Loading...

miercuri, 2 martie 2011

In padurea Petrisorului de Mihail Sadoveanu


Era pe la sfârşitul lui august, şi pădurea Petrişorului, bătrână şi nestricată de mână de om, îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi, printr-un şuiet adânc, sosirea vânturilor. Aşa urca lin spre asfinţit, şi de pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzişurile.

În ţihla măruntă de la margine, lumina se cernea în ploaie deasă şi caldă de raze; roiuri de musculiţe se roteau ici-colo, ţesându-se într-un joc grăbit; sticleau în lumină, pe urmă dispăreau. Un grangur sta nemişcat pe o ramură de fag întinsă spre soare ; îi sticleau penele ca gălbenuşul oului; întindea din vreme în vreme gâtul şi da drumul unei fluierături gâlgâite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ramurile pădurii. Paseri mărunte, stropite cu felurite culori, se chemau de pe vârfuri de nuieluşe mlădioase; erau stigleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochişori sticliţi ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri şi fărîmau melodios chemările, fâlfâiau apoi uşurel, şi-n urmă-le nuieluşele se clătinau, tremurându-şi frunzele lucii.

Înfiorarea vieţii mărunte se strecura prin marginea aceasta de pădure, ca-n orice dimineaţă de vară. Zboruri de gâze cu aripi străvezii, cu aripioare albastre se încrucişau, fluturi jucau pe deasupra ierbii dese, în care începeau să se îngrămădească miresme calde. Şi într-un covru scurmat în pămînt, între frunze şi păiuş, sta un iepure roşcat, pitit pe labe, cu urechile lăsate pe spatele gheboşat. în mângâierea căldurii dormita ; îşi lumina ochii deodată, apoi îi întuneca încet şi-şi mişca botul crăpat, ca-ntr-un vis.
Pe cărări, înlăuntru, era încă umezeală. Numai ici-colo, mişcarea vieţii: răzbătea o chemare nedesluşită moale, stânsă; o gârneaţă subţire se clătina încet; foşneau un timp foile galbene ale anilor trecuţi.

Pe la amiază începu un glas de corn să adie din poiană în poiană. Bătaia copoilor răspunse răsunător: chiaf! chiaf! Se auziră şi voci omeneşti. Şi pe poteci, din lumină, intrară, cercetând cu ochii desi şurile, doi oameni. Unul era «boierul» ; se cunoştea după îmbrăcămintea de postav verde, după pălărioara cu pană de gaiţă, după puşca curată şi lucitoare, fără cucoaşe. Era un bărbat tânăr încă, cu faţa plină, roşcovană, cu puţină mustaţă bălaie, cu puţin pântece. Un om bine hrănit, cu obrazul mulţămit şi cu ochii veseli. Celălalt, pădurarul, era un zdrahon nalt şi spătos, cu mustaţa groasă, întunecoasă, dar cu privirea limpede şi senină. Avea taşcă cu nasturi de alamă la şold, în stânga, şi ducea în cumpănă o puşcă sub cocoaşele căreia, ca să nu ruginească oţelele, pusese câte-un petec de blăniţă de iepure.

— Ia mai strigă, Vasile, cânii… zise boierul, întorcînd capul spre pădurar.
Vasile trase de la şold, din dreapta, cornul, îl duse la gură şi slobozi trei sunete prelungi, îndreptându-l spre marginea pădurii, în urmă. Răsunetele dulci încă vibrau, când un câne răspunse, bătând ascuţit de trei ori.
— Asta-i capauca mea, zise Vasile, întinzând urechea. Un alt lătrat mai plin, mai puternic se auzi. Pădurarul începu să cheme:
— Na, na, Frişca, naa!
Lătrăturile se apropiară. Un câne frumos, negru, cu botul roşcat, ieşi la douăzeci de paşi în urmă, pe cărare, privi la dreapta, la stânga, după aceea se apropie în fugă de cei doi vânători.
— Aici, Osman! strigă boierul. Unde mi-ai fost, ticălosule ?
Strecurându-se ca o şopârlă printre tufe, ieşi în cărare şi căţeaua
pădurarului, slabă de i se vedeau coastele prin piele. Vasile ridică mâna şi se aplecă asupra ei. Frişca se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă.

