forma numarul
cu ciocul. Vorbi cîteva minute într-o limba neînteleasa,
în care singurele cuvinte cunoscute fura primul: „Alo" si ultimul:
„Perfect". Odata rostit si acesta, se repezi la pat si smulsegrabita plapuma.

—Scoala-te! Da-mi lista invitatilor tai. Repede! Vreau sa

stiu cîti invitati ai tu si cîte scaune ramîn pentru ai mei...

—Ce? tresari nefericitul baiat. Am auzit bine?

—Ce te mira? Acolo, acasa, ar fi fost toti acum alaturi de

mine... Ajuta-ma sa trag fotoliul. îl punem aici, în capul

mesei:

pentru elefant!

—Ce-ai spus? întreba Misu buimac.

302 .

—E limpede. Trebuie sa-i dau toata cinstea. Si asta n-ar finimic, adauga îngrozita barza, dar nu-i putem sta în cale cu
doua-trei sandvisuri. Da-te jos din pat! în salteaua asta e iarbade mare? întreba, pipaind asternutul. Cred ca o sa-i placa...
A, uite si o palarie de paie. E a tatalui? E în regula, asta o pastram pentru camila. E obisnuita, saraca, cu uscaturi.

Puse palaria de paie într-o farfurie, cînd se opri brusc:

—Aoleu, ce facem cu carnivorele? Spune-mi. O sa vie leii, ti»

grii...

—A... a... aici în casa?

—Fireste. Dar n-ai nici o grija. O sa se poarte ca niste in

vitati politicosi. Cum îi asezam? Unul de-al tau, unul de-al

meu, nu-i asa? Aici elefantul, apoi Popescu Florica al tau, pe

urma un tigru... Lenuta... o camila.

303


— Opreste-te! tipa baiatul. O sa închid usa!
Misu sari din pat si se repezi la usa, dar barza începu sa rida.
—întîi ca n-ar fi politicos. Pe urma, n-ar folosi la nimic.
Elefantul nici n-ar baga de seama ca usa e închisa. Girafa sar
uita pe geam si ar vedea ca esti acasa. Crocodilul s-ar urca
pe
burlan...
—E un dezastru! Dezastru! murmura Misa alb ca peretele.
De ce? La urma urmei, ce-am facut? O mica, neînsemnata
gre
seala... Am pus miazazi la miazanoapte... Dar nu gresesc
tot
deauna, crede-ma. Doar cînd ma grabesc... N-am sa ma
mai
grabesc, pe cuvîntul meu...
—Foarte bine. Acum, însa, grabeste-te. Invitatii trebuie sa
soseasca dintr-o clipa într-alta. Doar n-o sa-i primesti în
pijama...
Auzi?
Misu auzea. Erau batai în usa.
—Ci... cine e? îngaima Misu pierdut, privind barza.
—Invitatii, cine sa fie, raspunse aceasta si se îndrepta spre usa.
—Nu deschide! Nu!... o ruga cu glasul soptit, apoi, auzind
ciocaniturile ce se înteteau, tipa deodata cu lacrimi în
glas:
Mamicooo!
Afara se auzea o voce suparata.
— Dumneata esti, mamico? Precis? Esti sigura?
—Deschide odata, e tîrziu. Ti-am adus ceaiul.
Misu alerga la usa si rasuci cheia.
—închide repede usa! Cu cheia!
—Dar ce s-a întîmplat? îl întreba femeia nedumerita. •
—întreaba barza...
Mama nu întelegea nimic... îl privea lung.
— Care barza? facu ea încruntata, apoi se lumina deodata:
A, barza de portelan? Care ti-a trimis-o unchiul Sandu de ziua ta?
E la locul ei. Pe polita... Uite ce draguta e: parca-i vie, nu-i
asa? Saracul unchiul Sandu... A uitat ca în acest an nu e 29 fetruarie.
O mica greseala...
304


CAISE CU CEAPA


DEZASTRUL ERA PE CÎT DE CLAR, pe atît de ireparabil. Uitase
acasa merindea. Toata. El, personal, Bigica, pusese pachetul la
racoare, între geamuri, de cu seara si... acolo ramasese. Acum
degeaba întoarce pe dos buzunarele rucsacului... Nu era sa înghita
lanterna sau haina de ploaie.

— Cauti ceva?
—Hî? Nimic.
Buclucul aici era. El, personal, Bigica, n-avea decît sa rabde,
era vinovat în definitiv, dar Doru? în primul rînd ca era
musafirul lui, în al doilea rînd, ce pretentii puteai sa ai de la
el — trecuse de-abia într-a patra — („Asta o sa înceapa acus',
acus' sa-si ceara biberonul!"), în al treilea rînd, cine daca nu el,
personal, Bigica, insistase sa-1 însoteasca pe jos, peste deal,
pîna la Musariu, la minele romane? Ar fi putut foarte bine sa
se îndoape pe saturate la plecare, dar el, personal, Bigica, nu
si nu: „Las-ca frigem noi slanina, în padure!" Ar fi putut foarte
bine sa plece amîndoi cu autobuzul, dar el, personal, Bigica,
venise cu ideea: „O luam pe scurtatura, peste Dealul Fetii, pe
la Pestera Valisoarei..."

20 305


Doua ceasuri îi tot turuise gura, aratîndu-i micutului fiecare

izvor si cires salbatic, fiecare tufa de soc si ciuperca, de parca

totul si toate i-ar fi apartinut lui, personal.

Se zarea lavita de mesteacan pe care avusese de gînd sa-si os-

pateze musafirul la umbra, lînga izvorul pitit sub stînca înecata

în muschi umed si gras. Si mîncarea ramasese acasa! Toata:

placinte cu brînza, slanina, ceapa, caise... Numai de nu i-ar cere

micutul ceva de-ale gurii.

—Ziceai ca frigem aici niste slanina! vorbi în aceeasi clipa ba


iatul.

—Ce, nu ti-e bine? îl repezi speriat Bigica.

—De ce?

—Cum de ce? Ti-o spun eu, personal, Bigica...

într-adevar, ceva trebuie sa-i spuna, sa-i dea niscaiva ex


plicatii, dar ce? Doar n-o sa-i spuna ca a lasat mîncarea acasa,

ca un bleg, între geamuri? Vorbi cu toata autoritatea:

— Ti-o spun eu, personal, la drum mîncarea-i otrava!
Facu un gest ca de harachiri si rîse cu înteles. Burta! Cele mai
periculoase sînt placintele.
Placintele cu brînza...
—Si slanina?
—Oho!
—De ce?

— Cum de ce? Pai tu esti încarcat acum cu bioxid de acid,
habar n-ai tu ce-i aia, voi n-ati învatat, ti-o spun eu, personal,
slanina contine o substanta — ciclobarbital îi zice — care în
combinatie cu transpiratia e nenorocire. Ce, vrei sa te car în
spinare?
Pustiul bombani si o lua înainte. în urma, blestemînd, Bigica
se gîndea: „Macar de-am ajunge în poiana! E acolo macris,
de cum cobori, cît vezi cu ochii. Sînt si mure de apa pe marginea
vaii". Din clipa cînd stia ca uitase mîncarea acasa îl apucase
parca o slabire. Privea cu furie cararea ce serpuia la deal, sim


306


tea ca îi tremura genunchii si — dintr-o mie de fleacuri pe
care le-ar fi spus altminteri — acum repeta în gînd un singur
lucru: „Macar malaiul cucului de s-ar fi copt!"

Nu mai suiau. Din vîrful Dealului Fetii vedeau oraselul înghesuit
parca într-un lighean si spintecat de Cris ca de-o sabie
putin strâmba. Totdeauna, de aici, lui Bigica îi placea sa-si gaseasca
strada, apoi casa în valmasagul de ulite si constructii.
Acum însa se uita în zare cu ciuda. Acolo era casa, acolo erau geamurile,
acolo era pachetul cu mîncarea.

—Nu manînci? îl auzi din nou pe baietas.

—Eu? Ce, nu ti-e bine? Ti-am explicat o data. Se face o reac

tie antitifoparatifica, vai de burta ta...

Baiatul nu mai spuse nimic. De-abia dupa vreo jumatate de
ceas, în fata unui desis, întoarse capul:

— Si acum încotro?
într-adevar, încotro? Parca drept înainte pîna la jnepeni.
Sau... la dreapta? Prin desis nu se putea. Mai bine sa se întoarca
nitel.

—Ocolim!

—Si chiar matale nu ti-e foame?

—Mie? Eu, personal, la drum sînt în stare sa nu manînc

48 de ore, nu ti-am spus?

—Nimic, nimic? Nici o caisa?

—Caise?! Pai tu stii cîta tinctura de bicarbonat contine un

milimetru patrat de caisa? Sa-ti explic eu, personal...

Si Bigica, lesinat de foame, vorbea. Vorbea întruna, de teama
sa nu-1 auda pe baietas scîncind: „Da-mi atunci mie mîncarea!"

Dar pustiul nu mai scotea un cuvînt. Si bine facea. Ar fi putut
sa-1 întrebe: „Noi nu mai ajungem odata?" Si el, personal, Bigica,
n-avea ce sa-i raspunda. Se aflau pe o vale mocirloasa,
mergeau-mergeau, parca mai mult coborau, dar nici vorba de
JVIusariu, de minele romane...

2°* 3071


Si deodata, Bigica ramase trasnit. Se aflau la marginea oraselului,
chiar lînga podul Crisului! Mai aveau vreo trei sute de
pasi pîna... acasa.

Bigica simti ca renaste, îi venea sa chiuie si începu sa alerge.
„Va mînca, va mînca, va mînca pachetul tot... cu toata mîncarea,
opt placinte erau acolo, acolo, între geamuri..."

Bucataria era închisa, dar Bigica stia unde e cheia. Deschise
usa si se repezi la fereastra. între geamuri... nimic. Doar o
musca bîzîia stins, sleita de captivitate.

Pe pat, sfîrsit, Bigica gemea încetisor.

—Ce e, ti-e rau? se sperie pustiul.

—Mi-e foameee, lesiiin... nu mai pooot...

—De ce nu mi-ai spus? Aveam pachetul la mine.

—Si l-ai mîncat?

—Da... Mata ziceai ca...

—Nenorocitule! Tot?!

—A mai ramas niste ceapa.

—Ad-o!

—Si niste caise...

—Ada-le!

Se auzea numai hapaitul: o ceapa, o caisa. O caisa, o ceapa...

—Si burta? îndrazni baietasul.

—As, fleacuri, ti-o spun eu, personal, Bigica! rîse baiatul si

începu sa-i explice cu autoritate metabolismul caiselor, si

cîte

calorii contine o foaie de ceapa, si tot alfabetul caloriilor

din

coaja de caise, si... cît de sanatos e un milimetru... patrat...

de...

de...

Si, deodata, se opri strîmbîndu-se si duse fulgerator amîndoua
mîinile la burta.

— Ce ai? se sperie baietasul. Sa-ti dau un sulfatiazol? Am
întotdeauna la mine.
308


Dar Bigica nu mai auzea nimic. Fugea personal si cit se poate
de accelerat undeva, direct spre fundul curtii.
Baietasul se aseza la masa. Pe coltul mesei, într-o sita, învelite
într-un stergar, placintele cu brînza înca mai erau calde.



O MARE RUSINE


DE PATRU ZILE-ASTAZI A CINCEA-stau închis în casa si nici
pe geam nu îndraznesc sa ma mai uit în strada. Cel mult, va jur,
prin gaura cheii. Dar ce s-a întîmplat? De ce? Parca va aud pe
unii dintre voi. Ei, haide, fiti sinceri... Las'ca stiu eu: nu mai
e nimeni în Bucuresti sa nu fi aflat ce am patit. Iar daca totusi
scriu aici întîmplarea enumai pentru ca cei din Oradea o stiu oarecum
altfel, iar cei din Botosani chiar pe dos... Stiu. Umbla fel
de fel de zvonuri. Dar voi, copii, sa nu le dati crezare. De altminteri,
daca aveti cumva drum pe strada Circulatiei, n-aveti decît
sa intrati în curtea din colt si sa bateti de 13 ori... în usa. Asta e
semnul de recunoastere. O sa va deschid deîndata. (La sonerie nu
mai raspund.) Intrati binisor în antreu, lipindu-va de zid, si o
sa vedeti calul. E legat de cuier, care la rîndul lui e legat de
pian. Pianul l-am batut în cuie. Aduceti cu voi rudele si cunoscutii.
Am o singura rugaminte: nu uitati sa veniti cu o mîna de
iarba sau, mai bine, niscaiva ovaz. Dar sa nu intrati cu palarii
de paie. Vi le manînca pe data calul. Si nu e de mirare: e flamînd,
saracul. De doua zile nu i-am dat decît apa, niste bucatele de
zahar si iarba ce-o mai aveam prin casa, captuseala la doua scaune
vechi. Pentru ca din casa nu ies. Mi-e rusine.

310


— Si chiar stai cu calul în casa? o sa ma întrebati.
— Da. Dar în antreu, va jur, nu în dormitor, cum s-a auzit la
Timisoara, si nici nu l-am urcat în podul casei cum cred cei din
Constanta. Ce? Ei cînd aduc un cal în casa îl urca în pod? Si
daca totusi îl urca, îi rog sa-mi scrie cum fac. Eu n-am reusit,
cu toate stradaniile.
Dar sa vedeti cum a început totul. Uite, acum cînd îmi amintesc,
ma fac stacojiu de rusine. Dati-mi voie sa trag perdelele... Asa...

Asadar fusesem invitat la familia Ionescu. Stiti cum sînt Io-
nestii. Primitori. Cînd am intrat acolo erau de fata: postasul,
tutungiul, un pensionar foarte cumsecade ca nevasta, un tînar
gazetar, chiriasul Ionestilor... Ce mai, casa plina. O, dar uitasem
lucrul cel mai important. Mai era acolo — si putea sa nu
fie? — mai era acolo Lica, baiatul gazdelor. Are vreo sase anisori
si e destept, ca un om mare. Stie oricine.

Placintele erau fierbinti, cafelutele nici amare, nici dulci,
asa cum îmi plac mie, gazetarul povestea ceva, nu mai tin minte
ce, si toata lumea rîdea, mesteca alune prajite, iar focul ardea
vesel în soba.

Nu fusesem prea vorbaret pîna atunci, asa ca în clipa cînd
gazda vîrî un butuc în soba, zisei:

—Si eu mi-am adus lemnele ieri dupa-masa...
— Da, dar nu era dupa-masa, sare Lica. Era pe la prînz.
N-am dat importanta întreruperii, am zîmbit si am continuat:
— Mi-au dat lemne bune... fag... o frumusete.
— Nu erau de fag, erau de stejar...
De data aceasta am privit împrejur, oarecum stingherit.
Am copilarit la munte si stiu precis ce e fagul si ce e stejarul..
Tocmai ma pregateam sa arat deosebirile — mai sînt pe deasupra
si profesor de naturale — cînd îl aud pe pensionar:

—Ca sa vezi, frate, ce spirit de observatie la un copil...
—Ce mai, deeestept, ca un om mare, întari nevasta-sa.

311


As fi putut sa tac pîna la sfîrsit. S-ar fi spus cel mult ca sînt

posac. Dar Lica, jignit, se si proptise în fata mea:
—Nu ti le-a adus nea Zaharia, carutasul?
—Ba da. Dar lemne de fag, unul si unul. Uscate.
—Aiurea. Erau verzi toata ziua.
—Ce memorie are copilul asta, îl auzii pe postas. Ceva de
speriat!
—Si cînd a intrat în curte, nu s-a poticnit calul. Ai? Spune!
Nu s-a poticnit? continua Lica, aproape tipînd la mine.
—Nu stiu... Eu n-am observat... s-o fi poticnit, îngaimai,
straduindu-ma sa-mi aduc aminte toate amanuntele.
—Ca sa vezi, nimic nu-i scapa, murmura tutungiul admirativ.
—S-a poticnit si a cazut direct în bot... Nu cumva vrei sa
spui ca n-a cazut? ma lua la zor baiatul.
—Imposibil! De cazut n-a cazut. Am fost de fata. împin
geam caruta.
—Poate n-ai vazut, interveni gazetarul. Dumneata împin
geai caruta.
—Pe cuvîntultau ca n-a cazut? Da-ti cuvîntul, ma apostrofa
îmbujorat baiatul.
Nu. Nu puteam sa-mi dau cuvîntul. La urma urmei, o fi ca


zut. Stiu eu? N-oi fi observat...
—Lica nu minte, îl saruta mamica pe frunte, în timp ce ea
ma cazneam întruna sa-mi amintesc: a cazut, n-a cazut?
—Si nu numai ca a cazut, dar si-a spart si trei dinti de caldarîm,
adauga Lica. Ai ochelari si de aceea nu vezi...
Ochelari am, dar vad perfect.
—Calul nu si-a spart nici un dinte, zisei cu glas ceva mai tare.
—Pot sa jur... Tu poti sa juri? Jura!
Nu. De jurat, nu puteam sa jur. Eu nu jur cu una, cu doua...

Am tacut încurcat.

312


Taticul îl lua în brate, îmbujorat, si mi se adresa:
—Sa stii ca daca zice Lica, asa e... Si-a spart precis dintii...
Ai ochelari, si de aceea nu vezi.
—Si pe urma a cazut pe spate si si-a rupt coada... Nici asta
n-ai vazut? tipa iarasi Lica.
N-am mai putut rabda.


— Minciuna! am strigat. Nu si-a rupt nici o coada. Nu, nu si
nu: nu si-a rupt-o!... Jur! Pot sa dovedesc. Va aduc calul!
Toti ma priveau cu raceala.
—Stii, începu gazetarul stingherit, daca ai recunoscut ca s-a
poticnit, ca a cazut, ca si-a spart dintii, de ce nu si-ar fi rupt
si coada? N-auzi ce spune Lica?
—Lica nu minte, adauga tatal privindu-ma aspru.
—Daca zice el ceva, asa trebuie sa fie. E destept, ca un om
mare, vorbi si nevasta pensionarului.
Fierbeam. Am sarit în picioare.

— Bine, o sa vedeti, am racnit. Cumpar calul de la nea Za

haria, si vi-1 aduc plocon ca sa-1 vedeti, cu coada si cu dinti
cu tot.

M-am tinut de cuvînt.

A doua zi mi-am scos economiile de la C.E.C. si am cumparat calul.
Primul drum l-am facut la tutungerie. Am apucat calul de capastru si
am intrat în pravalie.

— Poftim! Priveste-1! am rostit triumfator catre tutungiul ce ma
privea crucis. Are toti dintii? Are coada? Sau crezi ca € falsa?... Ei,
ce zici? Hai sa-i numaram picioarele... Patru... 1, 2, 3, 4. Mîini nu
are... Si acum du-te, te rog, te implor, de spune familiei Ionescu. Nas
vrea sa creada ca eu sînt minci314



nos. Numai ca eu nu-mi dau cuvîntul, eu nu jur cu una, cu
doua.
Tutungiul a clatinat din cap si de abia am iesit din pravalie,
ca a si tras obloanele.

Am luat calul de ham si l-am dus apoi la posta. I-am numarat
din nou dintii, picioarele, si începusem sa-i numar firele de
par din coada, cînd postasul s-a scuzat ca are de dus o telegrama
fulger si a disparut.

La gazeta nu m-au primit cu calul. în schimb, l-am fotografiat
si am trimis fotografia gazetarului meu. Pe pensionar nu
l-am gasit acasa. în schimb, ma plimbam cu calul pe strada,
si cum întîlneam un cunoscut, îl întrebam:

—Are dinti? Are coada? Ei, vezi? Cine e mincinos? Eu, sau
Lica?
Apoi l-am dus acasa. De abia asteptam sa-mi vina cineva în
vizita. Oricine: un prieten, laptarul, lacatusul, omul de la lumina.
De cum intra, îl duceam la cal:

—îl vezi? E cal... Calul lui nea Zaharia. Uita-te bine: are
coada, are dinti...
Am observat ca cei mai multi vizitatori se cruceau, faceau
cîtiva pasi înapoi si, uitînd sa-mi dea buna-ziua, o luau la fuga.
Pe urma n-a mai venit nimeni. Dar eu eram fericit. Era limpede,
nimeni nu mai putea sustine ca eu sînt mincinos. Ieseam
pe strada cu fruntea sus.

—Ei, ce parere aveti de Lica? întrebam de departe cîte un
cunoscut.
Dar cunoscutii, de cum ma auzeau, tresareau si o luau la goana,

—Ce-o fi cu astia? ma framîntam nedumerit. Te pomenesti
ca tot Lica e de vina. O fi raspîndit zvonul ca gloaba e bolnava
de rapciuga. Tocmai ma pregateam sa scot calul la plimbare si
sa dovedesc oricui aceasta noua minciuna, cînd m-am pomenit,
cu o scrisoare. O am aici... Era de la un var:
315


„Ce s-a întâmplat? La noi s-a zvonit ca te-ai ticnit. Îngrijeste-te..."

Ma asezasem la masa, sa-i raspund, cînd am primit o depesade la o sora:

„Interneaza-te imediat în spital."

Apoi, cineva — probabil deputata strazii — mi-a lasat pe
trepte un plic:

„Nu aveti voie sa tineti cai în podul locuintei."

Pe fereastra mi-a fost lipita alta hîrtiuta:

„Este interzis de a chinui animalele. Spitalul veterinar."

Am primit si telefoane. De pilda:

—E adevarat ca meditati un cal? îl pregatiti pentru examen?

Sau:

—Se spune ca l-ati angajat ca secretar. Ce leafa îi dati?

Si într-o seara, cînd iesisem sa iau tigari, am auzit cu urechile
mele pe pensionarul cumsecade:

— Drept sa-ti spun, ma feresc din calea lui. E nebun de le
gat. S-a vazut înca din seara aceea, de la Ionesti. Era posac,
violent si mintea de rupea pamîntul.
Asta m-a durut cel mai mult.
Cum? Eu minteam? A, nu! Voi dovedi nu numai strazii,
ci orasului, tarii si daca va fi nevoie lumii întregi adevarul.

Am hotarît sa cer o expertiza. Sa vie o comisie. Sa vada calul.
Sa-i numere dintii. Urechile. Picioarele. Si firele de par
din coada. Sa-1 fotografieze din fata si din profil. Apoi sa publice
rezultatul.

M-am întors acasa si m-am apropiat de cal. Necheza jalnic
si era agitat. Ma temeam sa nu-si rupa frîul, asa ca l-am legat si
de coada cu o frînghie.

„Sa-1 gaseasca în buna stare", mi-am zis si m-am culcat
linistit.

Cînd m-am trezit a doua zi, nenorocire! Calul îsi rupsese
coada. Si nefericitul, flamînd cum era, mîncase arcurile de otel
de la fotolii si îsi sparsese... trei dinti.

316


Comisia de expertiza a sosit la orele 10. La 10 si unminut a plecat Pe doi din membrii comisiei, ramasi
mai la urma, i-am auzit vorbind pe scari:

—Mare mincinos profesorul asta.
—Tot Lica a avut dreptate...
........................................................................................