— De-acu’ să mergem, cucoane Grigoriţă, zise pădurarul îndrep-tându-se. O apucăm tot înainte… Ş-apoi la poteca aceea a lor nu se poate să nu dăm peste capre… Le-am văzut şi ieri…
Porniră, călcând înăbuşit, cu cizmele cu turetci, lungi, pe poteca umedă. Câinii umblau liniştiţi îndărăt, în lanţuguri.
— Iacă, aici, la marginea asta, am puşcat cei doi lupi anul trecut, zise Vasile.
— Chiar aici ? întrebă cuconu Grigoriţă.
— Chiar aici. Aici, doi. Da’ peste alţii am dat eu în alte părţi… De cum dă omătul, parcă ce fac ? Pe-atâta m-am pus şi eu… Am o ciudă pe dihănii, lucru mare. Când am dat peste urma lor, nu mai am linişte… Asta-i ca o patimă, cucoane Grigoriţă, la mine… lucru mare… Nici nu mănânc, nici nu beau, s-a sfârşit! Vin eu, cucoane Grigoriţă,şi găsesc urmă pe cărarea asta… Erau multe labe pe omăt… Trecuse Sfântu-Andrei, umblau jivinele potăi… Găsesc eu urma, o cercetez, o găsesc afară din pădure până-ntr-un loc, o mai găsesc spre sat, pe urmă spre bahnă, întoarsă… Mă gândesc eu că-s în bahnă… Şi m-am dat aşa la marginea pădurii, cucoane Grigoriţă, m-am dosit între tufişuri, ş-am început să-i urlu… Urlu eu o dată, urlu eu de două ori, numa’ ce-i aud că-mi răspund din bahnă… Acolo erau, în trestii… Iar îi chem, şi mai aştept… Atunci i-am zărit că ies… Erau şase… Da’ unu mare, înainte, ia aşa, cucoane Grigoriţă… (Şi Vasile înjură şi arată cu mâna, de la pămînt, mărimea lupului). încep eu a scheuna ; se opresc ei, miroasă vântul, pe urmă pornesc spre mine cu cozile târâş pe omăt… Eu tac… Ei s-au apropiat. Atuncea am ridicat puşca şi l-am însemnat pe cel dinainte, pe cel mare… (Aici Vasile înjură iar, de mamă, pe lupul cel mare din frunte.) L-am însemnat, cucoane, şi când am aprins, belciug s-a făcut pe omăt!… Şi când a sărit al doilea peste istalalt, l-am luat şi pe-acela la ochi, şi când am slobozit l-am răsturnat curmeziş peste cel dintâi.

Cu altă înjurătură, pădurarul se opri, privi în urmă la câni, după aceea îşi cercetă oţelele puştii.
— Da’ ceilalţi ? zise cuconul Grigoriţă.
— Ceilalţi s-au dus la mama dracului. Ce erau să mai aştepte!… Boierul zâmbea, mulţămit. Scoase, mergând, tutunul ; dădu o ţigară pădurarului, îşi răsuci şi el una ; Vasile scapără ; aprinseră ; şi acuma mergeau tăcuţi prin răcoarea pădurii, pe subt arcurile ramurilor, prin scăpătări de raze pe ici pe colo.
O veveriţă se caţără pe trunchiul unui copac în calea lor. Îi privi o clipă cu ochişori negri, se dosi după o cracă, sări ca o minge castanie de păr în alt copac şi se pierdu în frunziş. Boierul tresărise, cu mâna pe puşcă ; apoi se linişti, pe când Vasile zicea încet:
— Ia, o biată dihanie mititică…

Aşa merseră o vreme, într-o linişte deplină, prin mirosul umed al pădurii. Ciocănitori tocau în scoarţa arborilor, strigăte melancolice veneau de departe şi se strângeau între frunzişurile neclintite.