De atunci patru zile, astazi a cincea -'nu mai ies din casa.
Mi-e rusine. Comisia a publicat rezultatul. Toata lumea
stie
ca sunt un mincinos. Dar voi, copii, sa nu credeti. Eu am avut
dreptate. Pe onoarea mea. Jur. Veniti sa ne sfatuim ce e de
facut. Bateti la usa de 13 ori, si va dau dramul in casa.
Si-
nu uitati, aduceti o mina de fin pentru bietul cal S



UNDE ÎNCEPE Sl UNDE SE TERMINA O
DURERE DE CAR

EXISTA EXPRESII CLARE pentru toata lumea. Mai ales pentru
un vechi conducator de grupa. Cînd cineva, de pilda, dupa ce
ai cîstigat o cursa de 60 de metri îti zice: „Bravo!" —mai e
nevoie de explicatii? E o felicitare. Cînd dupa ce, sa zicem, ai
executat cu grupa o sîrba cu ciocane, si toti din jurul focului de
tabara explodeaza: „Bis!" — iarasi e clar. Cînd, la încheierea
trimestrului, tovarasul diriginte îti înmîneaza carnetul de note
cu zece de sus pîna jos si zice: „Tot asa, Ionescule, înainte, tot
asa", mai e nevoie, oare, de dictionare?

Si trebuie spus, fara nici o exagerare, ca Ionescu nu era neobisnuit
cu asemenea expresii. Dar, la urma urmei, carui baiat
cu tragere de inima la învatatura, inventiv, descurcaret si vioi
nu îi e dat sa auda foarte des aceste expresii care, pe buna
dreptate, te ung la suflet ca untdelemnul?

Ar fi totusi o exagerare daca n-am spune ca pentru Ionescu
chiar, erau destul de clare si alte expresii... Si unele n-aveau
nimic de-a face cu untdelemnul, ci mai degraba cu mustarul.
Oare carui baiat inventiv si descurcaret nu i-a fost dat sa fie
macar din cînd în cînd si mai inventiv si descurcaret decît e bine
sa fii îndeobste? Asta i s-a întîmplat, fireste, si lui Ionescu, care

318


cunostea si expresii asemanatoare mustarului. Nu prea des, adevarat,
dar expresiile în asemenea cazuri erau limpezi. Cînd, de
pilda, profesorul de naturale spune cuiva, care a uitat sa primeneasca
apa în acvarium, „gura-casca", acesta nu are nimic de
neînteles. Mai ales pentru Ionescu. Sau credeti ca expresia: „Nu
ma asteptam din partea voastra", cînd nu e creta la tabla, sau:
„imi pare rau", „Nu e frumos" ar avea nevoie de dictionar?
întrebati-1 pe Ionescu.

— Sînt expresii foarte clare, o sa va raspunda. Si tocmai pen
tru ca sînt foarte clare, va urez ca pe acestea din urma sa le
auziti si voi cît mai rar.
Exista însa expresii — ca sa zic asa — dubioase, echivoce,
confuze, despre care nu stii bine daca exprima aprobare sau negare.
Iar cînd vii cu dorinta de a fi din nou ales conducator
de grupa, asemenea expresii dubioase, echivoce, confuze, pot sa
te coste chiar o mica durere de cap. Cazul lui Ionescu, bunaoara.

Statea în parc, la soare, pe o banca, alaturi de cîteva fete,
în ziua cînd l-au gasit baietii. Pe mîna stinga, ca si fetele, vîrîse
un ciorap, iar cu dreapta — mîna care executa necrutator
loviturile de sapte metri la hambal sau aruncarile la cos, în meciurile
de baschet — mînuia un ac. îsi tesea ciorapii.

Baietii au început sa-i dea tîrcoale, iar de pe buzele tuguiate
li se desprinsera pe rînd aceste trei cuvinte:

—Ia te uita! (cu trei de „a").
Aprobare? Dezaprobare? Poti sa stii? Ca sa fim drepti, Ionescu
nu se framînta mai mult de atît. Cît despre vreo durere
de cap, nici vorba! Si poate ca ar fi uitat cu totul, daca ceva
mai tîrziu, la scoala, dupa ore, baietii n-ar fi intrat în clasa
în clipa cînd, cu o cîrpa muiata în petrol, stergea alaturi de cîteva
fete din grupa geamurile clasei.

Baietii s-au oprit, au dat tîrcoale, apoi si-au tuguiat din nou
buzele si-au dat drumul aceleiasi expresii îndoielnice:

319


—Ia te uita! (acum cu patru de „a"). De data aceasta, la
drept vorbind, parca începuse nitica durere de cap.
Vedeti, începuse sa fie vorba de noile alegeri pionieresti. Si
tocmai cei ce plescaiau din buzele tuguiate trebuiau sa-1 propuna,
sau nu, din nou în fruntea grupei.

Asadar, Ionescu ar fi vrut sa-i întrebe:

—Ce însemneaza „Ia te uita" asta? Nu sînteti de acord ca
un baiat sa spele geamuri? Sau, poate, nu trebuie sa o faca ala
turi de fete?
N-a întrebat, pentru ca în aceeasi zi a avut loc un recital la
sticlofon (bravo, Ionescule!), apoi, a doua zi, o excursie la cariera
de var (splendid!) si durerea de cap — daca a existat
cumva cu adevarat — disparuse cu desavîrsire.

Numai ca dupa prînz se trezi cu cîtiva baieti acasa, ca sa
puna la punct alegerile de a doua zi.

Ionescu tocmai stergea farfuriile. Da, cu sort la brîu, cu mînecile
suflecate, vîrîte pîna la coate în chiuveta, spala si stergea
farfuriile.

Baietii s-au oprit, bulucindu-se în usa bucatariei, apoi, în
aceeasi clipa de pe buzele lor se desprinse aceeasi expresie buclucasa:


— Ia te uita! (parca, de data aceasta, cu cinci de „a"). Atît.
Si au trecut la discutarea problemelor despre alegerile pionie
resti.
Iata cum începe o durere de cap... „Ma dezaproba, e sigur,
gîndea Ionescu. Or fi socotind ca e o treaba de fata... Dar poate ca
totusi se mira fara rautate, poate ca sînt de acord... Ma aproba?
Ma dezaproba? Poate ca nu... dar poate ca da... Ah, ce înseamna

o expresie îndoielnica, dubioasa, confuza, în doi peri!"
— Mamico, unde-s antinevralgicele?
A doua zi mergea spre scoala. Se gîndea: „Daca e adevarat
ca baietii ma dezaproba, fetele, în schimb, or sa ma aprobe. în

320


grupa, jumatate plus una sînt fete. Desigur, mai buna ar fi unanimitatea..."
De la acest cuvînt mai departe nu se gîndea. îl
durea capul. Si tocmai cauta în buzunare un antinevralgic, cînd
se opri brusc. La numarul 5, pe un sezlong, la soare, Paulica îsicîrpea ciorapul. Vestitul lui ciorap de portar vestit...

Porni mai departe. La numarul 10, Popescu în persoana stergea
cu hîrtie geamurile dinspre strada. Iar peste drum, Ricaspala, la robinetul din curte, vasele de bucatarie si le freca cucenusa...

— Ia te uita! exclama Ionescu fara sa vrea, si întelese pe data
ca expresia aceasta dubioasa, îndoielnica, echivoca si confuza
însemneaza foarte adesea: „Bravo!"
Exact din clipa aceea nu-1 mai duru deloc capul.


21 — Recreatia mare


POSTASUL


LA SCOALA NOASTRA, CURSURILE ÎNCEP DUPA-MASA, la orele
unu jumatate. Zilele trecute ma îndreptam spre scoala mai devreme.
Era ora zece si doream sa vizitez cîtiva din elevii ramasi
în urma la învatatura. în primul rînd, pe Ignat. Apoi sa
trec pe la Anghel si, daca îmi va îngadui timpul, sa-1 vad si pe
Musat.

La ultima adunare de detasament la cerusem sa-mi raspunda
tustrei la întrebarea: „Ce fac eu în timpul liber?" Aveam în buzunar
aceste raspunsuri, scrise pe niste biletele.

Scosei la întîmplare unul din ele. Era raspunsul lui Ignat.

„Ma scol dimineata la sapte, scrisese el. La opt încep sa învat.
Citesc la început notitele, apoi lectiile din carte. La zece iau o
gustare si ma joc treizeci de minute cu fratiorul meu. Apoi îmi
scriu temele si desenez. Daca îmi râmîne timp, repet lectiile,
iar la douasprezece jumatate mânînc, îmi pregatesc cele trebuincioase
si plec la scoala!"

Scosei din buzunar un alt bilet.

în coltul din dreapta, numele: Anghel Ion, clasa a VI-a B.

„Ma scol, scria Anghel, la sapte, cînd pleaca mamica la fabrica.
Pîna la opt ma îmbrac si mânînc. De la opt la zece juma


322


tate învat lectiile de zi. Citesc mai mult la fizica si matematica,
la care sînt corijent. Apoi ma joc, iar la unsprezece încep sa-mi
ser hi temele. La douasprezece jumatate mânînc si plec la scoala."

„Foarte bine, îmi ziceam grabind pasul, o sa-i gasesc învatînd."
Tocmai cautam în buzunar al treilea bilet, al lui Masat, cînd
la un colt ma izbii fata în fata cu... Musat.
Acesta se lipi de gard; vadit încurcat si bîiguind un salut, încerca
sa treaca mai departe.
—încotro, Musat?
—La scoala, tovarase diriginte.
Ma uitai la el. Avea, într-adevar, ghiozdanul la subsuoara.

— Dar e abia zece jumatate. Mai sînt exact trei ore pîna
încep cursurile.

Musat tacea descumpanit. îl întrebai:

—Voi nu aveti ceas acasa?

—Avem.

—Atunci? Si pe urma, de la tine la scoala sînt doi pasi. De

ce ocolesti pe aici?

Musat se înrosise puternic, îsi muta ghiozdanul dintr-o mîna
intr-alta si, privind în pamînt, încerca din toate puterile sa miste
cu piciorul, nici mai mult, nici mai putin, decît însasi bordura
trotuarului.

—Mergeam pe la Ignat. Ne facem temele împreuna, stiti,

se-nviora deodata. Avem de desenat la geografie... Mie mi

s-a

rupt harta...

—Bine, spusei, merg si eu la Ignat. Haidem împreuna.

în mai putin de zece minute, eram pe strada Olanesti. La
numarul optsprezece, intraram în curte. Cîinele latra nehotarît,
apoi veni spre noi dînd din coada. Dintr-o magazie iesi un pusti
balai, în camasa lunga. Era fratele lui Ignat.

2l* 323


—Titi nu e acasa, spuse el. A plecat. Si, amintindu-si ca nu
s-a prezentat, îmi întinse mîna: Pe mine ma cheama Lica.
Apoi
continua: Titi a plecat la scoala... cu Angliei. Azi n-a vrut
sa
ma ia si pe mine la scoala.
—Tu, la scoala? Si în ce clasa, Lica? întrebai.
—Pai nu... Ei fac scoala cu vrabii.
Vedeam cu coada ochiului pe Musat încruntîndu-se si facînd

gesturi desperate catre baietas.
—Da' eu fac galagie si zboara vrabiile. D-aia nu ma ia.
Avem si colivie de sîrma. Vreti s-o vedeti? ma-ntreaba el.
—Sigur ca da, ad-o încoace!
în timp ce pustiul se îndrepta spre casa, îl întrebai pe Musat:

— Asculta, Musat, unde au plecat baietii?
Acesta se codea. Apoi, ridicînd capul din pamînt, zise:
—Dupa vrabii, tovarase diriginte.
—Vrabii?
—Da.
—Cum... vrabii?
—Pai, sa vedeti. Era vorba sa viu si eu... Am cumparat
clei... E la mine în ghiozdan... Ma asteptau. Trebuia sa
mer
gem pe cîmp sa încleiem ramuri, scaieti...
—Si ce faceti cu vrabiile?
—Pe cele tinere le învatam sa duca posta.
—Posta? întrebai nedumerit. Dar cum faceti?
—Pai, sa vedeti, pîna acum n-am reusit, dar încercam.
Stiti, am citit despre porumbeii postasi, porumbeii
calatori...
—S i ?
—... Si noi n-avem porumbei... Dar prindem vrabii.
— Si cum faceti?
— Am avut pîna acum doua vrabii. Le-am tinut o saptamîna
la Ignat si le-am dat sa manînce de toate: viermisori, gra
unte... chiar si halva... Apoi le-am adus la mine, si doua zile
324


nu le-am dat nimic de mîncare. Am crezut ca daca le dam pe
urma dramul, cu un biletel legat de picior, vor zbura la Ignat,
la mîncare, si vor duce si posta. -S i ?

— Si s-au dus... Au zburat de-a dreptul spre cîmp. Cine stie,
poate aveau pui... Acum cautam vrabii mai tinere, fara pui.
Dac-au vazut ca eu nu vin cu cleiul, Ignat si Anghel au plecat.
Au luat ligheanele si sfoara. Poate vor prinde si asa. Dar e mai
greu. Vrabiile sînt iuti si, pîna cade ligheanul... zbrr! s-au dus.
Stiti, începu sa-mi explice Musat, asezi ligheanul pe un ta
rus legat de sfoara, pui graunte sub lighean si astepti, ascuns.
Cînd intra vrabia si începe sa ciuguleasca — hat ! — tragi de sfoara,
tarusul cade, si vrabia ramîne sub lighean. Simplu! în schimb,
e foarte greu s-o scoti. Cînd ridici ligheanul si bagi mîna dupa
ea — tîsti! — a si sters-o. Pîna acam, am lucrat numai cu li
gheanul. Ne-au fugit o multime. Numai doua am prins. Tot
mai bine cu clei. Vine vrabia, s-a prins, o iei — si gata!
îmi venea sa zîmbesc. Ma gîndeam în acelasi timp la vremea
pe care acesti copii o irosesc. Stiam ca, de la începutul trimestrului
trei, n-au luat o nota de trecere. Trebuia neaparat curmata
aceasta vînatoare.

Spusei:

— Musat, noi putem prinde o vrabie?
Acesta se înviora:
— Cum de nu... tovarase diriginte. îndata! Cu copaia. Uitati,
albia e colo.
Lega într-o clipita un tarus de sfoara pe care o purta în buzunar,
sprijinind buza copaii de tarus. Apoi presara niste boabe
de grîu în jurul acesteia, punînd un pumn de graunte sub copaie.


— Veniti, îmi spuse, în magazie, sa nu ne vada. Cînd o sa in
tre dedesubt, tragem sfoara.
325


Intraram în magazie, privind prin usa întredeschisa. Peste
cîteva minute aparu un vrabioi umflat pe gardul dinspre strada.
Zbura apoi în curte, asezîndu-se chiar pe copaie. Mai facu cî.
teva sarituri, ciugulind ici-colo, si dispara sub ea. O smucitura

— si copaia cazu cu zgomot peste pasare.

Ne-am apropiat
în fuga, am îngenuncheat,
apoi,
scotînd pardesiul,
l-am asezat peste
albie. O ridicai
usurel de un colt,
si imediat simtii
în pumn un ghemotoc
cald ce tremura
si se zbatea.

Prinsesem vrabioiul.


L-am dezvelit
si i-am mîngîiat
creasta mica. în acest timp, Lica aparu triumfator cu colivia

—Am gasit-o! A ascuns-o Titi sub pat. Apoi, vazînd pasarea,

începu sa tipe: Vrabia!... Vrabia!... A venit la halva...

sara

cuta. Dar adauga mîhnit: Si eu am mîncat halvaua...

—Nu-i nimic, Lica, zisei, uite un leu. Te duci la Alimentara

si iei halva pentru vrabie. Nu-i asa?

Ramas cu Musat, am scotocit în buzunar si am scos cele trei
bilete. Alesei unul dintre ele si-i spusei:

— Citeste cu glas tare!
Foarte încurcat, Musat citi cu glas tare propriul sau raspuns
la întrebarea „Ce fac eu în timpul liber?":
—„De la opt la zece învat, apoi îmi scriu temele si repet lec
tiile pîna la douasprezece jumatate?

—Ei, ce zici?
Rosu pîna în vîrful urechilor, acesta mîngîia motul vrabioiului
si sopti cu capul plecat:

327


— Asa am sa fac, tovarase diriginte.
Facui sul celelalte doua bilete si le legai cu o sforicica depiciorul drept al vrabioiului.
Am intrat apoi în casa si, asezat la masuta, asternui cîtevarînduri pe o bucata de hîrtie. Imediat ce ispravii, o legai de celalalt
picior al vrabioiului.

L-am închis apoi în colivia pe care o pusei sub pat, deschiseigeamul si plecai împreuna cu Musat. Era ora douasprezece jumatate.


Am aflat pe urma ce s-a petrecut la sosirea baietilor. Intrati încasa, Ignat si Anghel se asezasera pe pat. Erau fericiti, însapca lui Ignat se zbateau trei vrabii.

Ignat rasturna sapca pe masa, apasînd-o cu palmele.

— Scoate colivia!
Anghel se vîrî sub pat si scoase colivia. Ramase deodata, asa
cum era în genunchi, cu gura cascata.
—Ia te uita... Postasul! Titi, a venit postasul! Postasul! Ignat se repezi la colivie. Cele trei vrabii rasturnara sapca si
o
zbughira pe fereastra deschisa.
—Postasul! Postasul! tipau ei, topaind cu colivia în mîna.

— Ti-am spus eu ca vrabiile sînt postasi... Ura! Ura!
Dupa un timp însa se potoli brusc. începuse sa rasuceasca
colivia de pe o parte pe alta, privind încruntat printre sîrme.
—Ignat... Nu e d-ai nostri, zise el moale.
—Cum nu e d-ai nostri?
—Pai da. Postasii nostri erau vrabiute.
—Hm, ce tot spui? Si asta ce-i?
—Asta-i vrabioi. Are mot. E umflat, nu vezi?

—Bine, dar e... postas! Nu vezi ca are posta? Si înca la
amîndoua picioarele... Priveste...
Ignat scoase „postasul" din colivie, îi apuca piciorul stîng,
desfacu sforicica si apoi sulul. De la primele cuvinte ramase
trasnit. Vrabioiul îi cazu din
328


mina, spre podea, apoi dintr-o data vira catre geam si — zbrr!
zbura peste casa vecina, ciripind ascutit.
Ignat se aseza pe un scaun:

— Anghele, uite ce scrie!
„Dragii mei Anghel si Ignat, tovarasul diriginte m-a rugat sa
va reamintesc ca sînteti în trimestrul trei si ca nu mai e timp de
pierdut cu vînatoarea de vrabii. E timpul sa va respectati planurile
voastre de munca. Daca le-ati uitat, le veti gasi facute sul pe piciorul
meu drept. Din partea mea, ca vrabioi, tin sa va spun ca va
chinuiti degeaba, încercînd sa ne faceti postasi. Acesta e primul
si ultimul bilet pe care o vrabie îl duce la destinatie"

Copiii din cartier au vazut apoi zile în sir un vrabioi ce zbura


de ici-colo, avînd la piciorul drept un sul de hîrtie. De cîte ori

îl vedeau zburînd deasupra curtii scolii, strigau:
—Priviti, postasul, postasul! Chemati-1 pe Ignat! Si pe Anghel!
—Si pe Musat, strigau altii.

329


Vrabioiul se oprea pe dudul din curtea scolii, ciripind lasoare, se zbîrlea, apoi se îndrepta peste cîmpul înverzit.

Nu stiu daca Ignat, Anghel si Musat mai vîneaza vrabii deatunci. La scoala, însa, toata lumea este multumita de ei. Chiar
zilele trecute, profesorul de matematica mi-a spus:

— Sa stii ca Ignat merge binisor la obiectul meu. înca putin,
si va ajunge printre primii la geometrie.
Eram încîntat. Priveam pe geam în curtea plina de zarva,
cînd deodata zarii pe creanga dudului, la soare, chiar... vrabioiulnostru. Pe piciorul drept nu mai avea decît o sforicica.

Topai un timp din creanga în creanga, apoi zbura, îndreptîndu-
se spre cîmp.

îl urmarii cu privirea pîna ce pieri în zare.

Clopotelul suna pentru intrarea elevilor în clasa. Era ora

tmu si douazeci. Pe poarta scolii intrau, la brat, Anghel, Ignatsi Musat.



GOARNA


ULTIMA ZI DE TABARA...

Sus, pe platoul Homorodului, grupa de serviciu ispravise
pregatirile pentru focul de închidere. Bradul uscat era
adine înfipt între butuci si cioturi, crengile erau gata stropite
cu gaz si rînduite în cinci colturi, iar uscaturile de rezerva stateau
cladite deoparte, într-o stiva mare cît o claie de fin.

Copiii din grupa de serviciu sedeau tolaniti pe paturi, mestecând
în tacere macris acrisor si priveau spre caldarea întunecata
a Ciucasului, de unde, ca o gutuie fiarta, tuguiata si rosie tocmai
rasarea luna. Departe, în vale, vilele taberei, cu ferestrele
luminate, pareau în noaptea viorie si blînda niste vaporase
oprite în rada vrajita a vacantei...

—Vin! striga deodata Mihu, responsabilul grupei de serviciu,
catarîndu-se dintr-un salt în vîrful stivei de uscaturi. Se aud
tobele!

într-adevar, dinspre Odorhei razbatea un rapait înabusit: erau
detasamentele în mars, spre focul de închidere a taberei.

—Curînd vor fi aici, zise Mihu, alunecînd usor din vîrful sti
vei pe iarba, alaturi de ceilalti. Atunci, continua el visator, dupa
ce se vor fi asezat pe paturi, noi vom aprinde focul deodata,

331


din toate cele cinci colturi, iar goarna îsi va trîmbita salutul ar


gintiu de bun ramas, spre bolta înstelata.
în tacerea ce se lasase, se auzi deodata un scîncet:
—Auleooo!
—Ce e? Te-ai întepat? .

— Nu. Goarna! se auzi din nou scîncetul.
—Ei? Ce e cu goarna?
—Am uitat-o Jos, în tabara, în dormitor.
Vorbise cel mai mic dintre baieti, Mitus.
—Acu' ce te smiorcai? Te duci dupa ea! se rasti la el unul
mai mare.
—Capul nu ti-1 puteai uita? se ratoi altul.
—Ne-ai facut grupa de rîs, acum, la sfîrsit, mormai respon
sabilul grupei, si se pregatea sa adauge cîteva cuvinte
aspre.
Dar tacu, vazîndu-1 cum, aproape plîngînd, Mitus îsi rodea
un
ghiile. Adauga mai molcom: Asta e... te duci dupa
goarna.
Daca tai de-a dreptul prin padure, în cinspe minute esti
îna
poi...
—Prin padure? îngaima baietasul înfiorat de groaza.
—Pai da!
—Acum, noaptea? E... e... eu?
—Tu ai uitat goarna! Haide, ce sa mai pierdem vremea! Tu
ai uitat-o, tu o aduci!
Ceilalti aprobau, bombanind furiosi.
Baiatul se ridica în picioare. în întuneric, la vreo douazeci
de pasi, padurea se ivea neagra si zbîrlita ca o spinare de mistret.


—Bine, ma duc, vorbi baietasul de-abia soptit si, fara sa
întoarca capul, porni spre tufele de porumbele ce margineau
padurea. „Ce-o fi o fi!" îsi zise, pasind cu hotarîre. Si, în defi
nitiv, ce putea fi? Urcase doar de zeci de ori sus, pe platou,
prin padure, de la vila 25...

332


Intra între copaci si zari cu bucurie scoarta alba a mesteacanului
sub care se tolanise de atîtea ori, topind în gura fragi
însirate pe un fir de pai. „De aici, nitel la stînga, e crîngul de
unde am strîns uscaturile, gîndi Mitus. De acolo intru în postata
cu fagi... De acolo cobor pe vaioaga torentului si o tin pe cara-
rea de bradet pîna la vila. Asta e tot."

— La brazi de m-as vedea, gîndi cu glas tare, si grabi pasul,
pipaind în trecere cîteva trunchiuri care îi rasarisera pe neastep
tate în fata, strîmbe si rasucite.
Sus, pe platou, ca pe o foaie de caiet, luna asternea o bruma
lucitoare, fina. Aici însa, sub coroana copacilor, lumina ei se
despica în petice, felii si patratele, iar mai la vale era atît de
întuneric, încît Mitus simti ca i se înmoaie genunchii. Pe acolo
trebuia sa treaca? Sa intre în... buzunarul acela întunecos si
jilav?

„Ia te uita! Mi-e frica." Se opri si începu sa-si puna întrebari
cu voce tare, sa „analizeze", asa cum auzise ca trebuie sa
faci cînd îti este frica:

—De cine mi-e frica?
—De întuneric.
—De ce?
—Pentru ca nu sînt obisnuit cu el.
—Poate sa-mi faca ceva?
—Nu. E ca si cum în miez de zi mi-as trage patura peste cap.
în definitiv, totul ramîne pe loc, ca si ziua. Acum 60 de
minute
aici era lumina. As putea zice chiar ca noaptea e un fel de zi,
dar
dupa 12 ore... Adica ce zic eu 12 ore? Dupa 2 ore... dupa una...
Si
totusi mi-e frica... Caraghios! Stiu precis ca de aici, colo
în
fata, ziua se vede...
Se încuraja astfel singur. Deodata însa se opri cu rasuflarea


taiata.
„Ce... ce se vede acolo? Ceva ghemuit, alb..."

333


Mitus simti o caldura de nesuferit în capul pieptului. Adica

o raceala... îsi încorda privirea, si deodata... acel ceva alb si
ghemuit începu sa se miste. Se auzea un zgomot neclar. „O fi
un hîrîit? Un musinat? Un mormait? Un... urs?!"
încerca sa se linisteasca: „Pe aici nu sînt ursi ziua, darmite

noaptea!"
Bombani apoi, abia miscîndu-si falcile:
—De cine mi-e frica?
—Sa zicem ca-i un... urs.
—De ce mi-e frica?
—Pentru ca nu sînt obisnuit cu el, si nici el cu mine.
—Poate sa-mi faca ceva?
—Daca e urs, înca nu e rau... Ma pitesc la pamînt si fac
pe mortul. Dar daca e altceva?
Nu apuca sa-si mai raspunda. Se auzi o pîrîitura: crac! si

im fel de zdupaitura în stînga lui.

— Ursul!
O lua la goana spre dreapta, privind îngrozit peste umar,
dar se opri deodata, rezemîndu-se de un trunchi. Ce caraghios!
„Ursul!" era piatra alba din mijlocul poienii. Si mîrîitul?

—Sa analizez. Piatra e piatra. Piatia rasufla?
—Nu rasufla.
—Si, daca nu rasufla, poate mîrîi?
—Nu poate.


— Dar daca nu poate, si ea totusi a mîrîit, însemneaza ca...
O pocnitura apropiata, ca de vreasc calcat, îi ajunse la urechi.
— însemneaza ca... nu mai e de stat aici, îsi continua el
rapid
„analiza", zbughind-o din nou la fuga. Se opri deodata
cîteva clipe si trase cu urechea. Nimic.
— Uf! M-am speriat dege?ba. Cine sa ma urmareasca?
Vesel începu sa suiere primele note de la „Toreador sînt, mare
luptator", dar înlemni.

334


„Si totusi, ma urmareste ceva. Aud pasi. Se apropie !"

— Staai!
Vocea îi iesise sugrumata din gîtlej.
— Stau, se auzi o voce din apropiere.
„A vorbit!" se înfiora Mitus, si începu sa bolboroseasca
—Piatra vorbeste?
—Nu vorbeste.
—Cine vorbeste?
—Eu!
A zis „eu"... Nu se vede nimic. Nimic decît... o flacaruie... verde si
rotunda si care se apropie si calca pe uscaturi... si, de-abia rasuflînd,
începu din nou sa analizeze:


—O flacaruie umbla?
—Na umbla...
—Dar daca nu umbla, de ce se apropie? Poate n-o fi flacaruie...
—Ba da, o vad, o aud... e la cinci pasi... la trei...
—Aici sînt! se auzi din nou vocea.
—Cine esti?
—Nu ma vezi? Eu, Florin. Am venit dupa tine. Ajungeai
degeaba îa dormitor. Cheia e la mine... Hai!
Dar Mitus nu se misca. Arata cu mîna întinsa în întuneric:
—Stai! Tu nu vezi? Acolo! O flacaruie verde... Misca! Se
apropie!


—Unde? Aici e mîna mea.
—Ti s-a lipit de mîna! E o aratare, un vampir... Ptiu, ptiu,
ptiu, scuipa el îngrozit.
—Ce te-a apucat? Ce-mi tot scuipi pe mîna?
—Flacaruia...


—Lasa glumele! E ceasul meu cu fosfor... Auzi, vampir!...
Hai, au trecut 5 minute...


336


Mitus ar fi vrut sa plece, dar în clipa aceea simti o arsura
de nesuferit pe pulpa piciorului.

—Nu pot! Ma ustura! Ma înteapa!

—Cine? Ce?

—Aratarea! Vampirul!

—Lasa prostiile! Tu nu vezi? Te-ai înfundat într-o tufa de

urzici!

Mitus începu sa rîda mînzeste:

— He-he! Urzici? Ce bine-mi pare... Urzici, care va sa zica.
Urzici... Si, uitînd de întepaturi, începu sa fuga la vale, lalaind
din rasputeri: „Toreador sînt... mare luptator..."
Goarna îsi trimisese salutul argintiu spre bolta înstelata.
Focul de tabara ardea luminos si viu, sus, pe platoul Homorodului.
Responsabilul grupei de serviciu se apleca spre Mitus si
îl înfreba soptit:

—Ei, ti-a fost frica?

—De cine?

—De întuneric.

—As, de ce? La urma-urmei, noaptea e un fel de zi. Dar dupa

12 ore, nu-i asa?

Ar fi vrut sa vorbeasca, sa se laude, dar, simtind o usturime

de urzici pe pulpa, începu sa se scarpine cu nadejde si tacu mîlc.


CE MAI FACI, BUNICO?


ACUM, CA S-A DAT VACANTA DE PRIMAVARA, acum ca e primavara
cur adevarat, acum, ca o plimbare intra si în programul
vacantei, si în cel al primaverii, o vizita facuta bunicilor si bunicelor
e o chestiune de ore. Va asigur ca toti bunicii din tara
ies, începînd de azi, mai des pe la portita, privesc batrîneste cu
mina streasina la ochi, în zare, si se întreaba:

—Oare nu-mi vine nepotelul? .

Sau: :

—Care din ei o sa apara azi?

Nu cred sa fie bunici care sa priveasca mult timp în gol. Si
nu atît pentru ca s-a dat vacanta, si nici pentru ca e primavara,
ci mai ales pentru ca... Dar ce rost are sa însiram motivele pentru
care bunicii le sînt dragi nepotilor, si nepotii bunicilor?

Asadar, începînd de azi, în pragul miilor de bunici se vor ivi
zeci si zeci de mii de nepoti, caci numarul mladitelor e totdeauna
mai mare decît al tulpinelor si, cu obrajii îmbujorati,
vor zice:

— Ce mai faci, bunicule? Ce mai faci, bunico?
Ei bine, tocmai despre acest „ce mai faci?" vrem sa stam de
vorba.

338


Exista un „ce mai faci?", spus ca sa fie spus! De forma sau
de politeta. Iata-1:

— Ce mai faci, bunico, cari apa? Spargi lemne? Mda...
Am vrut sa vad ce mai faci... La revedere. Mai trec eu pe la
dumneata, sa vad ce mai faci...
Te-ai rasucit pe calcîie si ai plecat... Bunica stie ca ai treburi.
Altminteri, desigur, îsi spune ea, ai mai fi ramas. Ea stie
ca într-o zi de vacanta un scolar are multe de facut: un joc cu
mingea, o plimbare cu prietenii, pescuit, bicicleta... Se bucura

ca e zi cu soare, Se bucura de
bucuria ta, si, totusi, în inima
ei, nemarturisit, s-a lasat o
umbra,

iar primavara a pierit
pentru

o clipa. Cu toate acestea,
fii
sigur,

a doua zi priveste din nou în lungul strazii, cu mîna streasina
la ochi, si te asteapta. Pe tine, sau poate un alt nepotel.

De data aceasta sta sa ploua, caci cerul e întunecos. Si iata,
pentru ca e vacanta, apare un alt nepotel. Si el deschide vorba
cu „ce mai faci?", dar este altceva... Judecati singuri.

— Ce mai faci, bunico? Cari apa? Da-mi voie sa te ajut eu...
Mai da-mi o galeata, sa fie mai cu spor...
Nu e o treaba prea grea pentru un nepotel destul de mare.
Pentru un batrîn, fireste, e mult mai greu... Bunica a avut
de-abia timpul sa-si stearga pe furis o lacrima, ca apa a si fost
carata.

— Acum ce mai faci, bunico? Te pregatesti pentru piata?
Da-mi voie sa-ti fac eu tîrguielile. Ploua afara. În 15 minute
sînt înapoi.
A doua lacrima nu se mai sterge. Nici n-a aparut. Asa, un
abur doar, îi înveleste privirea. Bunica îsi sterge ochelarii.
Dar aburul nu e pe ochelari. Si iata, se aude portita din strada.
Bunica de-abia are timp sa-si puna ochelarii.

—Si, acum, bunico, ce mai faci? Nu ma pricep la bucata
rie, dar da-mi voie sa-ti fac eu surcele. Pentru toata saptamîna.
Bunica aude zgomotul toporului. Afara ploua, cerul nu s-a
luminat înca. Asadar, lumina de pe chipul bunicii nu vine de
afara. Nu, nu de afara... Iata si surcelele.

— Acum ce mai faci, bunico?
Vedeti? Daca te gîndesti bine, acesta e un alt fel de „ce mai
faci?" Daca te gîndesti, de pilda, la cel de ieri, al primului
nepotel... „Ce mai faci, bunico? Cari apa? Mda... Am vrut sa
vad ce mai faci?! La revedere..."

Dar bunica nu se gîndeste la acela. A uitat... Asa sînt uneori
bunicii: uituci. Acum se gîndeste la altceva.
Afara timpul e posomorit si ploaia adauga înca un rînd de
perdele ferestrelor. în casa însa parca e mai mult soare ca ori


340


cînd... Bunica îsi lasa inima mîngîiata de aceste raze, si nici nu
aude ce spune nepotelul. Tresare. — Ai spus ceva?

341


— Da. Ce faci dupa-masa, bunico? Vii cu mine la teatru?
Am luat pentru noi doi doua bilete...
Acum bunica stie de unde vine lumina. în casa ei a poposit
vacanta. A adus-o nepotelul.


O TEMA GREA


AMURG TIMPURIU DE IARNA. Lumina dupa-amieziî s-a-mpîclit.
S-a întunecat si-ri ddaiei Bucati din ce îri fce mai dese dentuneric
se prind în pervazul ferestrei. Doar jarul vetrei da un
rotocol de vapaie moale, rosiatica, ce cuprinde lavita pe care, cu
genunchii la gura, stau cei doi baietani: Ion si Culita. Pe masa
sînt deschise caietele de Compunere*.' în Susul paginii, un cuvînt
pe care penita 1-a migalit gros si rotund: Tema, iar dedesubt:
;,Povestiti o fapta deosebita din aceasta iarna". Dar tocurile zac
de-a latul foii, ;câ: niste arme parasite.

Cei doi ofteaza. Ciugulesc cîteb boaba din oala cu porumb
îndulcit, si iar'ofteaza.
—Fapta deosebita... deosebita... hm.
—Grea tema!

— Eapta. deosebita. Deosebita înseamna, ceva deosebit, nu-i
asa? Ceva, adica, ma rog,, cu totul altfel,... din cale-af ara... .Ion
scormoneste cu un betigas jarul ce mocneste, si urmeaza
alene:
— Eum-am gîndit la ceva dar s-a-ntîmplat în vara, la scaldat...
343


—Ehei, vara e usor! Iarna sa te vad! Ce poti sa faci iarna?
Sa intri cu sania în prun? Sa prinzi un pitigoi? Sa cazi pe gheata?
Celalalt sari ca ars la cuvîntul... gheata.
—Stai! Am gasit! Daca se rupe gheata, nu cazi în apa? Nu
te-neci?
—Daca te-neci nu mai scrii tema.
—Dar daca se rupe cu altii? Cu un copil, bunaoara. Nu sari?
Nu-1 scoti?
—Ai sarit tu?
—Ce? Crezi ca mi-ar fi fost frica? Aprinde lumina, eu o scriu
pe asta. Nu-i o fapta deosebita?
—O fi... dar iarna asta nici n-a înghetat gîrla.

— Mda,;. Grea tema! : : ' ;
Baietii ciugulesc în tacere porumb fiert si ofteaza.
—Ceva deosebit;., deosebit... mormaie cel cu betigasul,
privind carbunii aprinsi. Apoi se-nsenineaza deodata: Stii?
Eu
am vazut un-lup.
—Da' el te-a vazut? Asta-i întrebarea.
—Ba bine ca nu... Sa vezi cum a fost. Daca nici asta nu
e fapta deosebita, ma las pagubas... Eram pe dealul
Poienitei.
La început, am crezut ca-i cîinele nostru, Burcus. Se tinea
scai
de mine. Ma opream eu, se oprea si el. Plecam eu, se urnea
si
el. Deodata, cum eram cu spatele la el, aud un urlet de mi-anghetat
sîngele-n vine. Ma uit peste umar, dihania venea în
sal
turi drept spre mine. Ce sa fac? Ma uit în jur: nici tu
tipenie
de om, nici tu copac în care sa sar. Doar un butoi ramas
pe
cîmp de la caldarea de tuica. Ei bine, în clipa cînd
dihania
era lînga mine si-i auzeam coltii clantanind, pac! Dintr-o
sa
ritura am si fost în butoi. Cînd mi-a venit inima la loc, am
în
ceput sa ma uit prin crapaturile polobocului. Fiara îmi
dadea
tîrcoale, seheuna si zgîria cu ghearele butoiul. Ba începuse
sa-si
vîre si botul pe cep. Uite asa avea niste colti! Am stat
acolo
344


vreo doua ceasuri. Aproape se-nserase, dar lupul nu pleca.
Deodata, bag de seama ca vîrîse coada pe gaura butoiului.
Atunci, hat! îi apuc coada cu amîndoua mîinile si-o fac nod:

o data... de doua ori... de trei ori...
—De patru ori... ,
—De unde stii?
—Pai asta a povestit-o mos Pândele la despuiat porumb.
—Pacat... Era o fapta deosebita... Ar fi murit baietii de necaz...
—Ti-am spus eu ca iarna nu sînt fapte deosebite.
—Uf! Grea tema!
Boabele fierte s-au împutinat, oftaturile au sporit.
O fapta deosebita... deosebita...
—Am gasit! sari Culita. Întîmplarea cu porcul. A! N-o stii?
Pai sa ti-o spun. Sa vezi tu fapta deosebita! Eram la nea
Mitrut.
Taman înjunghiase porcul, o mangalita cît un bivol.
Pune
nea Mitrut paie si-i da foc, de pîrlit. Deodata, porcul se
scoala
cu paiele-n cap, aprinse, si-o ia razna prin ograda,
guitînd...
Eu, atunci... atunci... .
—Ei?
—Atunci sar pe porc, îl apuc de urechi...
—Asa, arzînd?
—Asa, arzînd si-1 calaresc... si-1 calaresc pîna la gîrla... Ei!
Nu-i deosebita? Putea sa dea foc la tot satul.
—O fi... numai ca nea Mitrut nu pârleste niciodata porcii, îi
opareste, si, din par face perii.
—Asa e. Grea tema!
—Nu ti-am spus eu? Iarna nu sînt fapte deosebite. A, dac-am
fi la Polul Nord, înteleg. Sa te-ntîlnesti în fiecare zi cu doitrei
ursi albi, sa pui mina pe o balena, sa treci cu sania trasa
de cîini peste gheturi care trosnesc...

345


—Sa ratacesti în noaptea polara» prin furtuni de zapada,

atacat de lupi, sa tragi cu pusca... prr... prr... pac... pâc...

prrr...

—Sa ispravesti cu gloantele si sa te lupti cu cutitul..»

—Cu dintii... cu ghearele... si pe urma sa ajungi... la tinta.

—Vezi, asta fapta deosebita.

— Dar aici? Gîrla nu îngheata, lupii nu se-arata...
închid ochii si parca se vad în chip de exploratori polari, catarîndu-
se si alunecînd pe povîrnisuri de gheata, zgîltîiti de uragane,
cu ochii orbiti de plasturi reci de zapada. Si deodata
izbucnesc într-un glas:

— Mieii! Mieii de pe Stejaris...
Jarul scapara cîteva clipe în margelele dintilor dezveliti de
zîmbet.
Cum de uitasera? Si ce fapta deosebita!... Da, sus, pe Stejaris,
la saivanul colectivei... Plecasera în ziua aceea pe vreme buna
de la Musariu, pe scurtatura, peste deal. Si pe urma s-a pornit
viscolul, ca si cum dintr-o data ar fi plesnit si s-ar fi deznodat
toate baierile cerului. în vazduh se smuceau parca zeci de pînze
cu ace, iar vîntul... ah, cum îi mai pleznea si-i ciupea ca niste
cauciucuri întinse de prastie, ori ca gînsacul lor furios, drept de
obraz. Sus, pe Stejaris, zapada fumega, se rasfira si se rasucea ca
niste burghiuri în pieptul si umerii lor. Noroc de cojoace. Si deodata,
din stinga, auzisera behaituri. Baciul urla si izbea cu bîta
oile. Le mîna spre gura saivanului, dar oile orbite se buluceau
cap la cap.

—Mai Culita, auzira vocea baciului, vedeti ca mi-au fatat
doua turcane. Luati mieii în sat, ca se prapadesc.

în poarta saivanului gasisera doua oi. Zapada li se agatase
în lîna si le captusise cu o platosa de gheata. între ele, pe bunda
înecata de zapada a baciului, doua ghemotoace ca de pîsla si,
ca si pîsla, tepene.

346


Într-o clipa, Culita si-a dat bundita jos. Ion, cojocul... Amîndoi
caciulile... Au învelit mieii ce tremurau si au pornit-o spre
sat, pe valea Poienitei. Cînd au ajuns acasa, urechile le pocneau
dxireros si nu mai puteau desclesta falcile. încolo, nu mai simteau
nimic. Au asezat mieii pe cuptor... Da, chiar pe cuptorul din
fata... Nu murisera... Peste cîteva minute nu mai erau de pîsla,
ci negri si creti si behaiau subtire.

—Tu s-o scrii... Tu ti-ai scos bunda.

—Si tu cojocul...

—Dar mi-ai dat si salul tau.

Rîd multumiti.

—La urma-urmei, o scriem amîndoi.

Deodata, sclipirea vesela a dintilor se stinge.

—Da, dar asta a fost iarna trecuta... Ba nu, acum doua ierni,
pe viscol...

347


—Si acum ce scriem? Grea tema!

Jarul mocneste în cenusa, si în odaia calda s-a lasat de mult
întunericul. Doar pe foile albe se mai zaresc tocurile ca niste
arme parasite.

—Stii ce? întrerupe tacerea cel de lînga vatra. Hai sa ne ui
tam în planul detasamentului nostru.
—Hai!
Aprind becul si încep sa rasfoiasca foile caietului:


„Vom strînge o mie de kilograme de cenusa".

— Eu am si strîns vreo suta de kilograme.
— Si ce e deosebit într-asta? Am strîns si eu vreo saptezeci.
„Vom apara cei cincizeci de puieti de atacul iepurilor si al altor
rozatoare."

— I-am învelit pe toti.
— Si ce? E o fapta deosebita? Doar toti baietii au ajutat.
„Vom sparge ghetusurile de pe ulitele satului, sa n-alunece oa
menii si vitele."

—Treci mai departe.

„Vom ajuta la facerea gardurilor pentru pastrarea zapeziipe cîmp."
„Vom curata de licheni toti prunii din livada scolii."

—Am stricat ghetusurile, am facut si garduri, am curatat
si prunii... Ei si? Sînt astea fapte deosebite?
—Si ce? Nu sînt? Ai vrea sa-si rupa oamenii picioarele? Sa se
usuce prunii? Sa piara puietii?
—Nu, nu... dar... vezi, astea le facem în fiecare iarna...
Nu e nimic deosebit.
—Adevarat... Grea tema!


Baietii tac, ciugulesc ultimele boabe de porumb. Ceasul din
perete ticaie marunt. Din ulita, difuzorul raspîndeste, un cîntec
vesel.

—S-o fi facut sapte. Au dat drumul la statie. Tii, ce trece
vremea!

348 '


—Si noi n-am scris nimic...
—Aici statia locala de radioficare, se aude din difuzor. Fapte
pionieresti deosebite. Detasamentul I, condus de pionierul
Culita
Neagu, a predat centrului de colectare a cenusii cinci
sute
cincizeci de kilograme de cenusa, ce va servi ca
îngrasamânt.
Grupa pionierului Neagu Ion a curatat de licheni cei peste
o
suta de pomi fructiferi din livada scolii. în luna ianuarie
au
fost pusi pe tarlale peste optzeci de metri de garduri
pentru
retinerea zapezii pe cîmp. De la statiunea de tigaizare a oilor
ni
s-a transmis ca cele trei mioare tigaizate, salvate de cei
doi
pionieri pe timpul viscolului, au fatat zilele acestea primii
miei
tigai ai comunei. Curînd turcanele cu lina aspra si rara...
Peste o ora, mama i-a gasit aplecati peste caiete.

— Ei, copii, e grea tema?
Copiii se privesc si rid veseli:
—Nu, mama, e usoara, dar avem mult de scris, tare mult...
Uite si matale: trei pagini scrise marunt. Si cîte mai avem de
povestit î



SCRISOARE DIN HUNEDOARA


OMUL PUSE PE MASA SCRISOAREA CITITA, îsi trecu mîinile
tremurînde peste pleoape, apoi lua tocul de scris. Asternu cîteva
cuvinte pe foaia alba din fata sa si se opri... Sterse îndelung, fara
graba, lentila ochelarilor — totul parea învelit în abur — dar
îi lasa deoparte. Omul de la masa stia ca nu sînt ochelarii de
vina. Era altceva, care îi urca din inima prea plina.

Primavara ghetarii fumega pititi în adîncul pesterilor muntilor
apuseni. La fel, în fata scrisorii abia citite, batrînul învatator
simtea o bucurie nemarginita, rasarita ca un abur, din cele
mai calde adîncuri ale inimii, si care îi zguduia întreaga fiinta.
Scolarii sai se avîntau spre înaltimi, vultureste... Hei, vrabiutele
de alta data!...

Si parca din foaia alba din fata sa se înfiripa, ca pe un ecran,
amintirea lui Ursu Steavu dintr-a patra, fostul sau elev, cel care
scria acum din Hunedoara...

Venise ca învatator în satul motesc de ciubarari, împrastiat
cu furca parca pe dealurile de piatra ale Bihariei. Era în septembrie,
un an dupa razboi..

350


În spatele muntilor abia se coceau ciresele. Motul care îl însotea
la pas, lînga calut, era tacut. în tara era ruina, seceta,
foame... N-avea nimeni nevoie de ciuberele lor. Ar fi ramas,
oricum, goale. Vorbise o singura data, cînd ajunsese la scoala.
Un fel de coliba din bîrne. Atunci, dînd jos geamantanul din
spinarea calutului, motul vorbise fara sa-1 priveasca:

—Domnule învatator, mult n-o sa stati pe aici... Faceti-mi
un bine... O sa va multumesc cu ce-oi putea... Am un copil —
altii nu am — în clasa a patra. Ursu îi zice, Steavu Ursu, la
noi asa e: cînd îti mai traieste un singur prunc, îl botezi din nou
Ursu. Sa fie în putere... Va rog ceva, ca tata, domn' învatator,
sa nu-1 bateti... copilu-i slab la carte. Altul nu am... Dati-i si
lui certificatul— sa-1 dau la meserie, ca e cuminte, sa se lumineze
viata macar pentru el... Dati-i certificatul, nu-1 siliti, ca nu poa
te... Oi recunoaste si eu, macar ca-s sarac» Voi aduce afine cînd
s-or coace, si zmeura. Altceva nu avem... Buna ziua, domnule...

învatatorul îsi amintea... Pe baiat 1-a cunoscut în aceeasi zi.
Era un copil înalt, cu parul cînepiu si ochi mari sub pleoapele
albastrii, sperioase ca niste aripi de turturea...

îl scosese la tabla.

Copiii ceilalti vorbira deodata, seriosi:

—Nu-1 scoateti pe Steavu... A ramas speriat, de cînd cu ba
taia pe care a luat-o de la boier, ca i-a pierdut niste oi.

Baiatul se ridicase în picioare si zîmbea. Un zîmbet de neuitat,
ca un plîns ascuns, rusinat.
—Poti sa-mi arati un caiet, Ursule?
Baiatul veni la catedra cu traistuta si învatatorul scoase un

caiet. Era un scris strîns, parca pornit strîmb din fiecare rînd,

urcînd sau coborînd ca o carare pe marginea unei prapastii.

Baiatul vorbi zîmbind, cu zîmbetul ca un plîns:

—Stiu tot ce-i în carte. Puneti-ma sa povestesc... Scrisul
n-am putut sa învat...

351


învatatorul privea caietele. Undeva, aproape, un ciubarar lovea
cu toporul un brad. Cînd se auzi scrîsnetul copacului doborît,
învatatorului i se paru o voce trista, sugrumata:

— Dati-i certificatul, domnule...
În noaptea aceea învatatorul n-a dormit. A stat cu caietele
baiatului în fata si, urmarind literele fara noima, suferind parca
de ameteala, încerca sa dibuiasca radacina raului. îsi dadea
seama ca mîna copilului aluneca pe hîrtie orbeste, ca într-un
zbor de liliac, lovindu-se neasteptat de toate colturile... Primele
cuvinte se puteau citi. încolo... literele se duceau la fund sau
veneau la suprafata ca mîinile unui înecat. Pagina era pentru
copil o padure în care, ca legat la ochi, se izbea de fiece copac...
Numai la scris... încolo mergea drept.

în minte îi reveneau cuvintele sugrumate, ca o ruga:

— Dati-i certificatul, domnule... Sa-si lumineze viata...
„Ce trebuie sa fac? Ce trebuie sa faca un învatator comunist?"
se întreba, privind cu deznadejde caietele din fata, ca pentru a
strapunge cu privirea o apa tulbure.

„Totul", îsi raspunse ca pentru sine învatatorul, cînd dinspreFericeaua mijeau zorile.
*

îsi amintea de zorile acelei ierni din '46... Copiii nu veneau
la scoala. Satul se înzapezise. Ceruse secretarului organizatiei
de baza un cal si o lampa de gaz. Mergea pe la oameni pe acasa.
Trei din patru nu stiau carte. Iarna, de cînd lumea, motii stateau
acasa. îsi lucrau „marfa". în iarna aceea aproape în fiecare
casa s-a deschis un fel de clasa a-ntîia. învatatorul îsi amintea
cuvintele secretarului, zîmbetul lui amar:

— Pe noi, motii, burghezia ne-a bagat de-a dreptul la univer
sitate. Am învatat istoria la Tebea, la Mesteacan, la Lupeni. Am
352


batut toate drumurile tarii ca sa învatam geografia. Am urmat
.si geologia, calcînd pe muntii nostri cu aur, cu sare, cu argint...
Noi, motii, am facut scoli înalte... Numai clasa întîi nu ne-a
învatat nimeni.,.„ Vedeti dumneavoastra luminile acelea ce se
rotesc pe Fericeaua? Moroleuci le zice. Le fac oamenii din coaja
de cires si le dau foc, ca sa alunge strigoii, lupii, raul... Strigoii

o sa-i alungam noi, comunistii... Si-atunci n-o sa se mai usuce
nici oamenii, si nici ciresii.
— Nu va mai chinuiti, domnule. Nu poate... Cît 1-a batut
domnu' dinaintea dumneavoastra! N-a putut el cu raul, nu va
putea nici cu binele... spunea Steavu, tatal copilului.
Se afla la baiat acasa.
Steavu facea focul cu vreascuri de brad, ca sa se lumineze
casa. Copilul asuda si zîmbea vinovat si trist. Punea mîna pe

23 — Recreatia mare

353


condei si îndata, dupa doua-trei cuvinte, scrisul se prabusea,
ca o avalansa, pe toata pagina.

—Dati-i certificatul, domnule...
învatatorul nu auzea. Asuda si el, aplecat asupra baiatului.
Aici totul trebuia demontat, totul, apoi montat din nou...

—Deschide, bade, usa... E cald.
Copilul îl privea cu zîmbetul lui ca un plîns.

învatatorul îsi amintea... Orele, zecile, sutele de ore cînd
mîna copilului de 12 ani se misca ametita printre puncte, cruciulite,
retete, pentru a înfiripa cel mai simplu semn. Pentru ca
elevul sa scrie literele, învatatorul repeta de sute de ori un cuvînt,
o silaba...

Dar iarna lui '46 a trecut... Cînd primavara se topeau zapezile
pe Fericeaua si rasareau brîndusele si agliceii, copilul a zîmbit...
nestingherit... I-a aratat primele rînduri scrise corect. Dupa
lunile de mers ca de melc zdrobit, mîna copilului începuse sa
astearna literele una lînga alta, în siruri drepte.

*
Ursu Steavu a terminat clasa a patra printre elevii buni. Apoi
s-a dus la Hunedoara... Anii au trecut. Ghetarii au fumegat de
multe ori, îmbratisati de primavara. Asa, ca acuma, în aceasta
minunata primavara ce a cuprins întreaga tara.
învatatorul aprinde lumina electrica. în fata, deschisa, sta
ultima scrisoare a prim-topitorului Ursu Steavu...

„Va rog, asadar, sa poftiti si dumneavoastra la sedinta în care seva discuta primirea mea în rîndurile partidului. Am cerut acestlucru tovarasilor din Biroul Organizatiei de Baza, si au fost deacord. Dumneavoastra ma cunoasteti de mic, îmi cunoasteti si familia...
Tin mult sa fiti lînga mine."

învatatorul îsi trece usor mîinile tremurînde peste pleoape.
Nu-si poate opri lacrimile.

—Vulturasii mei... Zboara, se înalta!...
354


VECINUL


DIMINEATA, CÎND SE TREZI, VICTOR ZVÎRLI, ca de obicei, plapuma
în sus si vru sa sara din pat, dar se izbi cu fruntea de
perete. De-abia atunci, frecîndu-si cucuiul, se dumiri: se mutasera
în ajun din casa veche, iar coborîrea din pat se facea pe
partea dreapta. Buimacit înca de somn, baiatul se îndrepta spre
fereastra si trase perdeaua. Soarele tocmai rasarea, si baiatului
i se paru ciudat ca îl vede înaltîndu-se din stînga soselei, si nu
din dreapta, ca la Petroseni. I se paru ciudat si faptul ca de
la geam da ou ochii de 0 gradina întinsa si verde. Mai mult,
în locul funicularului, care cara vagonete spre turnul de spalare,
nu zarea decît cerul albastra, ce poposea pe spinarea goala a
unui deal si, însirate de-a lungul soselei, zeci de case, toate noi
si luminoase.

— Sîntem la Uricani, în orasul nou, se bucura baiatul. Ce case
albe sînt aici! murmura el. Dar casa noastra cum e?
Si, nerabdator s-o vada, iesi din odaie. Pe coridor dadu cu
ochii de o scara ce ducea în sus.
„Asta merge la etaj!" îsi zise el înfiorat, caci nu locuise niciodata
într-o casa cu etaj si i se paru ca e ceva deosebit. în
sfîrsit, cu totul altceva.

355


Se gîndea tocmai sa urce, cînd pe usa din fata zari o carte
de vizita, si Victor întelese ca acolo statea un vecin. Silabisi:
„Oistea Fran-cisc". Va sa zica, asa îl chema pe vecin: Francisc.
O sa-i zica Feri baci. Dar oare e tînar? E batrîn? Are bicicleta?
Are patefon, sau radio? Stie sa joace sah? Copii are? Si ce meserie?


„Nu, n-are copii", se dumiri în cursul zilei baiatul. Camera
ramasese tacuta toata dimineata.

De-abia pe la trei auzi pe cineva fluierînd înauntru. „Acum o
îîa-1 cunosc", îsi zise Victor si iesi pe coridor. Nu dupa mult timp,
îl vazu iesind. Vecinul era tînar, înalt, cu parul negru si cu
mustacioara. Era îmbracat într-un trening visiniu, avea în picioare
ghete de fotbal, iar în mîna o minge.

—Tata, vecinul nostru e fotbalist! striga Victor, napustin


du-se în odaia unde tatal sau tocmai îsi dezbraca bluza de

miner.

—Da, si înca bun. Nu v-ati cunoscut înca?

Baiatul era bucuros. Si el juca fotbal. Fusese si el la meciuri.
Si de-abia astepta sa-1 întîlneasca, sa vorbeasca despre fotbal,
sau chiar sa schimbe cîteva pase. Dar vecinul nu se mai ivi în
ziua aceea.

A doua zi, îl gasi de-abia spre seara. Voia tocmai sa-1 întrebe
daca este de parere ca e mai bine sa fii portar decît extrema,
cînd se opri nedumerit. De data aceasta vecinul purta haine
negre, cu camasa alba, iar sub brat ducea an toc de vioara.

„Va sa zica nu e fotbalist", îsi zise baiatul. Asteptînd ca vecinul
sa se îndeparteze, striga pe fereastra odaii unde tatal tocmai
citea ziarul:

—Tata, vecinul nostru e artist!

— Da, si înca bun, raspunse tatal. Tot nu v-ati cunoscut?
Victor era si mai bucuros. Fusese de cîteva ori cu taticu' la
concerte, la Petroseni, si se visase de multe ori trombonist saa
tobosar în fanfara minerilor. Si astepta cu nerabdare sa-i vor


356


beasca vecinului. Poate ca o
sa-i dea si lui macar o toba
mica, dintr-aceea din care
aveau ucenicii din fanfara, sau
poate macar o piculina, nu
conteaza...

Nu-1 vazu însa decît a doua
zi, spre seara. Vru din nou
sa-1 opreasca, dar ramase tintuit
pe loc. Vecinul avea acum
haine le strada, iar sub brat o
plansa mare si un vraf de
carti.

„Va sa zica, nu e artist",
îsi zise baiatul, si zbura în
bucatarie.

—Tata, vecinul nostru se

pare ca e student la

Petroseni.

—Da, si înca bun. Dupa cum vad, înca tot nu v-ati cunoscut...
Victor era foarte bucuros. „Daca e student, se gîndea el, o
sa-mi arate cartile lui, si poze. Si o sa-mi povesteasca multe,
multe... Studentii stiu doar atîtea."
în pat, Victor se întreba întruna, fara sa poata adormi:
„Dar cum poate noul vecin sa fie si artist, si student, si fotbalist?
Are trei meserii? Chiar trei? Trei deodata?"
Se trezi dis-de-dimineata. îl gasi pe tatal sau gata de plecare.

—Spune-mi, taticule, Feri baci are trei meserii?

—Nu. Are o singura meserie: e miner.

Baiatul iesi pe coridor, si atunci îl vazu pe vecin îmbracat
cu bluza cauciucata, cu casca si lampas.
—Va sa zica e miner, sopti baiatul.

357


— Da, si înca bun, rîse tatal, iesind pe usa. Tocmai de aceea
poate juca fotbal, poate fi cîntaret si, pe deasupra, student
Victor nu mai putea de bucurie. Si el voia sa se faca mineri Dar si
fotbalist, si student, si artist, asa... ca noul vecin!
Si vazînd ca tatal sau si Feri baci au iesit din curte, fugi pînj la gard
si striga dupa ei, din toate puterile, asa, ca între mineri;
— Noroc bun!
Apoi se întoarse în casa, se urca în pat, si de data aceasta adormi pe
loc.

ELEV


ÎNTR-UNA DIN ZILELE VACANTEI DE PRIMAVARA vizitasem
muzeul de istorie. La iesire, pregatindu-ma sa-mi notez impresiile,
rasfoiam fara graba cartea înnegrita cu mii de semnaturi,
cînd deodata, privirea îmi fu atrasa de una din file. Era o fila obisnuita,
cu cîteva rînduri scrise sus, urmate apoi pe doua siruri
de niste semnaturi. O fila ca toate celelalte. Si cu toate acestea,
repet, nu-mi puteam lua ochii de la scrisul acela prelung, cu
linii apasate, putin înclinat, ca si cum omul ar fi scris nu pe
masa, ci pe o spinare încovoiata, sau de la distanta, îmbulzit...
Si scrisul acela îmi era cunoscut. îl mai vazusem undeva, cîndva,
de zeci, de sute de ori, mi-era la fel de cunoscut ca propriul meu
scris. întîlnirea neasteptata cu el îmi dadea sentimentul ca pe
aproape, în preajma, asteptînd sa-1 recunosc, cineva familiar si
drag ma priveste din spate. M-am întors. Nu era nimeni... Doar
prin sali, pasind sfios, aproape pe vîrfuri, zeci de copii în grupuri,
si printre ei însotitorii, unii vîrstnici, cu parul nins — învatatorii.
Atunci, deodata, fulgerator, cu o bucurie de nestapînit,
mi-ara amintit... El era! Era scrisul lui! Si la sfîrsitul sirului
de nume zarii iscalitura cu aceleasi litere prelungi si apasate:
„învatatorul Dumitru Mironescu".

359


Fostul meu învatator!

Intrase în clasa noastra în toamna lui 1945. Cu o manta pe
umeri, înalt, voinic, dar palid si slabit, cu ochii arzatori sub
fruntea mare, ca dupa o boala. S-a oprit întîi cu fata la tabla.
Scrisesem, ca ce obicei, pe „raii clasei" iar scrisul, labartat si
cu greseli, umpluse toata tabla:

„Anastase sa varsat cernla pe banica.

Ispas face pe copii sa rida sii polecreste.

Ge. Flore-a deschide geamul si se face crt. (corent)..."

A citit pîna jos, apoi a clatinat din cap si s-a întors spre
clasa:
—Cine a scris? a întrebat cu voce blinda, dar slaba, de-abia
auzita.

M-am ridicat din banca, cu mîndrie:

—Eu, va rog! Sînt seful clasei. Acestia sînt raii clasei...

—Rau.

în clasa s-a facut deodata harmalaie. Cei „scrisi" tipau, se
ridicau în picioare si ridicau degetele, ca o padure de furculite.
—Are rîca pe mine! El strica! Pe Voicu de ce nu 1-a scris?
Spun eu! Puneti-ma pe mine sa-i scriu! Eu! Eu!
A ridicat mîna si zarva a încetat. A repetat apoi ca pentru
sine:
—lîlu... S-a apropiat de mine si, mîngîindu-ma usor, l-am
auzit: Sterge, te rog, toata tabla.
A trecut apoi prin banci, a rasfoit cîteva caiete si, pentru a
treia oara în acea zi, a exclamat abia auzit:

—Rau ! Apoi s-a oprit în fata clasei si ne-a vorbit: Pîna acum,
de curînd, a fost razboi, copii. Ati învatat pe apucate. Va tre
bui sa muncim serios, cu rîvna, fara preget. Scoateti caietele si
copiati prima tema.

Si, în timp ce toti copiii scotoceau prin banci si în ghiozdane,
si-a smuls mantaua de pe umeri si s-a îndreptat spre tabla.

360


în clipa aceea — tin minte ca acuma — parca o mîna ne-a
oprit deodata rasuflarea tuturor, iar fosnetul caietelor a încetat,
îl priveam înmarmuriti, în timp ce el, la tabla, scria cu
greutate, strîmb si prelung, rînd dupa rînd. învatatorul nostru
nu avea mîna dreapta. O pierduse pe front, în lupta cu fascistii.
Scria cu mîna stinga...

Tîrziu, s-a întors spre clasa, cu fruntea brobonata de sudoare,
palid, si a vorbit soptit si tremurat:

— Va fagaduiesc ca data viitoare sa scriu mai frumos.
Prin iarna, scria la tabla cu usurinta. Ne corecta caietele,
îndreptînd cu rosu litera cu litera, si de fiecare data scria în josul
paginii cîteva cuvinte: „Mai atent"; sau: „Mai ordonat"; sau,
cîteodata: ,,Bine, sînt multumit". Priveam scrisul lui prelung,
apasat, copiat parca din abecedar, putin piezis, priveam si scrisul
nostru... Ne rusinam cel mai adesea si ne luam, tacuti si
încruntati, angajamentul sa scriem tot asa ca el... Ciudat. Pe
nesimtite, îi imitam scrisul. Scriam mai toti aplecat spre stînga,
dar cîteodata literele ieseau pocite, îngramadite, strîmbe. A doua
zi, mîhniti, vedeam în josul temei aceeasi propozitie, ca din abecedar,
cu rosu: „Mai ordonat"; sau: , Mai cu grija", si hotarâm
din nou sa ne îndreptam. Scriam, rupeam foile, si cînd, la sfîrsit,
dadeam caietele la control, asteptam cu sufletul la gura ca el
sa scrie dedesubt, a doua zi: „Acum este mai bine, sînt multumit"...


Si, în acest timp, în mintea tuturor se ridica întrebarea: ;)Cum
poate sa scrie atît de frumos si atît de repede cu mîna stinga?"
Scria adesea în fata noastra pe tabla cu mîna stinga, rasucit,
încovoiat, pîna cînd ajungea sa umple tabla, apoi se ridica îngrijorat,
cu fruntea brobonata de sudoare, zîmbind cu multumire
clasei:

— Copiati!
Dar într-o zi de iarna noi am aflat secretul.
361



—Vreti sa vedeti ceva? ne-a întrebat baiatul femeii de ser
viciu, coleg cu noi. O sa ramâneti trasniti. Veniti mîine la scoalamai de dimineata.

Am venit. Nici nu se luminase pe deplin. în toata scoala, o
singura fereastra luminata: a clasei noastre. Ne-am adunat sub
geam si am privit înauntru. L-am vazut pe el, singur, la tabla,
îsi daduse jos haina si scria. încet, cu grija, litera ca litera...
Cînd a umplut tabla, s-a dat înapoi cîtiva pasi si a privit. Amvazut si noi atunci toata tabla. Nu cuprindea nici o propozitie,
nici un cuvînt. De sus si pîna jos era o singura litera: a mic, a
mare.

învatatorul nostru s-a apropiat apoi de tabla si a sters-o.
Pe urma a început sa scrie iarasi, mai repede, tot mai repede...
si, cînd a ispravit, s-a îndepartat nitel, a clatinat din cap siam auzit în clasa goala un cuvînt, unul singur:

—Rau!
S-a îndreptat spre burete, a sters în graba totul si a începutdin nou sa scrie: a mic, a mare...
...Din ziua aceea, cuvintele „Mai atent", „Mai ordonat" n-
au mai, aparut pe caietele clasei a patra...

362


Vizitatorii se îngramadeau în spatele meu. Am mai privit odata fila cu scrisul învatatorului meu. Am privit cele doua siruride semnaturi ale elevilor sai — aproape toate plecate nitel sprestinga, cu litere prelungi si apasate. Apoi, fericit si tulburat deaceasta neasteptata întîlnire, mi-am pus si eu semnatura dedesubtul
numelui învatatorului meu si-am adaugat -spre nedumerirea
celor din jur, tot cu litere prelungi si apasate: Elev".



CUPRINS


Motivarea absentei Cai si bibilici 5

8
Marinimie Hamurabi Necunoscute

12
15

Carnetul carnetului Unde se varsa Nilul?

17
21

O lucrare scrisa... vorbita Jocul
24
culorilor Un smecher la lectie 26
28
însemnari de lector Obiect 31
35
neidentificat La vara o sa fie cald

38
41

Istorie... veche Desen dupa natura De

45
48

ce au disparut zmeii? N-am cuvinte
51
Scrisoare pe adresa unui chiulangiu Mi s-a 55
59
terminat caietul Cavalerul dreptatii 64
68


Baiatul cu semnele 71
Dubla calitate 75
Un baiat citit 78
Autogol 80
Darnicie 84
Cel mai bun prieten 86
Superlativul 89
Propozitii simple 91
Post-scriptum 94
Mi se spune Fantomas 97
Revelion 101
A se feri de umezeala! 105
O poveste plicticoasa 112
Poveste cu un cocos 117
Un mamifer nevertebrat 121
Imaginatie creatoare 125
Cap! Spic! 129
Se cauta o greseala 133
Scrisoare pe adresa unui anumit întîrziat 139
Portretul colegei de banca 144
La telefon . 150
Sufletelul învata 155
Un ambitios 161
Un vocabular literalmente bogat 166
E grea geometria? 173
Demostene 178
Recapitulare 183

P.T.T.R. 190
Scrisori fictive 194
Decembrie 201
între prietene 205
Cea mai interesanta actiune 208


Amintiri 213
Un visator 216
Dormitor în doi 222
32 de premianti 226
Pasareste 231
Uriasul 234
„Necunoscut la adresa" 242
„Voi ce aveti la româna?" 250
Un amanunt 255
Cartofii 258
Interviu în oglinda 263
Cum se prinde o musca? 267
S-a pierdut un orfan! 274
Sport, arta si istorie 279
Secretul 286
A fisauanufi 290
O mica greseala 295
Caise cu ceapa 305
O mare rusine 310
Unde începe si unde se termina o durere de cap 318
Postasul 322
Goarna 331
Ce mai faci, bunico? 338
O tema grea 343
Scrisoare din Hunedoara 350
Vecinul 355
Elev 359