Într-un târziu, pădurarul se opri.
— Iaca, pe ici, cucoane Grigoriţă, zise el. S-o luăm, aşa, la dreapta. pe vălcica asta. Să te fereşti de crengi, că-i des al dracului! în vale-i jilăveală mare; nu-i departe pârăul; acolo sunt urmele…

Se lăsară la dreapta pe costişa lină, prin bungeturi care păreau ziduri nestrăbătute.
-Încet., vorbi Vasile. Şi glasul lui dintr-o dată dobândi un ră sunet deosebit, care tremura ca o suflare de vânt pe vale.
Iar merseră o vreme, şi iar se opriră. Câinii trăgeau de lanţuri, neliniştiţi. Vasile se plecă asupra Meiului jilav.
— Iaca, se cunoaşte urmă proaspătă…
Cuconu Grigoriţă se plecă şi el, privind cu luare-aminte. Îşi aşeză după aceea torba în stânga, cuţitul de vânătoare în dreapta, îşi îndesă pălăria în cap şi-şi pregăti puşca…
— Hai, Osman! vorbi pădurarul cătră câni. Puneţi botul… Hai şi tu, Frişca!… Ce ? Nu simţi putoarea caprei?…
Copoii, eliberaţi, dintr-o dată porniră în lungul costişei şi dispă rură în tufe. Vasile zise :
— De-acuma să ieşim la luminiş şi să aşteptăm… Trebuie să le gonească… Capauca asta a mea, aşa cum o vezi, le ştie sama… îţi aduce, cucoane Grigoriţă, capra la buza puştii…
Boierul tânăr era cam neliniştit. Răsuflă adânc de două ori şi se luă după Vasile, cu puşca pregătită. în curgerea lină a văii, o poieniţă se deschidea, dormind parcă într-o pulbere de lumină, într-o neclintită singurătate.
Pădurarul îndreptă capul. Boierul tresări. Un chefnit de câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub nişte bolţi nemărginite.
Cei doi oameni aşteptară. Nu se auzea nicio chemare de pasere ; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acu’ mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură şi chemă de două ori, iar pădurea tresări pînă în depărtări, hăuind.

Dintr-o dată, când nici nu se aşteptau, când stăteau numai cu urechile aţintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu foşnet iute, răsări o căprioară cenuşie, pe picioarele-i subţiri şi sprintene. Ca o săgeată trecu pe lângă boier, la cinci paşi.
Pădurarul tresări. Cuconul Grigoriţă se smuci în sus ca trezit cu spaimă dintr-o visare ; puse puşca la ochi cu repeziciune şi slobozi două focuri unul după altul. Prin fumul risipit văzu căprioara în fuga-i de vânt în lungul poienii. Înghiţi de două ori, frânse puşca cu mâinile tremurătoare, şi o încarcă iar. Dar prin fumul care se trăgea lin la o parte, pădurarul sta cu arma la ochi.
-Trage ! strigă cuconul Grigoriţă. Puşca lui Vasile bubui. Clocotul ei ajunse bubuiturile celor dintâi două împuşcături. Sălbăticiunea, printre copaci, făcu o săritură, o zăriră amândoi după aceea ca o nălucă printre trunchiurile cafenii şi o pierdură din vedere.
Pădurarul începu să-şi încarce puşca. Zise cu linişte:
— A fost prea departe… Boierul era aţâţat şi mânios :
— Cum dracu’ de-a venit aşa ? vorbi el pripit. Nici nu m-aşteptam… Eu ascultam cânii… Am tras prea repede… M-am grăbit…
— A fost fără ştire… zice încet Visile. Da’ nu-i nimica… Trebuie să mâie cînii într-acoacea alta… Aici e hăţaşul lor…

Deodată tăcură, cu urechea aţintită. Cânii veneau chefnind. Pădurarul puse iar cornul la gură.
— Cum dracu ? şopti cu ciudă boierul şi-şi privi de aproape puşca.

Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminişuri scurte, căprioara fugea alungată de spaimă, se depărta spre pârău. O clipă se opri tremurând, ca şi cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-şi fuga, îşi făcu loc printre frunzişuri în albia apei. Cu cele două picioare pe dinainte în unde, cu celelalte în iarba malului, stătu pe loc. Blăniţa cenuşie îi lucea lin în umbră ; numai capul fin, cu urechile înălţate, cu ochii mari, sta într-un sul de raze. Ascultă puţin. Apoi îşi plecă botul şi atinse de două ori apa de lângă picioarele subţiri. îşi ridica iar ochii. în undele limpezite, apoi, deodată căzu o picătură de sînge. Piciorul de dinainte, din stânga, se zgârci uşurel şi prinse a tremura, De la umăr se prelingea sânge. Acuma picătură după picătură cădea mai des, tulburînd apa pârăului. Căprioara îşi plecă domol capul, ca şi cum voia să-şi privească în oglinda aburită jumătatea de dinainte a trupului, în mişcare de oprire. Apoi avu parcă un geamăt uşurel şi-şi întoarse botişorul negru spre pata de sânge. Sta aşa. Din când în când se pleca spre apă. Din când în când îşi tremura pielea cenuşie. Iar departe, în urmă, vuia cornul, şi stâns, slăbit, răzbătea chefnitul copoilor.

Se trase încet pe iarba malului, îşi trase şi ochii în umbră. Lumina căzu numai asupra apei. Se lăsă pe covorul moale. Din vreme în vreme îşi întorcea capul spre rana care sângera. Dar pe drumul pe care venise ea, deodată răzbătu un ţap spăriat, cu corniţele înălţate. Lângă ea se opri, întinse capul, o mirosi. Căprioara mugi încet, abia auzit; parcă spunea ceva, şi ridică botul uscat spre căprior. Cornul tresări în urmă prin bolţi răsunătoare ; ţapul se scutură, sări sprinten peste pârău şi dispăru în desişuri. Ca şi cum i-ar fi venit o înfiorare de spaimă şi de putere, căprioara se ridică şi intră iar în apă. Şchiopătând uşor, numai în trei picioare, porni în copce scurte, domoale în susul pârăului. Mergea la deal, şi picături de sânge se tot prelingeau în lungul piciorului stâng şi se închegau în şuviţe roşii. În juru-i copacii stăteau neclintiţi; tufe de ferigi, pe maluri, se plecau în trecerea ei şi iar se îndreptau cumpănindu-se; o pitulice ţârâi uşurel un timp deasupra ei, apoi dispăru undeva.

Vremea trecea. O aburire de răcoare începu a luneca în răstimpuri, în poieniţe, lumina se trăgea spre vârfurile copacilor; câte-un plop cu coajă cenuşie abia îşi clătea rămurelele subţiri şi-şi tremura bănuţii frunzelor, care luceau în două ape.
Căprioara suia pe pârâu, la deal. La dreapta şi la stânga malurile creşteau. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuţite, săreau fărâmându-se în bulgăraşi de argint. Ea schimba copitele negre ca abanosul de pe piatră şi urca încet, pe când pe picior i se scurgea sânge cald.
Sus, pe pisc, se înălţa în cer albastru bradul, vestitor al vânturilor. Mai jos, în jghiab pietros, într-o roată de mesteceni, se strângea apa pârăului într-o baltă limpede. Cădea tremurând, lunecând pe muşchi de stâncă, se alina, se împrăştia, se liniştea într-o lumină care răsfrngea cerul şi pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea şuviţe şi ieşea lunecînd domol pe vale, cu murmur nesfârşit.

Căprioara se opri între mesteceni, în iarba naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintr-o dată tresări în oglinda apei, la mal. Se lăsă jos, trudită, cu puteri puţine. Sta mută cu privirile aţintite spre apă, în tăcerea măreaţă a codrului. Parcă asculta, parcă se gândea, şi din când în când era străbătută de un tremur care-i alerga pe sub piele.
Umbra creştea în juru-i. Lucirile de pe vârfuri ale soarelui se şter-seseră. Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, linişti ca din alte lumi. Şi căprioara sta singură; şi sângele i se scurgea în iarba moale a ţărmului. Îşi plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi iar rămase neclintită. Din nesfârşite depărtări răzbăteau vibrările melancolice ale cornului, tot mai stânse ; bătaia copoilor amuţise ; sara venea, şi prin bradul de pe pisc trecu o oftare. În linişte, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluţe. Căprioara avea un muget abia auzit, şi ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Aşa sta singură şi murea, sub pletele mestecenilor cu, trunchiuri albe.

11 comentarii: